TeniSUL ca SOLfegiu

 

Am văzut meciul de tenis dintre Djokovic şi Zverev de la Olimpiadă. Un joc de şah între mari maeştrii, sau un DUel de COlecţie între un Stradivarius versus Guarneri, câştigat olimpian de cel care a vrut la un moment dat să-şi rupă la nervi, corzile vocale, dând cu instrumentul de SOL. Ce bine că n-a reuşit! Din acel moment nota DO de sub-SOL a prins înălţimea cuvenită, atingând DO-ul de sus, şi rezonanţa Stradivariusului său, în interpretarea solistului Sverev, l-a vrăjit până şi pe taciturnul Djokovici...

Novak Djokovic - Alexander Sverev  6-1, 3-6, 1-6

Aur şi argint

 

Am ascultat imnul României venind de la capătul pământului, din Ţara Soarelui Răsare, mândri pentru că acolo la Olimpiadă se întâlnesc toate privirile lumii înclinându-se gloriei, o clipă cât veşnicia.

Si cât de frumoase erau fetele noastre, Ancuţa Bodnar şi Simona Radiş, zâmbind fericite la împlinirea unui vis şi privind emoţionate cum se ridică tricolorul în cer pe cel mai înalt catarg.

Medaliile noastre olimpice sunt tot mai rare, căci filonul de aur al fiinţei neamului s-a ascuns într-un nor negru, antrenat să colinde dincolo de fruntarii, căci de la o vreme am uitat mineritul cinstit, pe pământ şi în cer, de parcă noi toţi românii am muşcat dintr-un măr otrăvit...

Mi-e dor de ploile de vară cu soare, scurte şi repezi, scuturate în câmp,  limpezind aurul grâului! Mi-e dor de bobul de nisip auriu, cernut din inima munţilor, strălucind pe prundişul râului! Mi-e dor de chipul senin al Nadiei cu zecele ei celest scris pe tabelă. De un rest de pagaie, frânt din braţul de titan al lui  Paţaichin! Mi-e dor de Gabi Szabo cu pasul ei aerian de gazelă şi părul de aur în vânt

Mi-e dor de o ninsoare curată, discretă, care să albească în sufletele noastre toate relele, să nu mai auzim de pandemii, de furtuni şi de grindină, de meteoriţi uriaşi căzuţi pe planetă, din stelele...

Mi-au venit în minte ca un cap de pod, versurile Marelui Voievod al Neuvintelor sale, Nichita.

„Nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte...”

Prea mult sânge şi prea puţin vorbim în ultima vreme, româneşte!

 

Mirobolantul Mirel

 

S-a aflat filosofia ofensivă de doi bani a lui Rădoi! Băiatul ăsta e un soi de Nietzsche în derivă. Succint în declaraţia lui, a vorbit după ultimul meci să-l audă naţia când trebuia să tacă! Caterincă, doar caterincă, fără niciun gol al tău în trei meciuri!...  Asta oriunde în lume e de rău!... Paşol na turbincă în trei secunde! Nu te ţii de glume. Nu-ţi bagi nasul când nu-ţi fierbe oala! Vezi-ţi de drumul tău! Ţine-te de scheciuri sau termină-ţi şcoala

Dar să reproducem din memorie. Aşa grăit-a Zarathustra:

„Sunt fericit pentru băieţi că am reuşit să ne ridicăm la nivelul aşteptării, depăşind inconvenientele mâncării din blide cu beţişoarele (ofu era că mâncai ce ţi se punea dinainte; orez, carne  crudă, sushi, ciorbă de linte cu tofu...), deranjaţi de lungimea drumurilor între partide, chiar dacă drumurile erau toate asfaltate şi fără gropi, iar antrenamentele în călduri şi umidităţi sporite, cu ochii cârpiţi de nesomn, le desfăşuram pe terenuri nesfinţite de popi.

Un domn Mirel, nu că ar fi doar el vinovat...

Spiritul olimpic(cu mască şi fără mască)

 

“OK, nu avem aur, poate e şi vina noastră a sportivilor şi antrenorilor, dar numai a noastră?...”

Dardani-ANA, MARIA POPESCU, Brânzici a noastră, singura medaliată olimpică de până acum(trag nădejde să nu rămână singură până la sfârşit, cu toate că am merita asta ca naţie!...), l-a făcut de oaie, mai bine zis de berbec, pe ministru sportului, îngenunchindu-l cu adevărurile vorbelor ei rostite simplu şi curajos, mai ascuţite decât spada de muşchetar  din dotare. Ca să zic aşa, Ana a învăţat de la chinezoaică din finală, că tuşa de aur e vitală dacă e dată la timp.

“Credeam că mă așteptați cu cecul ăla de 5 milioane (n.r., euro), dar nu-i problemă mai avem timp să mi-l dați și să facem o sală nouă de sport pentru copii!”

A răspuns ministrul înmânându-i o diploma înrămată şi un buchet de flori şi parcă am auzit răgetele măgarului din poveste căzut într-o fântână secată.

“„După părerea mea şi dacă bugetul federaţiei de scrimă era cu 5 milioane de lei mai mare, Ana-Maria tot nu câştiga aurul…”

Ar trebui în viziunea mea luat taurul de coarne, dac-o mai fi vreun taur pe undeva printre noi, că măgarul oricum n-are coarne şi încăpăţânat cum e, cu crucea lui de sfânt pe spinare, îl poţi acoperi în făntănă cu pământ, se scutură şi iese de acolo tot în picioare…

Felicitări Ană şi mulţumim frumos!  Argintul în aliaj cu spiritul tău, e mult mai preţios.

Consideraţii de vacanţă

 

Cea mai neaşteptată constatare cu care rămân după excursia, încă în desfăşurare, prin Tara Haţegului, Ţara Crişurilor şi Podişul Transilvan, începută la Dunăre, continuată pe Cheile Nerei şi mai departe în sus spre Oradea, nu a fost faptul că nu am întâlnit pe parcurs în drumeţie nici un urs, şi nici frumuseţile transilvane nu m-au uimit, căci le ştiam, le-am mai văzut…

Doar Oradea cu Podul Intelectualilor ei, îmi scăpase. Uite că au şi intelectualii ceva al lor! Un pod de pe care, când îl treci, la Familia, poţi prinde înt-un năvod ideile, urmărind undele reci ale Crişului Repede…

Am mai întâlnit pe drum o manifestaţie posibil LGBD al unui neam de plăvane… Nu m-au convins roşcovanele şi bălţatele româneşti… Nici în poveşti, nimic nu e, dacă nu eşti ce eşti!

Dar nimic nu m-a surprins într-atât, ca berzele, aşezate în cuiburile lor, în vârful stâlpilor, toate aveau capul pe gât, cu ciocul îndreptat mereu către stânga, în dezacord cu ce ştiam eu din principiu, că Ardealul e de dreapta. Oare Marius Pieleanu, sociologul de serviciu, le-a convins pe toate că viitorul de AUR, nu-i nici la est, nici la vest ci într-un rest rămas undeva la spate spre Galaxia Centaur?...

Iar le amesteci Ionescule! N-ai destui duşmani…