Titlu de roman. Două trofee sau Jucăria Sofiei

 

         La fârşitul dramaticei finale de la Istanbul(2-6, 6-1, 7-6 (7-4) cu Eugenie Bouchard),  care a avut-o ca protagonistă pe Patricia Tig, a umplut, preţ de câteva clipe ecranul televizorului, o imagine de colecţie.

O familie fericită, Patricia şi Razvan Sabău cu două trofee în braţe.

Dincolo de dramatismul înfruntării cu Bouchard, de suspansul celor şapte mingi de meci ratate, de cuvintele frumoase la festivitatea de premiere, ale ei şi ale adversarei, mă întreb dacă vreunul din marii producători de echipamente sportive, Nike sau Adidas, i-au descoperit potenţialul de patrician al Patriciei noastre şi se vor grăbi să-i probeze pantoful Cenuşăresei…

 

Gusterele se intoarce

12 septembrie 2015. Guşterele se întoarce

N.A. O amintire scoasă în faţă azi din arhivele facebook. Şi pentru că până în septembrie anul viitor probabil vom îngropa coşmarul Covidului, şi o nouă ediţie a Momentelor de ogradă nu  va mai trebui anulată,

mi-aş dori în forul meu interior să revin „acasă” cu Guşterele.

Între timp Guşterele  a mai crescut şi în ediţia treia, completată, va purta şi un nume nou, Tobârlanii

*

A fost sâmbăta în Merişani — la jumătatea distanţei dintre Piteşti şi Curtea de Argeş, unde altădată cobora din tren, sub castani, ca-n refren, Carol al II-lea, cel iubitor de Lupească — o întâmplare cu Tobârlani, sărbătorească, în care şi-a găsit cu noroc un loc şi dragul meu de Guştere, din drag de oameni, din drag de muzică rock, întors la vatră dintre paginile unui roman nou, să se lanseze, să-şi salute neamurile şi să fiinţeze erou.

Toate meritele desigur sunt ale celui care a ţinut cu tot dinadinsul să-şi împlinească visul, pofta ce-a poftit-o insul Alin Voica, promotorul evenimentului, filozof de profesie, un frumos nebun, nepot de-al meu, şi el un Tobârlan, chiar dacă lui îi place să-şi zică Dogar, după străbunicul din partea bunicii Aurica, nevasta de cârciumar a lui bunică-su Nilă. Şi-a luat-o din neam de dogar pe copilă, ca să-şi poată ţine iarna soarele-n beci şi să-l răstoarne  din butoaie, în oale de pământ reci, să stingă setea.

După cum am văzut — Ograda lui Nilă, cu vase pline cu horincă şi vin din belşug — mi-am dat seama că Alin, o luase la el în carte de soţie pe Maria lui, de la Vişeu. Numai eu n-am avut noroc, să am parte pe stoc de butoaie pline cu tărie de foc!... M-am orientat prea aproape, la Rădeştii Ioanei, lângă râul Târgului, însoţind-o pe Maria mea şi târguind ţuica-ntre ape…

Iar vinul vechi sânge de taur şi cel galben ca spicul de aur era adus de la Huşi, special să le fie pe plac celor din Ogradă, de Nadia lui Lisac. Ascult în urechi susurând poveşti, cum soarele Ştefan când răsărea luna, spăla în vin strop cu strop, coastele de drac ale Mariei de Mangop, sau ale Mariei Vochiţa, sau ale Mariei din Hârlău, sau ale Mariei nebuna… Ce destin!

Spiritul liber al lui Alin tot de la Tobârlan se trage!

Şi pentru că veni vorba, bucătăria, să te lingi pe mâini şi să dai cu pălăria după câini(!) că prea fu bună ciorba de cocoş, fasolea cu ciolan, iepurii la cuptor, oaia la proţap...

Fetele lui Nilă, Marioara şi Lucica, Nadia şi Maria şi-au făcut de cap, întrecându-se în minuni!

Mulţumim oameni buni!

În plus, eu trebuie să mai mulţumesc unei Domniţe(Domniţa Neaga şi unor Domni care au însoţit Guşterele(Aurel  Sibiceanu, Constantin Ciubotaru)

Moartea revistei Argeş

           Am citit şi am recitit de mai multe ori un text scris acum două ore pe facebook de Doman Augustin şi trăiesc cu stupoare aceeaşi perplexitate pe care am avut-o atunci când Adrian Alui Gheorghe a fost înlăturat de la conducerea Bibliotecii din Piatra Neamţ, pe care el o propulsase la cel mai înalt nivel în circuitul cultural naţional.      

      Acum, Augustin Doman redactorul Şef şi sufletul revistei Argeş, cu care s-a identificat în ultimii 12 ani, ne informează sec şi deprimant că revista Argeş, o revistă de ţinută, a intrat în moarte clinică. Nu mai sunt bani să-şi plătească principalii colaboratori şi e sub demnitatea lui să cerşească Preafericitului mereu prescuri. Cum îl ştiu eu şi-a dat demisia!
        Şi cum l-ai putea contesta pe cel care a aprofundat fenomenul morţii? scriind şi câteva cărţi despre subiect, dintre care îmi amintesc la repezeală: Meseria de a muri, Moartea noastră cea de toate zilele şi Moartea de după moarte.
       Caut în bibliotecă şi deschid la pagina întâi Moartea noastră cea de toate zilele. Mi se pare mie că atunci când Ministerul Culturii te opreşte de la finanţare, pentru că o cEva din conducerea Centrului Cultural Piteşti, a omis să pună o hârtie în proiect, asta nu poate fi decât moarte de toate zilele… şi citesc:

      Adam stătea drept în marginea pământului, sprijinind moartea ca pe o casă înaltă cât nouă ceruri. Trecea Eva pe acolo, mama Eva cea curioasă, înţolită şi încă frumoasă ispită şi-i zicea:„Ce faci tu, bărbate, aici? Sprijini cerul să nu se dărâme?”„Da, femeie!”„Ei, ia treci tu acasă şi cultivă pământul şi hrăneşte animalele!... (Lasă-i pe scriitori că se hrănesc ei!...)
”Adam a mers la treburi, iar casa de aer, înaltă cât nouă ceruri, s-a dărâmat.(S-a mai dărâmat o dată când a plecat Tomozei!)
       „Şi Eva? Eva cum se poartă după divorţ?” Şi-a pus un şorţ nou, şi caută din poartă-n poartă, peţitori.
       Am glumit, dar nu e loc de glumă. Ne pierdem stâlpii de la casă

Numai artele

                                                                                                   Frederik Weerkamp

Din punctul

de vedere firesc,

moartea adună

întuneric şi tăcere,

împreună

din livresc.

Doar viaţa are

a se teme,

se ia după soare,

se dedulceşte la miere

şi plonjând în durere

o vreme, se însoţesc

cioplind statui,

scriind poeme,

şi dansând

unul într-altul

în ritmul ei sau al lui

din înaltul...

O umbră banală,

în mişcare,

niciodată egală

cu sinele,

care nu înţelege

nici răul, nici binele.

Numai artele,

din departele,

cred că pot aduce

un strop de culoare

şi un dram de candoare,

pe cruce…

Schimbare de macaz

Nu mă gândeam să ajung să mai scriu despre fotbal şi iată că Mirel Rădoi m-a obligat, mai întâi cu naţionala de tineret şi acum cu naţionala mare, să încalc un tabu pe care mi-l impusesem. Şi nu neapărat prin prisma rezultatelor care bineînţeles contează şi ele, cât mai ales prin modul de abordare, prin pledoaria sa pentru un joc spectaculos, ofensiv, de amorul artei. Căci este artă la maxim golul acela de la lobul imens al lui Maxim! Sau sarabanda de pase rapide pornită din propriul careu şi încununată de altruismul lui Florinel Coman şi reacţia promptă, tresărirea de orgoliu a unei hibernări prelungite  a Alibabei de Alibec, de la primul gol.

De unde până acum, de teama de a nu plăti parcarea un pol de parale, ne înghesuiam în autobuzul cu geamuri sparte tras în faţa porţii lui Tătăruşanu, se pare că Rădoi cu pasiunea lui mărturisită pentru bolizii de cursă, le-a trezit jucătorilor noştri apetitul de a se urca la volan sărind pe deasupra caroseriei, fără să mai fie nevoie să le încarce memoria cu procedura de deschidere a portierei, dacă vrei după cursă un tur de onoare cu blonda aia de Gloria, să-i simţi parfumul să nu fi făcut drumul degeaba.

Dar să nu ne entuziasmăm prea tare, deja unii care abia de îşi trag nădragii prin presă, au scris, trăgând concluzia că ieri a fost bine că n-a jucat Ianis HAGI!... Ţineţi-vă câinii în lesă şi lăsaţi-l pe Rădoi că ştie ce face, să-i ţină Dumnezeu unghiile!