Și îngerii fac hipotermie

            Nimic nu e totul, luminǎ în stare purǎ… Am așteptat noaptea  sǎ împlineascǎ un miracol, dar suntem oameni nu îngeri și viaţa e altfel decât ne dorim. Cel care scrie, nu  poate trece peste lacrimile îngheţate ale Aureliei Ion, îngerul voluntar, ce și-a risipit bucuria de a putea sǎ ajute, sǎ dǎruiascǎ, sǎ spargǎ ceaţa ce ne-a cuprins și pare cǎ ne stǎpânește hidoasǎ. Cu mâna înţepenitǎ pe manșa avionului, pilotul s-a scurs neputincios de greutatea destinului sǎu luînd cu el viitorul… în ultimul zbor. Cei ce trebuiau s-o ţinǎ pe Aurelia cu noi, n-au ajuns.

            Pentru bâjbâiala și inadmisibila vinǎ a întârzierii intervenţiei autoritǎţilor, nu existǎ nici o explicaţie. Probabil toţi au așteptat sǎ aparǎ premierul la Pușcalǎu, la B1, sǎ ia frâiele comenzii și sǎ dispunǎ ordinele, curajos și ferm. Sǎ ridice ratingul și sǎ sporeascǎ intenţia de vot. N-a fost sǎ fie. Nu s-a știut cǎ îngerii pot face hipotermie.

            Încǎ nu s-a gǎsit vinovatul.

            Mulţi ar trebui sǎ-și dea demisia din mandatul de om!

Nopţile albe ale planetei.

            Sunt pe planetǎ, nopţi albe fastuoase care se urcǎ în tren, de preferinţǎ Orient Expresul, undeva într-o garǎ din estul extrem și trecând peste meridiane și traverse, traverse și meridiane, ajung pânǎ la capǎtul cǎlǎtoriei în aclamaţiile mulţimilor. Este de exemplu sǎrbǎtoarea anului nou, începutǎ la Kiribati sau pe una din insulele Japoniei și al cǎrui cortegiu de focuri de artificii, efecte pirotehnice și lasere,  aprind cerul pânǎ în celǎlalt capǎt al drumului dincolo de insula Samua, orǎ dupǎ orǎ.

            Dar sunt și altfel de nopţi albe, când întreaga planetǎ rezoneazǎ în același timp, fǎrǎ osebire de meridiane, de religii, de speranţe. E un timp al zeilor, trǎit cu intensitate și el se proclamǎ mai ales când omenirea respirǎ prin plǎmânii jocurilor sportive. Olimpiadele, Turneul Mondial de Fotbal, sau turneele de Mare

Șlem ale tenisului. Cu siguranţǎ mai sunt evenimente de altǎ naturǎ care strâng în jurul ecranului sute de milioane de oameni. Mi-aduc aminte primul pas pe lunǎ, îmi pot închipuii aterizarea oficialǎ, anunţatǎ, așteptatǎ, a omuleţilor verzi veniţi sǎ ne salveze cu farfuriile lor zburǎtoare, înainte ca minţile înfierbântate ale unora sǎ declanșeze butonul roșu.

            O sǎ-mi spuneţi cǎ exagerez. Sǎ stai la patru spre dimineaţǎ, dupǎ noaptea lui Bute și încǎ o zi lungǎ și cenușie, cu radarul aţintit pe mingiuca aia cât piersica, sǎ tremuri la fiecare atingere, sǎ te minunezi de traiectorii și sǎ fi mândru de cât de agil danseazǎ pe bucata ei de cer Halep a noastrǎ și ce oţelit îi e braţul parând dezlǎnţuirea sǎlbatecǎ a adversarei, nimeni alta decât o fostǎ nr 1 mondial, Jelena Iankovici.
            “La ora aia din noapte pânǎ și Bianca Drǎgușanu a ajuns acasǎ de pe unde a prestat și doarme. Cine sǎ stea dupǎ Halep a ta?”
            Eu am stat și sunt sigur cǎ mulţi români au stat la fel ca mine

dupǎ Halep a noastrǎ, alǎturi de milioanele de strǎini privilegiaţi care o știu mai bine pe Simona decât noi. De ce o știu mai bine? Pentru cǎ la ei alde Bianca, Bote, Slav, Sexi Brǎileanca, Gâdea, Mircea Badea, Ursu, nu le-au invadat televizorul cu pornografii si mizerii.

            Despre performanţa de la Melbourne a Cosânzenei n-am sǎ vorbesc încǎ.
            Salut în schimb performanţa echipei de spadǎ, care, sub comanda Anei Maria Brânzǎ, într-o nouǎ formulǎ întineritǎ, a câștigat la Doha o etapǎ de Cupǎ Mondialǎ. Pentru a vedea ce însemnǎ și cât conteazǎ în sportul românesc marile valori, e de menţionat cǎ anul trecut nu au putut ajunge la Doha din lipsa banilor, iar în acest an, n-au mai putut rezista și au plǎtit bani din buzunar ca sǎ se prezinte în concurs și sǎ-l câștige. Bravo fetelor!

Optimile performanţei

            Am așteptat-o pe Simona Halep, nu am scris nimic despre evoluţia ei la Melbourne, tocmai ca sǎ împlineascǎ performanţa. Consider cǎ acum, dupǎ trei victorii și intrarea în optimile de finalǎ ale turneului, pot însenina cu zâmbetul ei pagina ceţoasǎ a blogului meu. Mai ales cǎ ultima victorie o propulseazǎ în top ten-ul marilor jucǎtoare pe locul 10. Oare cum respiri aerul rarefiat al înǎlţimilor Tibetului, printre puţinii cǎlugǎri oficiind dansul lor ciudat, cu figurile concentrate, urmǎrind fascinaţia unei idei ca pe o minge de tenis? Dintre acei cǎlugǎri doar unul se va reîncarna Dalai Lama, cum și în tenis doar una dintre prinţesele sportului alb va purta coroana ce pare de neclintit a Serenei Williams.

            Cum apreciam și într-o postare anterioarǎ, Simona pare cǎ se încǎlzește mai greu, poate de aceea în primele douǎ meciuri a pierdut setul de început, dezlǎnţuindu-se apoi, nu ca un uragan, nu forţa disproporţionatǎ e atuul ei, ea e un fel de Jean Michel Jarre ce stǎpânește ritmurile și armonizeazǎ maiestria, liniile perfect desenate înmǎrmurind adversarele la un moment dat prin variaţie imprevizibilǎ a laserelor și artificiilor.

            Furat de cuvinte, exagerez cumva voit orice razǎ de soare ce strǎlucește pentru o secundǎ, spǎrgâd norii negrii ameninţǎtori, cenușii, ai politicului. Te mai aștept Simona!

Tablou viu

          Dimineaţǎ, întâmplǎtor, am strǎbǎtut coridoarele întortochiate și cenușii ale Spitalului Fundeni. Schelete vii, bântuiau fantomatic târșindu-și tǎlpile nesigure prin nisipurile mișcǎtoare cǎtre cabinetele doctorilor și sǎlile de operaţie. Puţinǎ speranţǎ ca lumina naturalǎ a soarelui sǎ pǎtrundǎ prin nișele pentru hidranţi din zidurile groase ecranate ale spitalului. Pâlcurile de asistente, în uniformele lor colorate diferit, verzi, roșii, portocalii, albastre, mov, erau singurele care înviorau ușor blazat, atmosfera cu glasurile lor gureșe. De ce sunt azi atât de diversificate coloristic, uniformele asistentelor altǎdatǎ de culoare albǎ? Îmi pun întrebarea și singur încerc sǎ-mi rǎspund. E de mare ajutor pentru bolnavi sǎ le fie mai ușor, repetând în memorie – roșu, galben, albastru, verde, mov – sǎ nu se încurce, sǎ știe sigur cui mai trebuie sǎ dea șpaga.

            Un geamǎt prelung, transparent, inconvoiase trupul zgârcit, lipsit de vlagǎ, prǎvǎlit pe bancǎ, pierdut sub veșmintele largi, cernite al unei femei bǎtrâne. (Cum sǎ fie un geamǎt transparent? Poate fi o greșealǎ împardonabilǎ a autorului care nu înţelege democraţia în spiritual ei…) Una dintre asistente, cea cu uniformǎ portocalie își intoarce privirea mustrǎtoare cǎtre bolnavǎ, cerând liniște cu degetul arǎtǎtor ridicat. Cuvintele ţâșnesc ţǎndǎri sparte de pe buzele proaspǎt rujate:

            – Controleazǎ-te mamaie cǎ trebuie sǎ aparǎ domn doctor și se supǎrǎ! Când se enerveazǎ îi tremurǎ mâna și nu mai opereazǎ. Și poate dumneata ţi-ai mâncat mǎlaiul dar alţii…  Auzind de mǎlai își aduse aminte, tare îndoitǎ mai era, venise cu toate economiile

          – Maicǎ, sǎ nu se supere cǎ nǎdejdea-i la el. Și femeia îi fǎcu, uitându-se în jur discret, un semn stins cu mâna, sǎ se apropie. Se apropiarǎ toate. Și cea verde, și cea roșie, și portocalia

            – Maicǎ, mie sǎ-mi spuneţi cinstit de banii ǎștia, aș mai opri ceva din ei pentru groapǎ, câte zile mai am de trǎit? Și bǎbuţa despǎturii din batistǎ cu grijǎ un fișic de hârtii de 25 de lei din secolul trecut.

Din arginturile mele

Pluta de piatrǎ

în ochiul
rǎnit
ca o dimineaţǎ
în rouǎ
insula
se scufundǎ

poate e vina

celui lovit
sau piatra
dinadins
încercuitǎ
de ape

dacǎ ai un fiu

el va ucide
clipǎ de clipǎ
surpând
în inima ta
însǎ-și viaţa lui

ca un dans
ne’ntrerupt

când muzica tace
și ecouri
rostogolite
cǎtre plajǎ
irump