La ingineri. Boema 9. Insurgenţii

 

Taxiul mă duce către un eveniment. Taxime-tristul, un om agreabil spre cincizeci de ani, dă din casă şi recunoaşte că mâine dacă ar da norocul peste el şi s-ar îmbogăţi subit, ar fi părăsit de ieri Bucureştiul pentru o căsuţă la ţară într-o livadă cu meri. Vă daţi seama ce va fi pe strdă începând de luni când începe şcoala?

Omul îşi spunea păsurile ajungând obligatoriu să căineze generaţia vitorului. Cu siguranţă copiii n-ar fi încântaţi să trăiască la ţară căci nu le place mişcarea, nu ştiu să se joace bătând mingea sau ţurca toată ziua. Când strigai “piua”, nu se mai număra nimica şi începeai altceva, până seara când intrai în casă cu licuricii lipiţi pe frunte, să-ţi lumineze visurile de noapte.

N-am mai văzut licurici, or mai fi?

Am ajuns La ingineri. Lume puţină, e încă timp să mai vină. Îl salut pe Octavian, el intră primul în cadru, nici nu e greu la fizicul lui. Primesc zâmbetul larg şi îmbrăţişarea lui Dan Marta, îl salut pe Vorona şi la fel ca altădată mă bucur să văd că “fata de la metrou” stătea în picioare în mijlocul localului. Încă nici nu-şi ocupase locul, parcă aşteptându-mă. Aşa i-a rămas numele în inima mea, fata de la metrou, cu toate că ştiam de mult că ea venea de la Brăila. Luând loc la o masă mi-a citit, făcându-i şi o amplă exegeză, primul ei haiku original scris în limba japoneză.

Ca un făcut aproape de fiecare dată, întâmplător, ce-au trecut anii(!), parcă cei de la Direcţia 9 organizau mai des show-urile lor de senzaţie!... Era imposibil să nu mă întâlnesc cu Vero în vreo staţie de metrou.

Cum e viaţa, nu te lasă în drum! Acum la Boema 9 Insurgenţii, genunchii dor, te plimbi tot mai puţin pe jos, eşti bucuros să trăieşti pe viu poezia precum adolescenţii şi nu-ţi mai pare chin, să schimbi metroul pe taxiu.

A apărut şi Irina, şi Tudor şi Violeta Anciu mai spre sfârşit. Poezia cum îi şade bine a venit însoţită de muzică folk.

AZI E ZIUA OLANDEI. LA MULŢI ANI!

 

            Îi spuneam Olanda. O necăjeam mereu pierzându-i intenţiont “I” -ul de la începutul numelui. O fată, mai bine zis o colegă, vorbăreaţă, plină de viaţă, tot timpul cu zâmbetul pe buze, iscoditoare şi cu mintea brici care ştia să împletească în echipă spiritul înţelegerii, dar ar fi putut fără îndoială şi pe cel al discordiei dacă şi-ar fi pus în minte. N-a fost cazul. Ea cred e cea care mi-a zis prima oară “Nenea”(sau Nuţica?... Nu mai ştiu exact!...), cu o şmecherie jucăuşă ce adăsta în lumina ochilor ce-şi căutau un anume grad de libertate, trasând o linie punctată, semn că era pe picioarele ei, dar nu înlătura, răsfăţându-se, nevoia de protecţie în care n-ar fi ezitat să se cuibărească.

Semăna într-un fel cu nevastă-mea, spun asta doar pentru cei care le cunosc pe amândouă, fără să le pun în oglindă.

            Nu ne-am mai întâlnit tare de mult! Mi-ar plăcea!... Cât am fost la Cutia de viteze în serviciul calităţii, m-am simţit aproape ca într-o familie. Apoi drumurile s-au despărţit.

            Ajuns odată întâmplător în Olanda la Alkmaar la o sărbătoare în Piaţa de brânză, se sărbătoreşte în fiecare an vinerea în prima săptămână a lunii septembrie, m-a străfulgerat o idee şi nu ştiu ce legături s-au produs în mintea mea oarecum sucită, şi, privind la olandoii aceia ce mimau de-adevăratelea, cărând roţile de caşcaval la cântar, mi-am zis că locul acela, în rol de cantaragiţă, îmbrăcată într-o ie românească de-a nostră i s-ar fi fost potrivit Iolandei. Şi odată o văd pe Olanda oprindu-se să mai noteze greutatea roţilor de caşcaval în registru şi adresându-se flăcăilor ălora, s-ar fi ridicat înflorind în zâmbetul ei şi ar fi strigat:

            - Ce-ar fi băieţi să facem o sârbă!

LA MULŢI ANI ‘OLANDA ŞI TOT CE-ŢI DOREŞTI

Felicitări Sorana

 

Când ratezi o şansă este firesc să ai păreri de rău, dar lupţi în continuare până ce o altă şansă te va face să împărtăşeşti gloria cu ea. Dar când ratezi ceva ce ar fi putut face parte din istoria tenisului la nivel mare, părerea ta de rău devine o supărare ce-ţi poate întuneca mintea şi inima.

Am citit cu plăcere declaraţia Soranei Cîrstea de după întâlnirea cu Karolina Muchova, când a recunoscut victoria fără dubii a cehoaicei care joacă de la o vreme tenisul ei cel mai bun, observat şi apreciat ca atare şi de Simona Halep, nu demult, într-un interviu ce avea ca subiect jucătoarele momentului. Abia după partida de azi noapte pentru calificarea în semifinalele USOpen, mi-am dat seama şi eu de soliditatea afirmaţiei unui profesioniste de necontestat cu ochiul format, care cuprinde şi cântăreşte în esenţa lor toate detaliile. Am numit-o pe cea umilită pe nedrept de nişte organisme care vor să-şi câştige notorietatea, umbrind strălucirea Simonei. Îi asigur că vor căpăta ce merită!

Retrasă în singurătatea ei câteva clipe după meci, lucidă ca un chirurg intrat în mintea ne- anesteziată a bolnavului, Sorana a refăcut traseul bisturiului în viu şi a simţit când bisturiul a ezitat o fracţiune de secundă să devină impetuos, să îndrăznească mai mult, crezând că are timp suficient să estirpeze mai târziu centrul nervos şi a facut un ocol. Era ghemul patru din primul set la scorul de 3-0 pentru Mucova. Douăzeci de minute s-a jucat pe muchia bisturiului meciul vieţii dacă-mi îngăduie buchia să spun aşa. De nouă ori  Sorană a încercat să tăie nodul gordian, să lase liberi zorii dmineţii sub platoşa de nori să înflorească, dar n-a putut. Inima de piatră a Muchovei n-a vrut să despietrească!

Felicitări Sorana! Nu s-a putut mai mult! Ai avut un parcurs de toată isprava! BRAVA!

 

De ziua limbii române Poeţii cetăţii în patria lor

 

 

Nimic mai semnificativ decât poza de grup a unor scriitori făcută la sugestia Ioanei Crăciunescu, poeta-actriţă(nu singura!), sub pânza căzută a unui ecran montat pe zidul Muzeului Ţăranului, în curtea interioară. Un ecran agresat de nepăsare, un cadru suprarealist creat parcă special de un mare regizor, ca un avertisment cu asupra de măsură al pericolelor care pândesc şi ameninţă propria noastră casă în care ne-a fost dat să lucuim, limba română.

Şi cu ce arme puteau veni scriitorii în apărarea frumuseţii şi integrităţii ei gramaticale, decât cu cărţile lor din care au citit!?…

Ca un corolar, spre sfârşit, Tanner Murat a recitat câteva versuri în limba tătară. Nici nu a apucat Olga Delia Mateesu să-şi şoptească un gând cu voce tare… “Cum cad sunetele ca nişte mărgele!... Fiecare limbă îşi are frumuseţile ei” şi Tanner s-a grăbit să ne traducă în româneşte într-o curgere lină, cu vocale deschise şi limpezi, poemul care era al lui Nichita Stănescu.

Fotografii: Liliana Popa şi Gabriela Tănase

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

 .

        Un "ALBASTRU", personaj din Dosarul "Albaştrii", dar mai ales scriitor! Mulţumiri Virgil Diaconu!

https://centrul-cultural-pitesti.ro/.../Cafe-09-23-rgb.pdf