joi, 3 octombrie 2019

Fotografii mişcate. Petre Anghel




       La vernisajul unei expoziţii, vorbitorii, critici de artă, după ce au furat din privire culoarea și căldura  tablourilor, o amestecă și o reproduc în cuvinte meșteșugite oferind o viziune separată, care rareori se întâlnește cu cea originală a autorului, sau cu propria ta părere pe care ţi-ai cuibărit-o discret ca spectator, într-o lectură ca o odihnă a sufletului.
N-a fost cazul aseară. Criticii au lipsit. N-au nimerit la numǎrul 45, pe strada Puţul lui Zamfir, la Galeria ArXpert și atmosfera mult mai destinsă fără ei, nu l-a înluminat așezându-l pe Petre lângă Dumnezeu. Ba, dimpotrivă! Am văzut ce simplu și firesc se însera cu zâmbetul de mijlociul verii Petre, între oamenii de-acolo.
Cu siguranţă pe câmpia întinsă de la marginea Băileştiului, într-un Ierusalim etern, în umbra unui drum, între cer și pământ, ne-a strâns din tablourile lui pe toţi de-au rămas fără oameni tablourile și ne-a omenit ca pe prieteni, îmbiindu-ne cu bucurie sǎ închinăm un pahar tinereţii lui.
– Măi Tomo, necredinciosule, te vd stingher! Tu n-ai găsit o călugăriţă tânără, s-o mângâi, sǎ te împlinești? Aurele, Sibicene, spune-i tu prietenului tău și al meu ce mult m-a iubit pe mine Dumnezeu. Și a trecut mai departe.
La capătul serii am plecat către case, unii mai bogaţi cu un tablou, eu mai bogat cu o carte. Carraria. O citisem cu încântare, dar nu o aveam.
*
Pe 4 aprilie 2015 primeam pe e-mail de la Al. Cistelecan o sintagma scurtǎ: “Mulțumiri - și felicitări! - pentru Norduri!” O săgetare care mi-a bucurat sufletul.
În aceeaşi zi pe facebook o alta săgetare, ca o replică dureroasă mă izbea în inimă citind o postare a lui Aurel Sibiceanu: “De două ceasuri s-a stins Petre!...” Cum sǎ se stingă Petre!?... Petre Anghel - şi devin subiectiv - a scris postfaţa pentru recenta mea carte de poezie, Norduri, pe care a intitulat-o Briza de Sud, argumentând exact, parcimonios, că dincolo de ceţurile nordurilor, rămân un “poet solar”, existând în poezia mea “un filon religios, ascuns, ca orice fibră de valoare”.
Cine mai risipește azi cuvinte dezinteresate într-o literatură care și ea a ajuns de consum?
Pentru facebook, s-a stins soarele ce în fiecare dimineaţă lumina la cafea prin minunatele lui postări.
Pentru oamenii de litere, istorici si sociologi, s-a stins cel care lucra la volumul al doilea al tomului Istoria Politica a Literaturii Romane Postbelice. Nu vor recunoaște niciodată, unii dintre ei, că au respirat liniștiţi.
Pentru mulţi poeţi si prozatori și pentru cititorii dumnealui, mai vechi sau mai noi, mirarea vieţii fără de moarte nu se va stinge niciodată!

Dumnezeu să-l odihnească în loc potrivit! Îl va întâmpina desigur în nordul acela, negreșit prietenul lui Marin Preda.


ce repede se pun ani înapoi,
              Lui Petre Anghel

ce repede se pun ani înapoi
şi tot mai greu înainte
sania lunecă pe zăpada din noi
răvăşind scrum şi mirări
în cuvinte

la capătul zilei în noaptea
ca o culme de rufe
întinsă între cer şi pământ
recoltăm trufe negre rare
din capcane de vânt

e o stare devreme
într-un anotimp-domn,
ca un sâmbure
încolţind
în somn


nimeni nu spune pietrei,

încotro curg apele
şi nici piatra nu
se întreabă mută
se aşează în sinea ei
răbdătoare şi
despleteşte în unde
secundele

nimeni nu spune
bobului de grâu când
lucrarea luminii
e încheiată
şi spicul înalt
până la brâu
copt pentru
dreaptă judecată

nimeni
nu se întreabă
de ce somnul
grâului
e alb
când se cerne
dintre perne
de piatră…

atât de scurtă
şi neînsemnată
cavalcada de taine
ce transcende
vieţii eterne
încât nici uriaşii
nu-şi mai ţes
haine de piatră
în legende

şi nici
căţelul
pământului
nu mai latră


miercuri, 2 octombrie 2019

Fotografii mişcate. Claudia Duminică



Mă ştiţi, nu de ieri de-alaltăieri!… Încercuiesc dincolo de 70 de primăveri. Nu că nu s-ar vedea, dar şi salcia cât e ea de bătrână,  primăvara întinereşte şi îşi trage peste tulpina scorburoasă ciucuri de flori galbene cu frunzuliţe verzi, de-ţi mai încălzeşti sufletul şi-i dai inimii brânci.

Aseară mergeam agale prin Auchan cu sacoşa mai mult goală, sub vremi ca o salcie plângătoare, şi-mi sare-n faţă un snop de raze zglobiu dansând jucăuş pe buzele fetei ce-mi aţinea calea. Era o tânără dotată după toate standardele europene şi încă ceva pe deasupra, zgândărindu-mi mândria de a fi român.

„Îmi daţi vă rog ochelarii să-i curăţ, să vă schimb viaţa în roz?...”

Paralizat o clipă de idee, mă repliez la timp şi-i întind rama Pierre Carden de la ochelarii mei cei noi. Sunt foarte mulţumit de ei, nici nu s-ar putea altfel căci m-au costat două pensii fără exagerare.

Mi se mai pusese întrebarea, dar pe-atunci purtam ochelarii vechi, cu un braţ între două atele bandajate cu scotch, care nu cadrau cu situaţia…

Vă mărturisesc, fără ochelari văd doar întunericul, dar îmi funcţionează cu acuitate simţul mirosului şi-mi puteam închipui alături un cireş înflorit, în timp ce glasul de privighetoare ascuns sub frunze, recita o poezie optimistă despre calităţile produsului nemţesc pulverizat  din flaconul ce aşeza o peliculă subţire peste lentilele mele, gata pregătite să-mi schimbe viaţa.

După ce m-a convins, mi-a întins ochelarii, la pachet cu flaconul cumpărat la un preţ rezonabil. Câtă dreptate avea! Nu-mi venea să cred ce vedeam în faţa ochilor, fata înflorise zâmbitoare ca un cireş.

M-am grăbit să ajung acasă să o privesc pe nevastă-mea prin lentile, s-o văd măcar zarzăr, nu eram pretenţios. Nu mi-au mai ajuns banii să-i cumpăr ţigări. Cu legea asta anti-fumat, poate o ajut să n-o încalce!

Acasă, de unde zarzăr înflorit?... Nevastă-mea a luat foc precum o pădure uscată de lemn câinesc.

„Măi omule te-ai tâmpit? Du flaconul înapoi şi să nu vii fără ţigări că-ţi arunc pe fereastră laptopul, că doar la scris ţi-e gândul! Nu pot să te trimit undeva că umbli cu capul în nori!”



 Avea şi ea dreptate. M-am întors la Auchan, poate că azi e ziua mea norocoasă şi cireşul nu s-a scuturat. Da, ce zi o fi azi?...



„E 8 aprilie.” Îmi răspunse fata zâmbind din cireş. N-a trebuit să-i spun nimic, mă aştepta. Mi-a cerut ochelarii să-i mai şteargă o dată…

*
Eram aşezaţi la o masă, în curte casei cu două chepenguri la poartă, pe 9 Mai, sub cireşul înflorit, tineri; şi Ică, şi Nae, şi Ges, Mariana Ştefan, venise şi Vlasie să împrumute o carte, nu ştia că e ziua ei, Geo cu aparatul lui de fotografiat… Eram toţi albaştrii!
Vavama, bunica ta ne adusese gogoşi şi cu un borcan de sticlă în mână ne împărţise în pahare vin roşu. Te lăsai aşteptată şi ai apărut pe treptele din spate, atentă, 

Cafea cu sare

          Prietenilor „albaştrii”


Eram frumoşi.
Împărăţeam tinereţii
elanul, sentimentele,
votca şi sucul de roşii…
Agăţam
de lobul urechii
cuvintele,
ca pe nişte cireşe de mai.


Stăpâni ai azurului
ne avântam
pe luciul gheţii, 
exersând piruete 
şi salturi mortale…
Patinatorii albaştrii
ai aerului, 
susţinuţi de propriile
aplauze.


Am descoperit
în contractul cu viaţa
clauze
secrete
…Cum lumea
plină de şmenuri
e împărţită
de schengenuri,


gheaţa este
mai subţire ca aţa,
cireşele sunt amare,
şi în ochii iubitei
deposedaţi
de candoare,
asta e o ştire,
nimic nu mai are
dulceaţa cafelei cu sare.


porthartul cu dragoste

           Claudia Duminică


ţin în porthart
covoraşul meu fermecat
o bucată de cer senin
rulată fin


mi l-a dat zâna
odată cu creta
(creta aia superdotată
prindea culoare după gând)


pe covoraşul întins
înşirase şotronul
şi fără griji ţopăia
urzind razele


m-a învăţat să desenez
în jurul gleznelor
am trasat cu albastru
conturul unui lac


apele s-au ridicat în genunchi
atunci am desenat o insulă
insula s-a rotit împrejur
risipindu-se într-un norişor verde 

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele
m-a prins de încheietura mâinii
şi cu degetele mele răsfirate a nisipit
praful de cretă curcubeu între sâni


râdea tot timpul
m-a pus să închid ochii
şi mi-a desluşit
învelişul de taină al culorilor


n-am mai deschis
porthartul
nu mai ştiu dacă
funcţionează vraja

(Din antologia in pregatire Fotografii miscate)