Fotografii miscate. Lucian Cioată

Fotografii cu artişti                                   Lucian Cioată.

Pictură, metal, pictură.

            O numisem cu prietenii „camera albastră”. O şi vedeam pictată în tempera cu mult albastru în diferite nuanţe, găsisem şi pictorul, de fapt Claudia Duminică cu relaţiile ei artistice. Lucian Cioată tocmai depăşise perioada de griuri. Am fost cu Claudia la expoziţia lui în muzeul de artă; încerca să-mi explice sensuri, lumină, linii, nu pricepeam nimic, nici măcar de ce tablourile lui se vindeau „pe sub mână” la preţ bun în Germania.

          Artistul şi-a adus vopseluri şi nenumărate pensule, a pipăit tencuiala nemulţumit, a trasat cu un fel de cărbune conturul unei caracatiţe uriaşe pe tavan şi pereţi, a mai băut o votcă, şi încă una, după care a cerut o cheie de la locuinţă ca să-şi asigure neîngrădit libertatea de mişcare şi dus a fost. Două săptămâni mai târziu îşi retrăgea inexplicabil ambasada, vopselele şi toate sculele lui atinse de geniu. După mai multă vreme am aflat că-i şoptise un amic, securist, să-şi vadă de alte treburi.

          Am redat un scurt fragment din Dosarul Albaştrii. E cartea mea şi mi-am permis să citez fără ghilimele. Secvenţele descrise, adevărate, se întâmplau cu mai mult de patruzeci de ani în urmă. De atunci nu mă mai întâlnisem nici cu pictorul, nici cu pictura lui Lucian Cioată.

Prietenul Aurel Sibiceanu m-a sunat la telefon să mă întrebe dacă mergem la vernisaj. M-a luat prin surprindere, nu aflasem nimic despre eveniment. Dar să revezi un om care pur şi simplu în tinereţe te copleşea prin forţa teribilă emanată, ca un vulcan gata să erupă, iar în clipele următoare devenea capabil să mângâie cu delicateţe ţesătura cartonului sau pânzei întinsă pe şevalet cum ai atinge îndrăgostit pielea iubitei, aşezând ca într-un cuib dedesubt bulgărele său de lumină – oferta era de nerefuzat.

          L-am recunoscut imediat în mulţimea adunată, îşi păstrase statura cu toate că vârsta lucrase ici colo pe la încheieturi.

          – Eu sunt Ion Toma Ionescu. Faţa i s-a destins şi venind de undeva de departe m-a întrebat ce mai ştiu de Claudia. I-am povestit pe scurt. Toate cunoştinţele voiau să schimbe cu el vorbe. Mi-a dat un program, amândoi gândind că va fi prilejul să mai vorbim.

Abia acum pereţii parcă vărsau spre mine din  tablouri, magma aceea ciudată, culori intense, caier de linii ca nişte raze roşii sau negre contorsionate de rigoarea hazardului, traversând petele de albastru. Efectul însă era acelaşi. La fel nu pricepeam mare lucru, dar jocul libertăţii pe care şi-o luase avea ceva din măsura lui Dumnezeu, ca şi omul lucid şi turbulent care, înconjurat de toţi, era singur.

          Nu am căderea să vorbesc despre pictură. Nu asta am vrut. Au vorbit la eveniment, documentat şi uşor didactic(adică potrivit în asemenea ocazii), profesorul scriitor Lucian Costache şi fermecător, poeta Denisa Popescu.

          Aş face un sacrilegiu dacă n-aş aminti şi pe ceilalţi doi expozanţi, colocatari în Galeriei de Artă Rudolf Schweitzer-Cumpăna, mari artişti legaţi de locuri, dar cu anvergură naţională: Bogdan Severin Hojbotă şi Ion Pantilie, fiecare în parte cu stilul şi argumentele lor. Expoziţia s-a numit inspirat

pictură – metal – pictura

Peisaj marin

În fereastra deschisă

culorile se scriu direct în mare,
pe decupajul albastru
care se adânceşte sau se întinde.
Nici urmă de valuri.

Vântul îşi face cuib,
potolind pe strune o muzică
ce se deschide în lumină,
cum dimineţii,
lanul de floarea soarelui.

Trupul de abanos al femeii,
eliberat de mângâieri prelungi,
iese din raze
şi tresare când razele
se transformă în lacrimi
şi cad în mare.

Se arcuieşte negresa
ca o stafie dispărând în adânc.
După un timp
o zăresc despicând apa sărată
cu un crab pe sân

(Din Fotografii mişcate în pregătire)