Un mic jubileu.

 

În aşteptarea noului roman Casa Roşie, carte jubilee, ce va veni curând de la Editura Hoffman(va fi cea de-a douăzecea carte de pe raftul meu!), am avut un vis. În vis am făcut o înţelegere cu Dumnezeu. Mi s-a părut un om deschis la minte şi tare priceput în cuvinte. Nu m-am mirat! Ştiam din Sfânta Scriptură că El a inventat primul genul acesta de literatură.

L-a început am strigat, să mă fac auzit. Mă luasem după bârfa unora  că la bătrâneţe, ar mai fi surzit…

— Doamne sunt disperat! Presimt că nu am timp suficient să-mi termin opera!

— Omule nu dispera, nu vreau să te mint! Facem şi noi evident, cât se poate!

— Doamne, ştiu  că ştii!... dar vreau să-ţi repet, la atâtea păcate poţi uita. O întâmplare la Securitate când eram copii, l-a oprit pe poet în ascensiune lui şi, de-atunci lucruriile au mers pentru mine împiedicate. Dacă n-ai citit Dosarul Albaştrii, dar nu-mi vine să cred(!), am să Ţi-l trimit neapărat cu smerenie, mâine la primul ceas după utrenie. Eu nu-l mai posed, dar promit să fac rost de el prin doi sihaştrii de la Uniune. Singurul exemplar afundat în imersiune, a rămas în dosarul dumnealor… ăla de candidat refuzat!

Convenţia suna cam aşa:

“Pentru fiecare carte, fie poezie, fie roman, scrisă de autorul semnatar al documentului, i se va scade câte un an din anii mometului vârstei dumnealui, irosiţi excedentar!... Aşadar, poruncesc să întinerească un an la fiecare carte tipărită, până când Uniunea Manolească îl va recunoaşte ca tânără speranţă, îndreptăţită să poarte titlul de “scriitor român contemporan” şi-l va trimite gratis în vacanţă la Neptun. Altfel îi reneg pe ei, şi-i fac moaşte! Cine ştie cunoaşte!...

Ce vis! Ce vis! Abia acum înţeleg ce e o putere cerească!...

Am Sorry! Oglindă oglinjoară, cine-i cea mai bună din ţară...

 

(Nimic despre Simona şi Irinuca)

 

Sânt perioade în vieţile fiecăruia dintre noi când dispare plăcerea, cum dispare iubirea într-un cuplu când intervine rutina şi se ia lumina... Se simte la Sorana de o vreme suferinţa în dragoste!... Azi la Praga, într-un meci cu o tânără de 19 ani, care nu avusese până acum nici o victorie în circuitul WTA(sper să nu greşesc!),pe care ar fi trebuit să-l câştige prin neprezentare, Sori(Am sorry!)parcă a intrat pe teren cu inima îndoită şi n-a fost de loc ispitită să guste din arta preludiului, să atingă într-o mângâiere fină şi bine simţită cu racheta, mai întâi aerul dinaintea mingii şi, doar apoi să imprime cu racheta direcţia potrivită. Parcă ar fi introdus-o obligatoriu cineva pe teren, în contextul filmării unei reclame şi ar fi pus-o să tragă la rame, sau să cânte karaoke.

În fine, nu vreau să fac din asta subiectul unei drame! Sunt soluţii, schimbi o roche, un antrenor... coşi rana de la inimă cu un ac... Nu-mi stă în fire, dar când între tenis şi jucător intervine un deficit de iubire, o lipsă de plăcere a jocului, jucătorul n-are cum să iasă din asta învingător, indiferent pe cine are adversar, se lasă tăcere şi se-nvârte roata norocului.

Cred că un duş rece ca cel de azi, va ajuta sistemul tău imunitar. Adună-te Sori, altfel cazi în faţa oglinzii surioară!

Două vorbe şi despre ghinionista de serviciu, Ana Bogdan, care mie îmi place mult ca femeie(i-am dat de mult 10 din oficiu! La anii mei nu faci pasiune din asta, îţi ajunge nevasta!...). Vreau să spun că la cât tenis ştie, ar merita şi ea un trofeu WTA. Am eu o viziune...

Trofeul

 

Am trăit ieri alături de Irina Begu, în finala câştigată a turneului WTA de la Palermo, una dinte bucuriile simple şi reconfortante, care nu doar că a avut darul să-i împlinească visul, ci a venit la pachet cu sentimentul de dreptate (se întâmplă uneori în lumea sportivă!) ce recompensează munca cinstită şi perseverenţa.

Irina Camelia Begu – Lucia Bronzetti 6-2/6-2!/

Irina e o luptătoare cu racheta ce nu păcăleşte! Nu are harul maeştrilor vrăjitori, mângâind cu instrumentul coarda sensibilă ce vibrează în sufletul spectatorilor, nu este stea între stele şi nici dintre cele ce speculează slăbiciunile zeilor nemuritori, când ţipă de zguduie planeta cu orgasmul din ele!...

Îşi ştie întotdeauna măsura şi modestă înfloreşte câte-un „haide!” la pasajele complicate din joc, interpretează corect partitura şi, egală cu sine, dacă insistă,  în orice finală, cu puţin noroc, găseşte calea  spre a deveni prim solistă.

Felicitări Irina Camelia Begu! Îţi stă bine cu trofeul(cel de-al cincilea) în braţe!

Nunta de aur

A avut cineva curiozitatea să adune anii pe care îi petrec împreună doi soţi, ca să ajungă să-şi sărbătorească nunta de aur? Cu fiecare an care trece de la fericitul eveniment când ţi-ai pus pirostriile pe frunte, socoteala pare să fie tot mai grea. 1+2+3+4+5…………+49+50 = 1275, una mie două sute şaptezeci şi cinci de ani.

Atât pot face însumaţi anii petrecuţi într-un cuplu care ajunge să-şi serbeze nunta de aur. E mult, e puţin?... Depinde cum ai ştiut matematic să-i socoteşti! Căci dacă i-ai adunat cu înţelegere şi iubire, ar putea să rămână cincizeci şi mai poţi spera, ar fi important(!), să împlineşti anii pentru sărbătoarea nunţii de diamant.

Dragilor, Casă de piatră până la Nunta de diamant!

Şi ca supliment de bună purtare, 3 pagini din viitorul meu roman, Casa Roşie, în care faceţi parte dintre personaje…

Fotografie de profil

 

Bunicul Tobârlan, dinspre partea tatei, avea un picior beteag. Căzuse din tei la 75 de ani, urcat sǎ-i culeagă floare Dumitrei. Dumitra, de tânără, fusese bună prietenă cu bunica Lina, frumoase amândouă, şi mule inimi au frânt în sat chicotind împreună, povestindu-şi una alteia aventurile. Până ce Lina i-a destăinuit într-o seară, așezate pe bancă în dreptul casei Dumitrei, sub teiul de peste drum, că Mitică a cerut-o de nevastă. Odată pe fruntea Dumitrei s-au strâns norii și fulgere au ţâșnit din ochi-i neguroși. Avea pentru Mitică Tobârlan un gând ascuns.

Cu bunicul însurat, Dumitra a păstrat legăturile de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și la timp potrivit (când bunica Lina rămânea grea și slavă cerului a tot rămas, născând opt copii), li s-au împletit nu doar gândurile, ci s-au înnodat şi niscaiva legături ascunse pe care le știa toată Valea Pribei. Probabil le aflase și teiul, fragil la suflet și sensibil, și nu s-a opus când Dumnezeu a rupt o cracă de sub picioarele lui Mitică, pedepsind călcătura strâmbă.

De la un timp mă înjunghie şi pe mine mereu genunchii, s-au betegit şi ai mei!

De când am început să înţeleg buchea lumii, pe femeile pe care le-am iubit, indiferent că erau Gena, Floarea, Lorena, Lilith sau Miruna, le-am numit pe toate Maria, ca şi cum ar fi fost numai una şi m-am ferit să mă urc în tei...

Cu mintea de-acum, mă întreb la ce bun atunci să urmezi cele zece porunci şi să nu te urci în tei, să culegi floare pentru mai multe femei, dacă genunchiul oricum te doare?...