Fotografii mişcate. Clara Mărgineanu

Am căutat între fotografiile mele mişcate o fotografie. Aveam mai multe cu Clara Mărgineanu. Ne întâlnisem la câteva manifestări ale Direcţia 9, altădată la Muzeul Literaturii, dar eu doream fotografia aceea din pădurea Trivălii, la Cornul Vânătorului, în umbra copacilor înalţi... Să fie 25 de ani de-atunci. Virgil Diaconu ne invitase la o plimbare, cu promisiunea că la capătul ei, vom poposi aici la o cafea şi o bere. Se decernaseră premiile Cafenelei literare la Concursul Leoaică tânără iubirea, iar câţiva invitaţi din Bucureşti, aveau tren abia după amiază. Ne-am aşezat strategic într-o margine în jurul a trei mese unite pentru noi, era foarte puţină lume. Nu mă simţeam prea bine, cred că aveam şi puţină temperatură.

Am nimerit lângă Aura Cristi şi cum sunt eu mai tăcut din fire, mă chinuiam să ies din cochilia în care stau de obicei confortabil, oferindu-i Aurei câteva detalii despre poeţii locului. Dând roată cu privirea şi bârfind oarecum, am ajuns în capul mesei, unde se aşezaseră Virgil Diaconu şi Clara Mărgineanu, care parcă ieşiseră dintr-un mic complot.

Am rămas cu privirea agăţată de chipul Clarei când s-a ridicat în picioare. În razele soarelui filtrate de frunze, parcă aveam în faţă un tablou al lui Modigliani, din rama căruia ieşise, mai înaltă şi mai clară decât realitatea, îmbrăcată elegant, într-un roşu aprins ce-i sublinia acurateţea liniilor cu care o dăruise maestrul. Şi-a cerut scuze că nu a adus cu ea aparatul de filmat, într-un cadru atât de frumos şi a propus pentru a ne cunoaşte mai bine, fiecare dintre noi să citească pe rând din poeziile proprii. Şi pentru că ne luase pe nepregătite, cu un glas de înger a început ea.

A fost cea mai frumoasă emisiune a Clarei şi am fost privilegiat să particip la ea.

Emisiuni liniştite,  acolo unde nu ţi le mai poate opri nimeni, Clara Mărgineanu!