Fotografii cu artişti Lucian Cioată.
Pictură, metal, pictură.
O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu
mult albastru în diferite nuanţe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică
cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am
fost cu Claudia la expoziţia lui în muzeul de artă; încerca să-mi explice sensuri,
lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau
„pe sub mână” la preţ bun în Germania.
Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala
nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe
tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una, după care a cerut o cheie de
la locuinţă ca să-şi asigure neîngrădit libertatea de mişcare şi dus a fost.
Două săptămâni mai târziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi
toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise
un amic, securist, să-şi vadă de alte treburi.
Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis
să citez fără ghilimele. Secvenţele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai
mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu
pictorul, nici cu pictura lui Lucian Cioată.
Prietenul Aurel Sibiceanu
m-a sunat la telefon să mă întrebe dacă mergem la vernisaj. M-a luat prin
surprindere, nu aflasem nimic despre eveniment. Dar să revezi un om care pur şi
simplu în tinereţe te copleşea prin forţa teribilă emanată, ca un vulcan gata
să erupă, iar în clipele următoare devenea capabil să mângâie cu delicateţe
ţesătura cartonului sau pânzei întinsă pe şevalet cum ai atinge îndrăgostit
pielea iubitei, aşezând ca într-un cuib dedesubt bulgărele său de lumină –
oferta era de nerefuzat.
L-am recunoscut imediat în mulţimea adunată, îşi păstrase statura cu toate că
vârsta lucrase ici colo pe la încheieturi.
– Eu sunt Ion Toma Ionescu. Faţa i s-a destins şi venind de undeva de departe
m-a întrebat ce mai ştiu de Claudia. I-am povestit pe scurt. Toate cunoştinţele
voiau să schimbe cu el vorbe. Mi-a dat un program, amândoi gândind că va fi
prilejul să mai vorbim.
Abia acum pereţii parcă
vărsau spre mine din tablouri, magma aceea ciudată, culori intense, caier
de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului,
traversând petele de albastru. Efectul însă era acelaşi. La fel nu pricepeam
mare lucru, dar jocul libertăţii pe care şi-o luase avea ceva din măsura lui
Dumnezeu, ca şi omul lucid şi turbulent care, înconjurat de toţi, era singur.
Nu am căderea să vorbesc despre pictură. Nu asta am vrut. Au vorbit la
eveniment, documentat şi uşor didactic(adică potrivit în asemenea ocazii),
profesorul scriitor Lucian Costache şi fermecător, poeta Denisa Popescu.
Aş face un sacrilegiu dacă n-aş aminti şi pe ceilalţi doi expozanţi, colocatari
în Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer-Cumpăna, mari artişti legaţi de locuri,
dar cu anvergură naţională: Bogdan Severin Hojbotă şi Ion Pantilie, fiecare în
parte cu stilul şi argumentele lor. Expoziţia s-a numit inspirat
pictură – metal – pictura
Peisaj
marin
În
fereastra deschisă
culorile
se scriu direct în mare,
pe
decupajul albastru
care se
adânceşte sau se întinde.
Nici urmă
de valuri.
Vântul îşi
face cuib,
potolind
pe strune o muzică
ce se
deschide în lumină,
cum
dimineţii,
lanul de
floarea soarelui.
Trupul de
abanos al femeii,
eliberat
de mângâieri prelungi,
iese din
raze
şi tresare
când razele
se transformă
în lacrimi
şi cad în
mare.
Se
arcuieşte negresa
ca o
stafie dispărând în adânc.
După un
timp
o zăresc
despicând apa sărată
cu un crab
pe sân
(Din Fotografii mişcate în pregătire)
