Uzina. 3

 

3

Noi cei de la control, ne strângeam la şedinţe în laboratorul lui Staicu. O încăpere mare din zid, poziţionată sub biroul de la etaj al şefului de secţie, cu geamuri largi şi  pervazuri pline de ghivece înflorite. Se găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre de încercat materialele şi dulapuri în care adăstau aşezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat: micrometre, pasametre, truse de cale, truse INTO pentru diametre, o potcoavă cât statul de om de verificat divizarea roţilor dinţate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate. Şterse cu piele de căprioară după folosire de omul ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Abia preluase postul de la Mitică Fulger când am venit eu prima dată, şi-i era drag. Făcea totul ca să nu-l piardă! Nu se punea problema, era la locul potrivit.

L-am cunoscut şi pe Mitică Fulger. Cu el m-am împrietenit la Şcoala de partid în toamna lui 89 când am sărit peste gard, cu el şi Georgică Mănescu. Voi povesti…

 

Petre Miulescu a coborât din biroul de la etajul 1 la şedinţă. Ţinea şedinţă în fiecare dimineaţă. El era singurul care cunoştea situaţia mea specială, cu el se vorbise. Puţin încurcat, m-a prezentat ca nou angajat echipei de la control, din care plecasem cu câteva luni înainte. Nu ştia cum să se poarte cu mine, nu mi-a cerut amănunte niciodată. Pentru el eram alt om, pe care nu-l cunoscuse şi cu care nu ştia cum să se poarte. 

Ca secretar al Comitetului de Partid pe secţie(o secţie cu peste 1700 de salariaţi), Miu mai avea un birou amenajat la etajul doi, BOB-ul, care a funcţionat până s-a desfiinţat partidul. Sunt sigur că Miulescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi a revenit, cu televizor cu tot, sindicatului liber, lui Nae Ciobanu liderul maximus.

Mare zaveră a mai fost şi-atunci! A rămas moştenire de la partid, pânza roşie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar şi dulapul de metal unde se ţineau documentele (mult mai puţine la sindicatul liber, asta ca o simplă remarcă!). Doar tabloul tovarăşului l-au dat jos. Nu e acum momentul, nu ştiam toate acestea în prima mea zi de serviciu din cea de-a doua descălecare.

Partea centrală în laboratorul lui Staicu era ocupată de un platou aşezat pe un cadru de metal, cred că avea o tonă ca greutate, dacă nu mai mult. O masă mare plană din oţel masiv. Ca dimensiune numai bună de pârlit şi tranşat un porc de 100 de kilograme la ţară, în ajunul Crăciunului. Vorbesc aşa, pentru că am revăzut imaginea ce mă impresionase puternic la prima descălecare.

Pe platoul acela era aşezat un cub şi două perechi de prisme una peste alta, depărtate între ele deasupra cărora era aşezat un dorn şi, înfipt în el, stătea aşezată carcasa de aluminiu a cutiei de viteze (carcasa porcului), pe care Staicu o răsucea toată ziulica la foc mic. Animalul avea picioarele şi capul retezate… Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la şedinţă.

Se învârtea în jurul rit-platului ca un titirez, împingându-ne uşor, ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un du-te vino continuu, un dispozitiv alcătuit din două tije, una fixă şi cealaltă mobilă, montate într-o  talpă plană ce luneca pe suprafaţa mesei. Dispozitivul aducea, uşor forţat, cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (aşa o vedeam eu atunci!). În vârful tijei mobile era prins un pupi-tast cu ecran gradat. Nu ieşea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă! Probabil că în ecranul acela erau numărate şi înregistrate urmele rămase de la firele de păr arse din şoriciul porcului…

Nu se terminase şedinţa şi Staicu îi făcu semn lui Gheorghe Stanca, controlorul de la carcase să-l ajute să întoarcă invers carcasa. Ar fi fost greu de unul singur!… Cu un ciocan de bronz îi înfipse încă un dorn mai subţire pe celălalt alezaj. Aş zice după treaba asta cu alezaje şi dornuri de control, că de fapt porcul era o scroafă(!)… Apoi, amândoi o aşezară pe patru cale egale şi Staicu, iar dădu drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet firele de păr pârlite, înregistrate pe ecranul acelui ceas. Socotea ce socotea, aduna, scădea jumătate din diametrul dornului şi începea din nou. Probabil că nu-i ieşise bine la calcul şi făcea proba.

—Ioane, mai opreşte-te dracului c-ai încins rit-platul ăla de tot! Să vă prezint un nou coleg... interveni Miu.

—Nu pot şefu’ că vine Nae Ciobanu şi ne cântă la taragot în operativă că-l ţinem pe loc, iar pe Ion îl ştim toţi(!)

 

Am prestat şi eu în laboratorul acela, o vreme mai târziu. Staicu pentru cutii de Dacie, eu pentru cutii de viteze Oltcit, când s-a ridicat lipită de clădirea veche, o secţie nouă. Vă spun sincer, nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu, să pierd toată ziua cu pârlitoarea. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam toată lucrarea.

E vina mea desigur! Mi se confirmase încă o dată că sunt superficial, mă grăbesc şi, nu las lucrurile în tiparul lor clasic.

Cât am fost câteva luni suplinitor la Băbana, la clasele 5-8, după treizeci şi cinci de minute terminam ora şi cu predatul şi cu ascultatul. Mai rămâneau cincisprezece minute, ce să le spun copiilor, bancuri? N-aveam talent. Doar nu era să le citesc din poeziile mele… Mi le-ar fi interzis mai devreme! Evident că m-am retras din învăţământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii. Pe şefi la uzină n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun, când intrau în laborator, rămâneam acolo, nu mă făceam că lucrez!...

Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot timpul îl găseai în picioare, niciodată pe scaun! Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor, secretara noastră, rezemat de rit-plat şi dacă intra cineva pe uşă dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa de control a lui Miu. N-o ţinea în birou cu el să nu-i iasă vorbe.

Curând au venit şi vremuri mai bune, când misoginul şef de control a cedat secretarului de partid. Trebuia să-i împace cumva pe amândoi şi să ţină cont de directivele de promovare a femeii, nu? Situaţia pe sexe s-a echilibrat şi în grupa lui Miu!

—Vă rog să-l ajutaţi să se reintegreze. Iar către secretară:

—Doamnă, să-i faceţi bon. Mâine să-l văd în halat şi să mergeţi după legitimaţie la personal. Iar tu Cojocare să-l bagi în pâine. Îl iei pe lângă tine. Va lucra în atelierul Diverse deocamdată. Să-l ţii departe de amicul Aurică, că-l strică!... (N-avea cum un ditamai secretarul de partid să se împiedice de un rahat de cacofonie!)

—Ăsta e în stare să-l înveţe la prostii! Aurică, după şedinţă să treci prin montaj şi să-ţi iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat! Să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia, că nu le pot monta! Apropo şi azi miroşi a băutură, ce mi-ai promis?...

—Petrică, tu şti bine că ăsta e mirosul meu natural!… (Aurică Manea avea o voce spăşită şi domoală de om amărât.) Nu sunt muiere să dau cu parfum, da nici baligă de cal!... Iar manetele alea dacă te uitai mai bine, vedeai că sunt furate de ei în schimbul trei, nu sunt livrate de mine. Nu sunt marcate, n-au punctul de vopsea, n-au trecut prin control final! Sunt luate direct de pe linie, neredresate.

Nea Aurică, mai în vârstă decât toţi, s-a prăpădit primul, Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu şeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV. El i-a tras mâna lui Miu din strung când a început să urle. Şi-a rupt o mânecă de la cămaşă şi la bandajat strâns ca să nu piardă sângele. Şi tot el i-a luat din şpan degetele, le-a înfăşurat în hârtie de ziar şi a fugit repede cu ele la salvare, poate puteau medicii să le lipească. Nu s-a mai putut. Pe vremea aia la Piteşti nu era chirurgie plastică. S-a vindecat, dar a rămas cu un ciot l-a mâna dreaptă.

Când voia să dea mâna cu mine îl apucam mai de sus şi priveam într-o parte. Nici acum nu ştiu bine câte degete îi rămăseseră întregi, unu, sau două.

Aşa e viaţa îmbârligată. Ajuns şef de grupă la Cutia de viteze, Miu şi-a luat şi prietenul după el. Îi plăcea ţuica lui Aurică, dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât, două, cam la vre-o oră. Reglorii îi învăţaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. („Petrică, vino să vezi, că nu m-am mai atins de ea! E la semn, cum o ştii de săptămâna trecută!...”)

De la şedinţă am mers împreună. Eram iar trei controlori în atelierul Diverse.Cojocaru, urică şi cu mine. Ajunşi la punctul de control final Aurică s-a desprins de noi, îşi avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi, a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului de comandă şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control (cum nu se face!), a îndreptat toate manetele aduse din montaj, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.

 

Îmi dau seama la recitire că din tot ce am povestit până acum despre contact cu uzina am extras mai mult părţi incerte, neconturate, şi că se înţelege că în timpul acela toate lucrurile păreau inconsistente, anapoda (Oricum cred că voi mai reveni asupra textului.). Schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înţelegeam, iar zgomotul acela de fond, infernal din secţie, declanşat nu de o moară ci de sute de mori care măcinau oţelul, nu avea darul să mă limpezească. Distingeam deformat aburii, mirosurile, şpanul de pe jos, uleiurile care se scurgeau pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele îngrămădite fără nici-o noimă, toate îmi intrau în ochi şi se depuneau precum o ceaţă groasă, iar oamenii îi simţeam doar ca pe nişte umbre.

Uzina. 2

 

2

Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriaşe care funcţionau ca nişte ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori prin cele opt guri/porţi de intrare/ieşire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiţă, nici balaur! În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoşenie oarecum domestică.

O lentoare pe care nu ştiai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile.

Am avut oarecum revelaţia de la prima angajare, că uzina era înconjurată în extensia ei imaginară cu sârmă ghimpată. Unul dintre informatori scria într-o notă la un moment dat, că ciudatul de mine căutam prin uzină sârma ghimpată cu care să-mi decorez camera albastră. E puţin adevăr aici!

În vara aceea, existase tentativa de a umple caracatiţa desenată pe pereţii apartamentului meu cu un colaj şi aveam nevoie de sârma ghimpată să-i marchez conturul, sârmă pe care am căutat-o inutil pe terenul viran din spatele secţiei cutii de viteze.

 

*

 

Între şase şi, şase şi zece minute, plecau autobuzele spre uzină din toate cartierele Piteştiului şi se încolonau la ieşire pe sub podul din capătul străzii Calea Bucureşti, peste care trecea calea ferată, Un şarpe lung segmentat de farurile aprinse, înşirat pe câţiva kilometrii, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de tablă pe roţi, ce se smicea în ocolişuri şi depăşiri periculoase până la Miceşti, unde se termina şoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei. Cel care intra primul în Colibaşi, acolo nu mai era loc pentru depăşiri, se mândrea toată ziua zicându-şi Domnul Viteză. 

De obicei primul ajungea Gică Nebunul, un puşti înalt, cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică a lucrat câteva luni la Cutia de viteze  strungar, de acolo l-am cunoscut. Probabil îi luaseră caraliii temporar carnetul, dar s-a întors la autobază după ce i l-au dat înapoi.

Dacă te grăbeai — sau doreai să-ţi testezi rezistenţa la rupere, voiai să încerci cât ţi se slăbesc şuruburile când trăieşti periculos, sau să te scuturi de coşmarurile nopţii — îl alegeai pe Gică. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e acelaşi om care la volan turba, fierbea sângele-n el! Nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc să depăşească în traseu.

 

Ţuica se vindea la intrarea în uzină direct din portbagaj de către negustorii ambulanţi, pentru înviorarea degustătorilor matinali, la juma de litru. Se creau grămezi spontane, moluri în mişcare înaintând lent spre porţi. Sticlele gata pregătite circulau cu iuţeală de mână, de la mijlocaşii la grămadă, către linia de trei-sferturi. Pare că puterea octanică a combustibilului, sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate la care se puteau tura motoarele, ceea ce de fapt îi îndârjea pe combatanţi, dar nu voiau să rişte.

Produsul inflamabil, interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei, iar la poartă trebuia să întorci capul când arătai legitimaţia şi să-ţi ţii respiraţia, ca să nu-i dai un damf puturos în faţă portarului. Portarii se arătau băieţi sensibili, dar pe fond erau cumsecade!

„Măi nene a intrat în haine! Mirosul e rămas de la povarnă!... Am făcut ţuica şi nu mai scap de damful ăsta păcătos!” Te-nţelegeau. Important era să te ţii pe picioare, căci dacă vreun ins mai al dracului băga de seamă clătinări în peisaj, nu te mai lăsa înăuntru.

 

M-am dat jos din autobuz la poarta 1. Nimerisem în autobuzul lui Gică. Cu o zi înainte, la el în birou, securistul care mă anchetase şi cu încă unul, îmi dăduseră o hârtie pe care era scris cu litere mari un nume MIU PETRE. Nu le-am spus că-l cunosc şi că am mai lucrat acolo. Ei m-au asigurat şmechereşte că MIU e o prescurtare de la Meseriile Industriilor Uşoare şi Petre e Sfântul Petre, şeful de la calitate. Dintre toate posibilităţile ce mi se puteau oferi, la el era raiul pe pământ. Musai să-mi dispară din gând facultăţile şi apucăturile duşmănoase! Trebuia să consider că acela a fost un vis urât. Aş fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare are perspective certe să ajungă în paradis. „Şi unde pui că la uzină  salopetele sunt albastre tot ca idealurile voastre!” Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei, securiştii au investit încredere în mine. „Poezia adevărată o poţi găsi doar la munca de jos!”

(Recunosc în context, m-a furat un pic condeiul desenând floricele pe text. Realitatea e că securitatea nici măcar nu se sforţase să cerceteze şi să afle că eu îl ştiam pe Miu şi mai lucrasem în uzină la cutii de viteze, chiar în echipa lui.)

 

 

 

Schimbul 1

 

            În şpan se intra cam pe la şapte şi jumătate. Până atunci maiştrii, şefii formaţiilor, se informau deja la montaj care sunt lipsurile. Prima grijă când intrau în secţie era să treacă pe la căpătâiul bolnavului. Montajul, aflându-se imediat în dreapta, arăta ca un spital de campanie unde bolnavul agoniza conectat la aparate. Trebuiau să-i citească pe rând pulsul, tensiunea arterială şi restul… Fiecare pe specialitatea şi domeniul lui şi să-şi consemneze conştiincios în carnet datele din fişa medicală. Rar se întâmpla să găseşti bolnavul sănătos şi în stare normală, adică să-şi fi făcut norma de cutii de viteze în schimbul trei, fără nici o problemă.

Ori gâfâia cu respiraţia întretăiată, ori avea febră şi i se ridicase tensiunea de-i săreau piuliţele din senin, nerezistându-le filetul la cuplu de strângere, ori îl dureau rinichii, ori nu mai funcţiona ficatul, ori i se blocaseră sateliţii... Să te ferească sfântul să i se urce problemele la cap şi bolnavul să fluiere în viteza IV-a ca nebunul! Sau să calce strâmb, fie pinionul de atac, fie roata conică, să strice pata de contact. Greu să înţelegi viaţa de cuplu!…  Atunci era al dracului de tot!

Fiecare în sinea lui era pregătit de răul cel mai rău! Se strângeau la capul bolnavului în bancul de probă toţi specialiştii, plus corul de bocitoare, de parcă se dăduse cu goarna. Nu mai aveai loc de atâta suflare! Nea Ion Surditu, controlorul, în halatul lui galben asculta cu stetoscopul în prelungirea urechii corpul bolnav al cutiei şi explica precum un profesor chirurg de prima mână, în faţa studenţilor medicinişti strânşi în jurul mesei de operaţie, unde e buba şi cum ar trebui extirpată.

Venise şi directorul, unul dintre ei. Să zicem că de data asta era Liviu Păunescu, sau Ivan Constantinescu sau Scânteie Tomescu… Nu, Scânteie nu, că asta e porecla, celălalt nume nu mi-l amintesc. I-a făcut semn şefului de secţie să iasă afară din banc.

—Bădiliţă, caută-l pe tovarăşul Miulescu şi veniţi amândoi la tine în birou.

—Nu intraţi să ascultaţi problema tovarăşe director?... Şi făcu semn către bancul de probă. Huruie mai tare pe mers înapoi! Eliberez locul!... Îi dau afară pe toţi şi închidem uşa la cabină. Aşa se aude mai bine!

—Măi Vasilică, ţi-am zis de o mie de ori, degeaba eşti băiat deştept că nu pricepi! Ăsta e oful meu!... Aştept de la tine să nu-mi bat gura degeaba!… De ce v-aş mai plăti pe voi, dacă le fac eu pe toate?...

Uzina 1

Notă: Cartea Dosarul Albaştrii de numele căreia nu mă voi mai putea dezlipi niciodată, descrie într-un capitol destul de lung, parte din viaţa mea trăită cu bune şi rele timp de patru decenii în secţia Cutii de viteze, printre oameni despre care vorbesc şi pe care îi întâlnesc acum ca seniori ai acestui site, deschis de mine în urmă cu câţiva ani, şi predat spre administrare şi îngrijire bunului meu prieten Bebe Bulearcă. Am să postez aici câteva fragmente care sper să vă trezească interesul.

 

                                         1

 

„Ionescule, tu mergi la uzină!"

Acea expresie din biroul Comandantului Securităţii Argeş din noiembrie 1971, mi-a capturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul li­mitat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rosto­goleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cerc şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu alte înţelesuri, dar cu aceeaşi origine punctul de la care s-a pornit.

Raza cercului meu de bază s-a întins de atunci, între Cartierul Trivale şi Colibaşi poarta 1, pe 15 km, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine preţ de o viaţă de om. Nu m-a copleşit nici cu micile ei probleme, nici cu cele mari. Mai degrabă mi-a conferit doar o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem în el şi prima şi a doua oară, angrenându-mă din mers. Reveneam în uzină!

După terminarea liceului, câteva luni am fost suplinitor în învăţământ, apoi recepţioner de marfă la o întreprindere comercială după care paşii pentru o scurtă perioadă au rătăcit prin Uzină. Primul contact cu industria de automobile e încă viu în memorie. Mi s-a părut dur, dar l-am suportat sperând că trecerea mea prin acea experienţă de viaţă nu-mi va afecta planurile de viitor.

Când am deschis uşa în secţie, impresia a fost catastrofală. Un zgomot surd, nici ţipenie de om pe culoare, doar undeva în dreapta, trei bărzăuni probau la bancul de probe ultima cutie asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea s-o ridice pe un cârlig. Semăna cu o carcasă de porc…

Imaginea în sine m-a frapat, pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, o tăiere de porc la tata mare în curte. Guşterele ăl bătrân. Guşterele era una dintre porecle.

Trei bărbaţi puternici luaseră de picioare porcul şi îl trântiseră pe jos. Îl ţineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuţitul adânc. A ţâşnit sângele şi un guiţat sfâşietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vreo oră la insistenţele Veroanei, sora mai mică a tatălui  meu, am ieşit afară, la şorici.

N-am mai văzut porcul, îl porţionaseră. Inima, ficatul, bojogii, şuncile, slănina pentru topit, greabănul, şira, coastele, şoriciul rulat şi aşezat pe fundul hârdăului. Tata-mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieţii porcului. „Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului!” îşi susţinea ăl bătrân dizertaţia.

N-am înţeles! Am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata. Am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Rădeau în hohote. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră ţuică fiartă, le tremurau mâinile şi cuţitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările.

 

Nu mai eram copilul neştiutor de atunci, dar nu aveam nici-o legătură cu industria. Nu ştiam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama  nu le ştia pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viaţă să ajung în construcţii de ma- şini.

 

Părăsisem uzina cu multe speranţe în vara lui 71, înainte de evenimente, să mă pot pregăti în linişte pentru examenul de admitere la facultate şi nu concepeam să revin acolo. Credeam că am închis acel capitol.

După procesul public, atunci când securiştii m-au obligat să mă întorc, am luat acest fapt ca pe o condamnare. Se poate trai şi înconjurat de sârmă ghimpată!... S-a dovedit.

 

Scriind la prima ediţie a cărţii mi-am dat seama că în mintea mea cele două perioade se contopiseră. Poate pentru că mi-am impus să şterg din memorie noaptea din clădirea securităţii, pistoalele, procesul, atacurile de panică, insomniile, xanaxul prescris de doctoriţa Ierimia, reuşind cumva să pot merge mai departe. De aceea probabil în prima ediţie nu am consemnat nicăieri că până în vară, mai fusesem angajat al uzinei câteva luni.

Am vrut să ascund o parte a vieţii mele. În plus nu eram deloc mândru de eşecurile repetate la examenul pentru admiterea la facultate. Îmi alesesem regia de teatru şi film, acceptând în cel mai rău caz teatrologia şi filmologia. Concurenţa la Institutul de teatru era mare, în jur de 50 candidaţi pe un loc. Ca suplinitor în învăţământ, recepţioner la un depozit de menaj, militar şi apoi lucrător în uzină, pierdusem trei ani, deja mi se părea prea mult!

Prima construcţie a Dosarului Albaştrii, după patru decenii de la „cutremurul” nostru, s-a ridicat pe baza dosarului găsit la CNSAS şi rămăşiţelor scoase de sub dărâmăturile memoriei mele profund afectate. Secvenţele s-au lipit lângă amintirile celorlalţi albaştrii cu care am reuşit să stau de vorbă. Descopăr acum când rescriu pentru ediţia doua o serie de inadvertenţe, dar acestea nu au schimbat cu nimic sensul povestirii. Sunt doar mici amănunte, mă străduiesc să le înlătur, mi s-au mai limpezit multe, am reuşit să vorbesc şi cu Sanda, doar Anca şi Gess dintre albaştrii n-au lăsat nici o urmă, să le pot găsi. Au dispărut pur şi simplu.

 

MULTI ANI!

 Astazi Ileana Malancioiu implineste o varsta. LA MULTI ANI ILEANA MALANCIOIU!

 

16. Joc cu răsăritul de lună

 

cu noi odată

pe coama muntelui urcă luna

întunericul lunecă printre pietre

aşez cu grijă talpa piciorului

să nu calc şarpele

pielea lui rece

te săgetează ca arcul

 

 

aş putea să întind mâna

aplecat peste balustradă

să ating marginea lunii

şi să împing rostogolind cercul

pe uliţă în copilărie

mai bine prind o rază

şi-mi fac vergea de argint…

 

 

dar raza lunecă sub bluza ta roşie

strecurându-se şarpe

în culcuşul cald şi muşcând mărul

mă simt ca dracu…

adevărul e că odată mi-ai promis

că mărul ăla

e numai al meu

*

Pe dealuri sterpe,

mere roşii sculptate

de vântul încins.

(Din mica antologie Crucea de piatra)