sâmbătă, 2 mai 2020

Răsfoind prin agendă


Cu câtva timp în urmă, înainte de Coronavirusul care ne-a sechestrat la domiciliu, în Olanda, la Zwolle, într-o duminică m-a împins curiozitatea să asist la o slujbă în Biserica Sf Iosef. Era singura posibilitate să fiu aproape de Dumnezeu în zi sfântă, departe de ţărişoară. Clădirea modernă din beton şi sticlă la care ne-au condus Martin şi Claudia, numai dacă era studiată în amănunţime din afară se deconspira, ca loc de taină spre cele sfinte.  
Un clopot nu prea mare, plasat într-o spărtură rotundă de zid înălţat ca un catarg până la cupola acoperişului, şi un vitraliu viu colorat într-o fereastră strâmtă, destul de înaltă, în peretele de cărămidă din spate, ţinea parcă să aducă aminte că arhitectul desfăşura în faţa noastră absida unui biserici, şi nu pur şi simplu o sală de spectacole.
Câteva basoreliefuri în interior pe teme religioase şi două statuete, completau spaţiul modest înconjurat de pereţii albi, circulari, de o eleganţă sobră. Un pian, orga şi podiumul unde se afla un grup de copii cu dirijorul lor undeva în dreapta, iar în mijloc, postamentul ce ţinea loc de altar, susţinând un microfon şi o biblie pe un suport de lemn. Slujba era pe cale să înceapă. În faţa mea aşteptau aşezaţi în scaune circa 150 de enoriaşi. Aceştia consultau liniştiţi programul tipărit, primit la intrare, unde erau scrise versurile cântecelor de slavă ce urmau a fi interpretate.
Mărturisesc, intrat în prima încăpere, m-au izbit mesele acoperite şi scaunele orânduite câte patru în aşteptarea celor care după slujbă serveau acolo în comunitate prânzul, iar cei mai grăbiţi poate doar o cafea. Surpriza mare pentru mine a fost când a apărut preotul, exact la ora fixata, adică 11, însoţit de doi copii ai bisericii. Preotul era o femeie blondă cu o tunsoare modernă şi un bust ce se desena, încă provocator, sub veşmântul de culoarea untului. Un vestmânt sobru dar bine croit. Cu pasul sigur, susţinut de tocurile înalte, s-a îndreptat către biblie şi a şoptit în gând, o rugăciune scurtă, cu asistenţa ridicată în picioare. Apoi corul de îngeri, m-am uitat atent, erau doar fetiţe cu părul blond, vărsat rotocole peste umerii firavi, a dat drumul unei melodii ritmate ce răspândea lumină în jur.
Toată slujba, corul a dialogat cu preotul, de a cărei voce sonoră, caldă, cu inflexiuni actoriceşti, mă îndrăgostisem din prima clipă. Urmărind textul tipărit în program, scandat aşa, pentru prima oară limba olandeză mi s-a părut cantabilă şi nu zgrunţuroasă şi rece.
S-a împărţit anafură la un anumit moment, ordonat, fără îmbulzeală. Am îndreptat mâinile amândouă strânse în pumn spre cea care oficia. S-a uitat la mine curioasă şi a zis ceva zâmbind, depunându-mi în palme ceva rotund, special plămădit din făină şi apă. Am înclinat neutru din cap, neînţelegând, şi, după ce am înghiţit anafura m-am închinat gândindu-mă la Alex, cum mă sfătuise Claudia. Apoi am văzut cum oamenii îşi strângeau mâinile între ei. Câţiva au venit şi la mine rostind ceva şi zâmbind larg.
Aici în Olanda totul este pentru om, pentru liniştea lui sufletească şi trupească în acelaşi timp. Prin diferite forme, sistemul intervine în viaţa cetăţeanului pentru ca acesta să aibă tot confortul. Dacă ţi-a dat Dumnezeu o infirmitate şi te mişti mai greu, primăria îţi dă la rândul ei, un scuter pe trei roţi, îţi montează un scaun rulant în propria ta casă, ca să nu oboseşti urcând la etaj, dar are pretenţia să te găsească la domiciliu, când te anunţă că vin mecanicii să facă revizia la termenul stabilit dinainte. Sau dacă nu ştii să găteşti, reacţionează trimiţând voluntarele să te înveţe arta culinară.
Aici la biserică am auzit cu urechile mele, în traducerea Claudiei, cum preotul, am o problemă recunosc atunci când vine vorba de blonda mea preoteasă, sfătuia asistenţa să se ferească de capcanele internetului, şi mai preciza ceva despre facebook, n-am înţeles prea bine ce, când mi-a tradus Claudia. Probabil că după masă, la plecare, le dăruia la toţi un antivirus pe stick!... La noi în ortodoxie e musai să te fereşti de droguri şi de preacurvie!
Şi ca să nu regretaţi că citiţi doar măscări la mine pe blog, am rugat-o pe Claudia să-mi traducă un text dintre cele tipărite în program şi cântate de îngeri...

Dumnezeule, tu mă ştii pe mine aşa cum sunt!
Unde merg, ştii! Ce gândesc, ştii!
Ce fac, cunoşti! Ce spun, cunoşti!
Dumnezeule tu mă cunoşti aşa cum sunt!

Eşti întotdeauna ca umbra în spatele meu.
Dacă fug, tu zbori deasupra. Eşti acolo.
Dacă mor, tu eşti acolo. Atât de aproape
ca o umbră în spatele meu.

Doamne, mâna ta mă ţine strâns.
Pe o insulă singuratică la capătul lumii,
în întuneric nepătruns, unde mi-e frică.
Tu ştii şi mâna ta mă ţine strâns.

Doamne, trecerea mea prin viaţă ai gândit-o tu însuţi.
Înainte de a mă fi născut m-ai lăsat să cresc.
Şi ceea ce urmează să se întâmple eu nu ştiu, dar tu ştii!
Doamne, m-ai gândit tu însuţi.

joi, 30 aprilie 2020

Cum să faci primul milion


M-a întrebat Tomiţă, nepotul, de pe trotinetă, cu un reproş în glas de ziua lui: „Cum şi-au făcut cei înstăriţi milioanele, înainte de a li se face statui? Unde au jucat la ruletă de le-a ieşit potul întreg?...” M-a surprins întrutotul! Cu siguranţă răspunsul meu nu l-a mulţumit, şi-l înţeleg…

Unii l-au câştigat cu sudoarea frunţii.
Alţii au descoperit comori
cutreierând munţii.
Sensibilii au vândut flori.
Teribilii au împuşcat ciori.
Cei mai mulţi, de viţă nobilă,  
au cultivat slăbiciuni
la unchi şi mătuși…
Câţiva au tuns pruni
şi au cărat mobilă la ruşi…
Infractorii şi-au pus  
mănuşi chirurgicale
și-au donat rărunchi în spitale,
Alţii, minţi mai erudite,
au pus miză pe bănci
și-au încasat
credite înnădite
Şi tot alţi, cei mai înalţii,
au beneficiat de franciză
la ţigănci…
şi s-au însurat
dansând pe mahmudele
noile manele.

E şi asta o boală
Poţi să rămâi fără puls
Dintr-un singur impuls

Iar tropicalii,
ăia mai cu şcoală
din tribuna oficială
de la Steaua,
au muls miaua
lui Gigi Becali…

E ciudat că nici unul n-a furat
primul milion de dolari, de la stat!

Abia
după ce îl ai
pe acesta la teșcherea,
poţi avea aspiraţii
la licitaţii, sau altceva…

După cum vezi, dragă nepoate,
Fără carte nimic nu se poate!

miercuri, 29 aprilie 2020

Fotografii mişcate. Clara Mărgineanu


Am căutat între fotografiile mele mişcate o fotografie. Aveam mai multe cu Clara Mărgineanu. Ne întâlnisem la câteva manifestări ale Direcţia 9, altădată la Muzeul Literaturii, dar eu doream fotografia aceea din pădurea Trivălii, la Cornul Vânătorului, în umbra copacilor înalţi... Să fie 25 de ani de-atunci. Virgil Diaconu ne invitase la o plimbare, cu promisiunea că la capătul ei, vom poposi aici la o cafea şi o bere. Se decernaseră premiile Cafenelei literare la Concursul Leoaică tânără iubirea, iar câţiva invitaţi din Bucureşti, aveau tren abia după amiază. Ne-am aşezat strategic într-o margine în jurul a trei mese unite pentru noi, era foarte puţină lume. Nu mă simţeam prea bine, cred că aveam şi puţină temperatură.

Am nimerit lângă Aura Cristi şi cum sunt eu mai tăcut din fire, mă chinuiam să ies din cochilia în care stau de obicei confortabil, oferindu-i Aurei câteva detalii despre poeţii locului. Dând roată cu privirea şi bârfind oarecum, am ajuns în capul mesei, unde se aşezaseră Virgil Diaconu şi Clara Mărgineanu, care parcă ieşiseră dintr-un mic complot.

Am rămas cu privirea agăţată de chipul Clarei când s-a ridicat în picioare. În razele soarelui filtrate de frunze, parcă aveam în faţă un tablou al lui Modigliani, din rama căruia ieşise, mai înaltă şi mai clară decât realitatea, îmbrăcată elegant, într-un roşu aprins ce-i sublinia acurateţea liniilor cu care o dăruise maestrul. Şi-a cerut scuze că nu a adus cu ea aparatul de filmat, într-un cadru atât de frumos şi a propus pentru a ne cunoaşte mai bine, fiecare dintre noi să citească pe rând din poeziile proprii. Şi pentru că ne luase pe nepregătite, cu un glas de înger a început ea.

A fost cea mai frumoasă emisiune a Clarei şi am fost privilegiat să particip la ea.

Emisiuni liniştite,  acolo unde nu ţi le mai poate opri nimeni, Clara Mărgineanu!

luni, 27 aprilie 2020

Egal cu sinele în poezie

Parcimonios cu sinele său de poet ales, prietenul meu Aurel Sibiceanu a scăpat, revărsând dincolo de barajele imaginare, succesive, autoimpuse, în apele filtrate, limpezi ale Argeşului, eufratele lui din zăvoi, câteva Babel-uri şi Acatiste noi.
„Orb să fi fost şt tot aş fi cetit această înserare/ cu pleoapele strânse din iazuri şi lespezi,/ această înserare care întrece mătasea de opiu şi spini”
https://centrul-cultural-pitesti.ro/revista-arges-aprilie-2020/


duminică, 26 aprilie 2020

Duminica Tomii

Numele de Toma, nu e numele meu. Mi l-a încredinţat tata spre păstrare, când aveam 8 ani, în singura carte poştală scrisă pentru mine, pe patul de spital. Schijele unui şrapnel din al doilea război, prinseseră rădăcini în plămânii lui, înflorind timpuriu. Cum în anul ăla dăduse un îngheţ întârziat, Dumnezeu ni l-a luat!... A apucat să-mi scrie câteva gânduri înainte de operaţie.
Să învăţ bine la şcoală!
Să am grijă de mama!
Şi să nu-i fac numele de ruşine!
Dând seama şi privind înapoi în hărţi, îmi pare:
La şcoală, s-ar fi putut şi mai bine!
N-am supărat-o prea tare pe mama!
Şi numele de Toma l-am scris pe câteva cărţi!
E rândul tău Toma! Nepoate drag, tu urmezi! Ce zici, te-angajezi?...
LA MULŢI ANI! SĂ-ŢI FIE BINE!