Lansări de Tobârlani

 

A venit din Ţările de jos prietena mea albastră de Duminică, împreună cu Martin. S-a aflat acolo la ei, sub nivelul mării, unde nimic nu e lăsat la voia întâmplării că, Tobârlanii mei, tocmai ce au picat din cer şi grăbindu-se să împartă minunea bucuriei cu ei, au ajuns la Bucureşti. Musai până în 10 octombrie să pregătim cu prietenii noştrii prima descălecare de Tobârlani cu lansare... în Piteşti

Tot despre Tobârlanii

 

„Totdeauna am avut o reținere să întreb despre cum era tata. Tot ce am de la el, e o carte poștală scrisă pentru mine când eram în clasa întâi, cu o zi înainte să moară, iar în bibliotecă, două cărți pe care își așezase caligrafic, aplecat spre stânga, numele: Toma Ionescu. Una dintre ele cu coperți groase era Istoria Partidului Comunist al URSS. Cealaltă, Codin a lui Panait Istrati. Fără relevanță titlurile, cu toate că m-am întrebat, iritat, ce căuta la el acea istorie? Personal n-am citit-o și sincer cred că nici tata. În cartea poștală mă ruga să am grijă de mama, că el mai avea un război de dus. În rest știu doar frânturi. Cele mai multe aflate de la țața, sora lui mai mare. Când mă prindea în vacanță, fără să o întreb, începea să-mi povestească. În general avea un ochi critic și își forfeca frații. Despre tata, numai de bine! Lucruri disparate, amestecate, întregeau cât de cât imaginea unui om puternic. Era greu de admis că s-ar fi putut lăsa doborât. Păstrez cu el secvențe ca dintr-un film mut, cu pelicula afectată de intemperiile vremurilor. Am încercat să recondiționez pelicula, să tai, să lipesc. Firul întâmplărilor se înnoadă cât de cât – din memoria celor tot mai puțini care l-au cunoscut, din amintirile și deducțiile mele – dar chipul pe care l-am păstrat până azi impregnat pe retină, e doar cel întunecat, cel dezamăgit că pierduse ultima lui bătălie, fără ca Dumnezeu să-i fi întins mâna. Nu putea concepe să-şi lase singură soţia. Cum să nu vadă copilul crescând?... Figura aceea o țin eu minte de la tata, cea care nu se mai putea lumina într-un zâmbet, culcat între flori.”

Şi mai am ceva de la el, titlul şi ideea acestei cărţi care tocmai ce a apărut acum la Editura Hoffman, Tobârlanii. E titlul cărţii lui la care lucra, pierdută în manuscris. Avea un cufăr întreg cu hârtii în podul casei bătrâneşti. L-am văzut încuiat, cufărul, când eram copil, la câţiva ani după ce murise. Cheia o păstra Ăl Bătrân, mi-a zis că mi-o va da într-o zi. Ţaţa, mi-a povestit mai târziu că erau strânse acolo fişele personajelor cărţii, toate neamurile cu fapte şi întâmplări. Tobârlanii lui.  Cufărul s-a pierdut în toamna aia teribilă când au plecat pe rând, mama-mare Lina, Tanti Leana şi tata-mare, Tobârlan ăl bătrân, iar în primăvară s-a dărâmat casa bătrânească.

Facebokul mi-a scos azi o amintire din 18 septembrie 2015 şi un email cu Domniţa Nega, ceea care împreună cu Aurel Sibiceanu şi Constantin Ciubotaru, mi-au însoţit emoţiile întoarcerii în Ograda Dogarului, la Cârciuma lui Nilă, în Merişani, în locurile natale unde s-a învederat în lumină Guşterele. Lansarea romanului meu, Guşterele aflat atunci la a doua ediţie, cu completări şi adăugiri de substanţă, faţă de prima ediţie, era parte în cadrul unui eveniment cultural mai larg, mi-a dat prilejul să schimb impresii cu câteva dintre personajele pe care le-am recreat în carte.

„Aş vrea să te conving de un adevăr, dacă mai este cazul: lansarea de la Merişani a fost cea mai frumoasă lansare pe care am văzut-o vreodată. Atipică, deci originală. Ştiu că ne-am obişnuit să facem un astfel de eveniment între patru pereţi, în linişte absolută, în care toată lumea ascultă, dar puţin pricep. Faptul că fiecare, cu sau fără pahar în mână, detaşat, tăcând sau vorbind, stătea în picioare şi ne urmărea, a însemnat foarte mult pentru mine. N-am văzut o adunare de oameni mai liberi în fiinţa lor interioară ca aceştia. Nimeni nu se grăbea, de parcă ne aflam într-o altă dimensiune. Poate că aşa ar trebui să arate adevărata normalitate pe care o căutăm de un sfert de secol...Mai vorbim noi despre asta...

Cu cele mai alese sentimente de prietenie şi cu toate gândurile mele bune pentru tine şi familia ta, Flori Neaga.”

Pentru ediţia treia, probabil ultima, apărută la Editura Hoffman, cu completările şi adăugirile pe care le-am considerat necesare, am avut curajul după îndelungi frământări să-mi asum pentru carte, titlul pe care l-a dat îniţial tata, cărţi lui.

Nu ştiu dacă voi reuşi să mai ajung în Merişani pentru o lansare, la fel de frumoasă ca în 2015. Evenimentul din Ogrădă de anul ăsta s-a desfăşurat în urmă cu două săptămâni. Poate la anul, dacă nu va fi prea târziu, am vorbit cu nepotul meu Alin Voica şi încerc să păstrez până atunci nişte cărţi. 

Dacă ne va permite blestematul de Covid o rog pe Denisa Popescu Martin, la începutul lunii octombrie să ne aibă în vedere pentru o lansare la Biblioteca Judeţeană în Piteşti...

Despre Bucureşti, mai vorbim...

Ştefan, un mare dOMn pentru Tobârlani

Notă: Un text de-al meu inspirat(mă şi mir de modestie...), amintit şi scos la rampă azi de facebook, pe care l-am scris sub impresia lecturii superbei cărţi, 

Goarna lui Tuturuz, a lui Ştefan Mitroi. 

          Nimic mai potrivit în aceste zile când mi-a apărut Tobârlanii la Editura Hoffman cu recomandarea acestui dOMn, mare scriitor! 

           Cu zâmbetul acela mijit în colţul gurii de ţăran hâtru, mintos, ajuns domn la oraş, adunase multe calităţi şi cunoştinţe la viaţa lui. Unele veniseră din el de la origini, altele culese din cărţi… Nu le afişa ostentativ, nu avea aroganţe! Arunca de pe locul din dreapta lui Firiţă Carp, din când în când, în oglinda retrovizoare către mine o privire curioasă în spate. ”Firiţă, prietenul ăsta al tău nu zice nimic! E mai mut ca mine!” Dar domnul Ştefan Mitroi nu era mut deloc, depăna cu har amintiri petrecute împreună ei doi, mai demult, cu Firiţă tot obosit de drum lung la volan, în împrejurări ziaristice, documentând lumea pierdută a satului, în locuri uitate de Dumnezeu. Sau mai recente întâmplări trăite ca scriitori importanţi, invitaţi la diferite evenimente, lansări de cărţi, întâlniri cu cititorii, mai ales femei, în frunte cu bibliotecara, doamna învăţătoare de la şcoala primară şi stolul de fete tinere mobilizate la ferma zootehnică, de patronul care scrisese şi el poezie patriotică în tinereţea lui revoluţionară. 

           „Mai mult ca sigur că prezumtivele cititoare abia atunci auziseră de noi, şi să le pici cu ceară dacă înţelegeau de ce a trebuit să-şi pună iile de sărbătoare, doar veniseră la club nu la biserică(!) şi, seara se continua cu dans. Cum poţi dansa rock şi salsa în ie şi velinţă pe toc înalt?... ” 

            Nu evenimentul în sine, ci poveştile de după în jurul mesei, cu un strop de palincă şi limbile dezlegate, legau prieteniile. Lăsasem în urmă o noapte de poveste la Baia Mare cu Romeo Ioan Roşiianu, Florin Dochia şi Augustin Doman. 

            Vorba lui Ştefan Mitroi măsurată, caldă, nu ştiu de ce ascultându-l, îmi dădea senzaţia că mă legănam pe drumul luncii în căruţa trasă de boii cu coarne uriaşe ai lui tata-mare Tobârlan, Priam şi Vânătu, pe care nici greutatea bolovanilor adunaţi de pe prundul râului Argeş nu-i putea scoate din ritm, cu atât mai puţin ameninţarea cu biciul pe deasupra coarnelor fără să-i atingă, sau câte un hăis(!) sau cea(!) abia desluşit, menit să-i îndemne să ocolească vreo groapă. Degeaba, nu era nevoie ei ştiau drumul puteai să adormi în căruţă. Când se opreau boii, era sigur că eşti ajuns acasă. 

            Firiţă îşi mâna bidivii săi nervoşi rulând pe şosea. Eu i-am întins lui Ştefan Mitroi peste bancă, un Guştere(ediţia II-a) de Merişani, satul meu unde cad de sute de ani castanele din castani şi cresc guşteri pe dealul Tomii şi l-am rugat să fie atent la animal că muşcă dacă nu e băgat în seamă. Şi atunci mi-a sunat prima oară în auz Goarna lui Tuturuz. 

           „Să vii la Bookfest să te învăţ Guştere, să cânţi cu goarna la fluiere a pagubă, după satul suspendat într-o cârjă de băţ!... 

                                                                    * 

          Pe aceeaşi întindere albă a iernii - deschisă zărilor în visul unui pictor naiv de geniu, ce a urcat casele pe sănii şi a pornit la vale lunecând în culori vii şi proaspete - în jumătatea lui de pagină scriitorul Stefan Mitroi intrat în competiţie cu sinele, parcă vrea să desfiinţeze postulatul acceptat de toţi că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte! El descrie călătoria caselor abandonate, în sintagme însufleţite care răstoarnă concepte şi reguli şi adaugă construcţiei volume noi de aer, într-un spaţiu şi timp în continuă mişcare. Parcă totul se leagă în urma cusăturii unui ac fermecat ce aleargă zglobiu pe ţesătura unui gherghef, fixând vieţile oamenilor, ale caselor, ale sfinţilor din icoană, ale obiectelor, sau ale sufletelor mormintelor, într-o sarabandă împietrită de care simţi nevoia să te deprinzi, să iei lupa aceea specială din mâna autorului, s-o îndrepţi încet către propriul suflet şi să-ţi pui întrebarea. Oare cătunul tău?… 

 

          Mare poet Haritonul ăsta de Mitroi! 

 „Şi a înhămat Ambrozie un armăsar alb la sanie. Şi era o zi geroasă de iarnă. Şi a urcat Petruţa alături de el în sanie. Şi-n timp ce urca, el i-a aşezat pe umeri un voal alb de dantelă. Şi totul era alb în jur. Câmpul, satul din depărtare, cimitirul, crucile din cimitir. Şi bătea clopotul în sat, vestind începutul slujbei de duminică. Poate şi începutul nunţii lor, ce încăpea toată în sania aceea de două locuri. Căci Ambrozie ţinea într-o mână hăţurile cailor, iar în cealaltă o lumânare albă aprinsă. Calul a pornit la trap peste câmp. Şi Petruţa era îmbrăcată în mireasă. Şi strângea la piept un buchet de flori albe, care nu era altceva decât respiraţia ei îngheţată. Şi-au ajuns cu sania pe gheaţa groasă a iazului. De partea cealaltă a gheţii se zărea Drumul Muscalilor. Ajungeau cât ai bate din palme acolo, după care…. După care nu s-a mai văzut calul. Nu s-a mai văzut apoi nici sania. Nimeriseră într-o copcă săpată în dimineaţa aceea în gheaţă!....” Nu putea lipsi din drama destructurării satului românesc tradiţionala îngemănare dintre nuntă şi moarte! 

          Mai aveam de parcurs ultimele pagini şi dospea în mine, ca cititor, curiozitatea intensă de a afla cum rezolvă autorul încheierea călătoriei caselor şi întâlnirea în Bucureştiul zilelor noastre cu cei care le părăsiseră, urmându-şi cursul vieţii lor. Şi finalul se petrece în nota întregii cărţi, strălucit. În spatele ferestrei lui Hariton, ultimul plecat din sat şi ajuns mare scriitor premiat de academie, la ultimul etaj al blocului unde locuia, într-o noapte fără somn, scriind ultimele pagini din roman, scriitorul îşi vede propria casă plutind dincolo de balcon. Nu putea să-şi ia ochii de la ferestrele casei în care venise pe lume, iar îndărătul casei lui, privind mai atent erau alte case aliniate, ştiute. Era acolo tot satul. Şi în timp ce el se gândea uşor confuz, cum să-şi invite musafirii înăuntru, şi să închidă povestea, s-a auzit de undeva sunetul Goarnei lui Tuturuz. Tu tu tu tu tu tuturututu! 

          „Deodată, în timp ce el se gândea la toate acestea, casele se traseră cu un pas în spate şi începură să urce în cer…. Tocmai atunci, se năpusti de sus o ninsoare cum nu mai căzuse alta pe pământ.” (Fotografii mişcate - Poezie si tablete)

Tobârlanii. Ediţia III-a a romanului Guşterele. Filmul zilei

 

  Filmul zilei de ieri În fiecare zi când mă trezesc dau drumul la televizor. Ieri a fost la fel. Dar de obicei rar nimeresc Antena 3. Erau Ştirile dimineţii şi din glasul dumneaei prezentatoarea, creştea către mine în imagine, insinuîndu-se din fundal, coperta cărţii mele Tobârlanii, precum Guşterele cănd a ieşit pe mal din lacul lui unchiu Gogu, fratele lui tata, băiatul cel mai mare al lui Tobârlan ăl bătrân, tata-mare, pe insula lui din cer. Îmi amintesc descrierea: „Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă şi pe mal a apărut Guşterele. Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă dilatată de atenţia cu care îl studiam, guşterele creştea în dimensiune cât un pui de crocodil, gata să ţâşnească să-şi apuce prada. Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a Guşterelui se înegrea vizibil...” Şi dintr-o dată inima mi s-a umplut de bucurie înseamnă că spusele prezentatoarei sunt aievea şi dacă am să cobor din casă şi merg spre piaţă, am să întâlnesc pe tarabele chioşcurilor de ziare la pachet cu Jurnalul, Tobârlanii mei. Numai eu ştiu cât am alergat şi cât de mult mi-am dorit, am mai şi plâns uneori neştiut, să mai pot sta de vorbă cu neamurile pe care Tobârlan ăl bătrân le-a strâns pe insula lui din cer! Am coborât cu fetele şi am plecat după cărţi. Stiam lângă staţia de autobuz un chioşc de ziare. Când am ajuns, am aflat cu stupoare că chioşcul nu mai există, am traversat spre Auchan, dar nici acolo n-am avut noroc. Într-un loc nu venise deloc Jurnalul, într-altul venise dar fără carte. Am plecat spre piaţă, ştiam precis ce-mi doream în clipa aia de la viaţă. Şi am văzut de departe cum se răsfaţă pe tarabă, la soare, poza lui Tobârlan între ziare... După amiază ne-am strâns, toţi ai noştrii în jurul mesei să povestim. Cristina a adus cu ea doi Tobârlani, iar Rami dacă tot n-a găsit cartea, din partea ei ce era s-aducă, n-a fost timp pentru cozonac cu nucă, ne-a adus o plăcintă cu dovleac. Ginerele meu Laurenţiu a venit cu berea, dar fie vorba-ntre noi, pentru mine puterea a stat într-o sticlă de ţuică de douăzeci şi şase de ani. O păstram pentru astfel de evenimente. I-am onorat cum se cade pe Tobârlani şi am închinat în cinstea prietenilor care ne-au sprijinit în apariţia acestui roman, le sunt recunoscător şi-i încredinţez că n-au greşit! Mulţumiri încă o dată, Ştefan Mitroi, Eva Monica Szekely, Florin Dochia, Flori Neaga, Marian Barbu şi nu în ultimul rând, Andy Barcan, directorul Editurii Hoffman!

Tobârlanii. Ediţia III-a a romanului Guşterele. Autor Ion Toma Ionescu