Intrăm pe autostradă. Vălătuci de ceaţă izbesc parbrizul în straturi compacte. Un panou luminos atârnat deasupra, abia reuşeşte să transmită difuz, din încercuire, mesajul de pericol la drum, scris cu litere mari roşii, precum şi cerinţa adaptării în trafic a vitezei automobilelor la condiţiile date. Şoferul ambalează motorul şi apasă cu sârg pedala acceleraţiei. E cald în microbuzul care abia de atinge asfaltul.
Dungile intermitente ale marcajului de pe mijlocul benzii duble, ne încredinţează că nimic pe lume nu e la voia întâmplării. Destinul are regulile lui şi urmează directive precise.
Totuşi o porţiune nemarcată în şosea, preţ de câteva minute lungi, lasă hazardului posibilitatea să agite intensitatea emoţiei şi trăirilor.
Azi e ziua lui Mihai Eminescu. Radio ZU, punctează cu umor momentul, transmiţându-ne pe unde, o poveste muzicală a celor de la B.U.G. Mafia. Crainicul ne atenţionează să nu scăpăm nimic din acurateţea şi sensibilitatea eminesciană a versurilor îndrăgostiţilor, de cartier…
Parcă ochii s-au mai obişnuit cu ceaţa şi întrezăresc copaci încărcaţi de zăpadă pe ambele margini, gata să intre-n asfalt. Mă uit atent, nu sunt plopi fără soţ. Mai repede nişte perdele forestiere crescute anapoda pe câmp, risipite ca parazăpezi naturale, gândite de guvernanţii de altădată, ca măsură de prevedere contra viscolului. Timpul în căruţe, la drum, se măsura pe alte coordonate. La ce le-or fi împădurit atunci, că nu erau autostrăzi, nici maşini, nici viscole atât de mari şi nici atâtea campanii electorale să trebuiască să baţi drumurile să-ţi asiguri voturile. Campaniile lor erau doar cele agricole şi iarna era un fel de duminică lungă, lăsată de Dumnezeu din cer, fiecăruia după posibilităţi, pentru starea lui de boier…
Ştergătoarele de parbriz continuau să scârţâie. Parcă aveam în faţă, liniile care se înalţă şi se coboară pe ecranul unui electrocardiograf ce-mi înregistra pulsaţiile inimii. Bineînţeles, configuraţia mişcării nu era aceeaşi, dar segmentul de curbă descris repetat, îmi arăta că trăiesc. Motorul monoton aduna toate gândurile într-o matcă. Drumul întins se lăsa măturat, când si când, de spoturile mişcătoare ale farurilor ce se scurgeau pe lângă noi, fără să lase vre-o urmă.
Dar ce se întâmplă? Parcă de deasupra, cineva trage şovăielnic cu o mână cortina. O întrebare persistă. Oare spectacolul s-a terminat, sau abia începe? Nevăzută, cealaltă mână aşează în decor un soare care se aprinde strălucitor.
E ziua lui Eminescu. O mulţime de ani de la naştere.
Nici nu ştiu cum a trecut vremea! Mă apropiasem de Piteşti. Vedeam deja instalaţiile şi bazinele uriaşe, profilate în culorile şterse, cenuşii, ale Petrochimiei. Altădată acolo strălucea o constelaţie de lumini, şi flăcări imense pârleau cerul din mai multe turnuri.
Ajuns acasă, la un pahar de whisky cu străvechii mei prieteni Iordache Vasile(Dumnezeu să-l ierte) şi Nicolae Rdu, ne-am aplecat asupra unui manuscris „Tablete în alb şi negru”, care credeam eu că-l pot trimite spre o editură. Le-am înţeles nemulţumirea şi am convenit că acea carte mai poate fi cizelată înainte să iasă în lume.
Seara ne-am amintit de Eminescu şi am descins la ceainăria, La Librărie Mon Cher, în faimosul aşezământ, de care v-am mai vorbit cândva, unde amicul Nae reţinuse o masă pentru a urmări împreună un recital inspirat de aniversarea poetului, în interpretarea câtorva actori de la teatrul Al. Davila, conduşi de Matei Varodi, regizorul.
Pentru mine, ieşirea la acea oră în oraş era deja un fapt ieşit din comun. Nici o blondă, naturală sau platinată artificial, n-ar fi reuşit să mă scoată din casă, cu toată slăbiciunea mea declarată pentru cosiţa aurie, dar de dragul Luminiţei Borta, am lăsat calculatorul şi m-am înfiinţat acolo, cu un pahar de votcă în faţă (după whisky n-a prea mers, dar am scăpat mai ieftin!).
S-au citit scrisorile. Nu poeziile, ci scrisorile poetului către Veronica şi ale ei către Emin. O seară liniştită în care am simţit printre noi omul, nu geniul, cu iubirile şi geloziile sale. S-au recitat şi câteva poezii eminesciene şi alte două-trei dedicate lui. Marin Sorescu, Nichita Stănescu, având surpriza să aud şi o poezie cunoscută al cărui autor nu-mi venea în minte. Curgea bine. Mi-am dat seama într-un târziu că era o poezie de-a mea…
La sfârşit am mers să-i mulţumesc şi să-i strâng mâna lui Varodi. Ştiam că el intră şi citeşte uneori blogul meu, Pasărea ceţii. Nu avusesem ocazia să ne cunoaştem.
– Mi-a plăcut poezia! E scrisă sensibil şi mi-am permis s-o aduc în spectacol. Sper să nu fiţi supărat!...
– Nu maestre, chiar sunt onorat!
Am părăsit imediat după spectacol localul, odată cu poeta Alora Şerp şi încă o blondă pe care n-o cunoşteam. M-am desprins la un moment dat de ele, salutându-le, dar după câţiva zeci de paşi mi s-a părut că aud: „Pst, pst!”... Părere nu m-am întors! Adâncit în gânduri am continuat drumul, dar am auzit clar de data asta în spatele meu, paşi alergând. Mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Era Alora. Se grăbea să ajungă acasă, primise un telefon şi m-a rugat s-o însoţesc eu pe blondă în drumul meu până în centru. Fata nu cunoştea locurile şi pe deasupra sunt pline străzile de câini vagabonzi.
– Câini şi vagabonzi! precizez eu. Nu mi se părea deloc o corvoadă, mai ales că drumul către propria casă trecea pe lângă Hotelul Argeşelul unde trebuia să o depun.
Nu sunt un volubil precum mă ştiţi! Nu am înfiripat practic o adevărată discuţie. Câteva întrebări convenţionale şi răspunsuri în acelaşi ton. Avea un timbru al vocii plăcut, dar chipul, înfăşurat într-o glugă, strada întunecată, n-avea cum să-mi inducă mari revelaţii. Ştiam că e blondă practic din sala localului. Hazardul o poziţionase cu spatele către mine. Nu-i văzusem încă faţa, aşa că n-avea cum să-mi trezească vre-un gând ascuns.
N-am zis nimic până acum despre local, constat, cu toate că ar merita puţină reclamă. La Librărie Mon Cher, în Piteşti, e un loc special – librărie, ceainărie, bar – toate însumate şi pe deasupra, actorii de la teatrul Davila organizau aici,la două săptămâni, lecturi publice. Acelaşi public stilat, exclusivist al casei, iubitori de literatură, teatru, film, muzică, dornic a savura un ceai bun sau un pahar de whisky şi a se relaxa prelungind momentul poetic, concertul la pian, lectura publică sau lansarea unei cărţi, într-un schimb de idei uneori scăpărătoare, care prindeau toată asistenţa, sub privirile mulţumite şi blânde ale patronului Dan, un avocat tânăr, inteligent, ce răspândea în aer din când în când rotocoale de fum dulce aromat de tutun bun din pipa-i de aristocrat sadea.
Uneori făcea un semn discret către fetele de la bar şi i se aducea narghileaua. Obiectul acela ciudat aduna la masa lui doamnele, ce îl trecea din mână în mână şi primeau îmbujorate prima lecţie de tras fumul în piept.
Rar vedeai o figură nouă! O pisică birmaneză, uriaşă, străjuia la intrarea principală care dădea în librărie, ca un adevărat bodyguard. Chiar dacă s-ar fi rătăcit însetat de băutură vreun neavenit, la întâlnirea privirii cu cărţile, ar fi dat înapoi, şi dacă o mai vedea şi pe Micky, pisica aia specială, n-ar mai fi urcat cu siguranţă pe scări.
Am ajuns repede în centru. Blonda mi-a mulţumit pentru companie şi abia atunci m-a străfulgerat cu un zâmbet cald pe chipul care se deschisese în mod plăcut, subliniat de o nuanţă a vorbelor ce m-a surprins.
“Îmi pare rău că a fost doar atât!”. Mi s-a părut că întinde o nadă, rămânând în loc o clipă şi întrebându-mă unde găseşte un non-stop, să cumpere ceva de mâncare.
Orbit de ceaţa ce mă bântuise dis de dimineaţă(convenisem cu mine însumi că nimic nu e întâmplător, nu?), mi-am adus aminte că în frigiderul meu gol, păstrasem de la prânz, câteva feliuţe de şuncă ţărănească şi mai era un borcan cu zacuscă...
Cu siguranţă, destinul îşi făcuse datoria. Îmi trimisese blonda pe care eu o tot invoc în textele mele. Uitându-mă la ceas, era zece jumătate, mă trezesc zicându-i că nu ştiu unde ar mai putea fi deschis un non-stop! A dat din cap lipindu-şi din nou zâmbetul. Ea încercase, n-avea nici o vină că eu ratam întâlnirea cu destinul!
– O seară plăcută în continuare!
– Mulţumesc, mi-a părut bine!... Cum să-mi pară bine!?...
Am tras cortina cu propria mână, peste ziua lui Eminescu, la fel ca el singur şi nefericit.
Lui Eminescu
!Praful stelar acoperă timpul
!Linişti din adânc limpezesc apele
!Eminescu scoboară cu o candelă
iluminând
în aproapele
!Unii l-au asemuit cu un voievod
!Alţii l-au nemurit pe boltă, luceafăr
!Eu îl ştiu în salina limbii române
izvod, săpând
viu şi teafăr
!Scara lui nu ajunge în înaltul ceresc
!Adânceşte dedesubt în oglindă
!Flori de mină, sori de ger tăinuiesc
încuibând
sub grindă
!Destinul în munte e fără sfârşit
!Timpu-şi răstoarnă ţărmul în mare
!Vieţi după vieţi în aceeaşi lucrare
sapă, împădurind
dimineţi
.jpg)
