SPECTACOL DE GALĂ TRAIAN T COŞOVEI

 

Spectacolul de gală cu ocazia decernării premiilor Traian T Coşovei a început pentru mine, sub imperiul unor dificultăţi tehnice de captare în memoria telefonului a unor imagini foto şi video, care să poată pune la dispoziţie după ceremonie, probele martor că Direcţia 9 este singura capabilă să menţină vie şi indestructibilă, legătura strânsă dintre lumi. Demonstrând într-o vreme neprielnică dezvoltării culturii şi civlizaţiei, că viitorul este născut în trecut, modernismul nu se poate fără tradiţie, filosofia nu e posibilă fără poezie(i-a scăpat un porumbel lui Mircea Arman, marele filozof de la Tribuna, pentru că aşa a vrut el!) şi în general, valoarea nu se poate naşte din nimic.

Ulterior, când calitatea imaginilor a crescut şi razele reflectoarelor au permis umbrelor mişcătoare să prindă contur şi substanţă, am realizat că fenomenul nu se datorase neîndemânării mele, sau vreunei anomalii a fluxului de inductanţă, ci aurei lui Traian T Coşovei şi emoţiei sale la reîntâlnirea cu Ştefania şi prietenii, mai vechi şi mai noi.

Vă invit să aveţi răbdare şi să ascultaţi vocea caldă, firavă, dar atât de puternică venind din caierul acela de raze ca o inimă pulsând, şi, întrebaţi-vă unde începe şi când se termină firul împletit al rostirii gândurilor celor doi buni prieteni, Coşovei şi Cipariu.  

Imaginile au căpătat claritate, câştigând în pixeli, odată cu apariţia în scenă a lui Tic Petroşel, însoţit îngereşte de Valerie în Brumariada unui dans al vocilor, ca o bucurie împărtăşită. A fost acolo la Muzeul literaturii desigur şi Emil Brumaru.

Strălucirea au adus-o în scenă la final, spre încântarea lui Suciu, veşnicul îndrăgostit de frumos, cele patru graţii, studentele din ultimul an de la teatru. Ar fi vrut el Suciu să le lase repetente să le ţină mai mult aproape, măcar încă un an, dar talentate fetele, recitând din Traian şi-au impus vrerea, şi-au rămas între ape, ca asistente, doar cât timp a durat premierea…

O seară frumoasă pe care am întrerupt-o brusc,  uitasem să-mi iau cu mine medicamentele şi a trebuit să mă grăbesc spre casă.  https://youtu.be/jSrgQzmIBJE

   

Tic PETROSEL si Traian T Cosovei

Alcoolul şi creaţia

 Probabil că această tabletă nu va fi citită AZI la cel mai important evenIment al toamnei poetice. Gala Traian T Coşovei

Lăsându-l de-o parte pe Adrian Suciu(azi are treabă!) cu al lui „Nimeni nu știe cum e să bei atît de singur încît să dai nume țuicii tale”, am pornit de la un interviu mai vechi al lui Ioan Es Pop, unde recunoaşte că în creaţie alcoolul face minuni. În zorii dimineţii am dat un search pe blogul meu, Pasărea ceţii, care în decembrie anul acesta va împlini o vârstă specială, 14 ani, şi se poate prezenta şă-şi ia cartea de identitate de la Direcţia Generală a Evidenţei Persoanelor, cu cip, două amprente personale şi imagine facială, după care poate să guste câte puţin din elixir.

E drept că de-a lungul celor 13 ani de copilărie ai Pasării Ceţii, am beneficiat ca autor, luând aproape de-a gata, în draft, toate cărţile mele din postările de blog, şi, le-am pus pe raft în sufragerie de suvenir. Expuse ca statui de tanagra într-o expoziţie ca la INDAGRA, pentru cititorii agricultori... Ar fi de plâns să rămân doar eu singurul nebun  degustor de drog.

Nu se poate vorbi de un plagiat presupun, căci textele eu le-am visat mai întâi în dialogul cu pasărea, sorbind de protocol, iar şi iar, dintr-un pahar rafinat cu alcool. Când bei sucuri din fructe exotice, portocale, lămâi, fiind minor, n-ai voie să fi autor de vise erotice, că te încurci la zbor...

Cum spuneam, am dat un search scriind în căsuţă, „Din alambicul gândirii”, şi, ca din ceaţă mi-a apărut în faţă una dintre binefacerile omenirii. Un alambic, altceva nimic!...După care, s-a insinuat o tabletă discretă, „Misterul creaţiei”. O postez în continuare:

Însăşi biblia ne amăgeşte ceţoasă că nici focul, nici pământul, nici apa şi nici măcar femeia n-a ispitit misterul creaţiei. La început a fost cuvântul. Cuvântul Lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne facem probleme către cine l-a rostit, în ce limbă?... Sigur însă acel cuvânt nu a fost onomatopeic, scurt, sentenţios sau silabisit greoi, ci a fost un cuvânt lung cu inflexiuni învăluitoare ca un vers fără îndoială muzical, dacă atât de mult i-a plăcut Atotputernicului, să-l asculte şi să-l moduleze ulterior, aşezându-l la temelia lumii acesteia.

Tot atât de încredinţat pot fi, că bucuria creaţiei s-a sfarşit la capătul nopţii, când Ziditorul a întrezărit femeia într-o margine, întinzându-şi la soare pielea catifelată peste reliefurile rotunjite între degetele lungi ca nişte raze ale gândului Creatorului.

Astfel, Marele Poet a încercat să potrivească sunetul cuvintelor ca o mantie peste trupul gol al femeii. Într-o clipă de rătăcire şi uitare de sine, a căzut în ispită deşirând firul vestmântului, să poată admira în voie splendoarea desăvârşită a formelor.

Ce nu ne spune scrisura, unde era măsura, Potirul Sfâtului Graal din care Creatorul sorbea din când în când? Rar...

Artă poetică, sau s-a ars poetica

Îmi striga deunăzi

Ioan Es Pop, blând din fire,

dar în răspăr, din Ieudul lui

cu flori de măr,

înflăcărând într-o înzăpezire.

Poete, nu mâzgăli zidul

unei haznale,

înroşind ghinturile inimii,

cu vidul din arginturile

glonţelor tale!

Mai apoi, Adrian Alui Gheorghe,

paznic de ploi în cartelul

Comunităţii artelor,

şi-a dat acordul scris

pe o Cruce de piatră.

Fii tu, rebelul proscris!

Lumea latră, las-o să latre

în pustiu!Tu să mergi mai departe,

e important să ţii nordul

Şi să rămâi viu!

I-am ascultat pe cei doi,

continuând să mă joc

şi să postez tale quale

pe facebook, versuri şi

imagini cu femei goale,

inregistrând separat şi discret

într-un barograf,

likeurile esenţiale.

Şi, am constatat că decât poet,

mai bine fotograf!...

Fotografii Alexandra Ivănuţ

ŞTIU EU DACă ACESTA VA FI ÎNCEPUTUL UNUI ROMAN

 

Să relatezi o întâmplare imaginată, acumulând prin scris tensiunile dintre personaje, atunci când se înfiripă aproape din nimic, legăturile periculoase, sentimentele contrarii, nu este atât de simplu.

Ne întorceam dintr-un bar. O pescuisem dintr-o aventură pe care am văzut-o rău de la început. Nu pentru că l-ar fi înşelat pe bărbată-său, avea ceva argumente şi motivele ei să o facă, dar alegerea pentru care optase nu justifica cu nimic paşii greşiţi.

Nu era deloc un prinţ care să merite riscul, să uiţi de tine şi să te arunci cu ochii închişi în vâltoare. Ba dimpotrivă, bădărănismul din el îl purta la vedere cu oarecare mândrie, iar când deschidea gura, roteai privirea împrejur, dorindu-ţi de ruşine să te ascunzi sub masă şi să te fereşti din calea vaşnicului erou al discriminării doctrinei corecte de limbaj. Nu era posibil(!), şi, eliberai cumva un râs forţat, foarte tare, ca să-i acoperi vorbele balaoacheşe.

Se certaseră. Când am intrat, i-am auzit individului ultimul cuvânt aruncat peste masă „curvo”şi a plecat fără să-şi plătească măcar consumaţia.  M-am aşezat lângă ea, avea lacrimi în ochi, am chemat ospătarul şi am plătit nota.

Am luat-o pe după umeri şi am ieşit afară să luăm un taxi. Am coborât amândoi în faţa blocului meu şi am urcat scările. Ea a scos mai repede cheile decât mine, le păstrase la îndemână. I le dădusem în aceeaşi zi spre ora prânzului. Voia să se întâlnească cu el la mine acasă, feriţi de priviri indiscrete. Ar fi fost mai bine! Oare ar fi fost mai bine?...

A trebuit să-şi folosească toate armele de asalt spre a mă convinge. Mai greu de înfrânt gelozia!... Ţineam la ea mai mult decât mi-ar fi permis o prietenie normală, şi, pe deasupra era între noi şi un grad de rudenie prin alianţă, căruia eu nu-i acceptam graniţele. O primeam noaptea în visul meu câteodată. Mai ales atunci când mă vizitase peste zi şi umbra parfumului ei adusese pe nesimţite, înserarea. Dacă aş fi cunoscut-o pe ea înainte să–mi cunosc soţia, ar mai fi fost iubirea un păcat? Ştia asta şi prin comportament mă provoca uneori ca şi cum îmi încerca rezistenţa. Mă testa ca şi cum i-ar fi plăcut să ştie dacă sunt în stare să încalc limitele permise. Sunt un tip defensiv, îmi place să iau dor ce mi se oferă.

A trebuit să presteze îndelung. Ştia că o iubesc, şmechera! M-a luat în braţe, ne-am întis pe spate de-a latul canapelei, nu eram atât de apropiaţi pentru întâia oară! Au mai fost ocazii când uitam de noi, mai ales eu! Nu mi-a dat peste mâini când i-am mângâiat sânii prin deschizătura rochiei şi picioarele până sus dincolo de coapse. Doar buzele, simţea că acolo începe păcatul, înclinând capul, nu m-a lăsat să le ating.

Apoi m-a împins, nu brusc, de parcă nici ea n-ar fi vrut să se desprindă, amintindu-şi că e în post şi dimineaţă a fost la biserică. Doar ştii că  nu se poate(!) şi cu atât mai puţin aş face asta din interes. I-am dat până la urmă cheia, cu mustrări de conştiinţă pentru că mă înmuiasem într-atât.

Am rătăcit prin oraş toată ziua până ce am intrat în barul acela să beau  un pahar de votcă. Nu l-am mai băut! Mai aveam un rest de votcă într-o sticlă din frigider, acasă. Un pahar şi încă unul, până ce am uitat de noi cine suntem...