LA MULŢI ANI NICOLAE, CARE CUM EŞTI

 Citeam azi în metrou un poem al lui Niolae Nistor.

(LA MULŢI ANI NICOLAE, CARE CUM EŞTI !)

Trecusem de Dristor, mai aveam două staţii

să ajung acasă. Îmi rămăsese în minte un vers

întins ca o plasă:

„Noi doi, obosiţi uneori de viaţa în doi, nu mai ştim să dansăm.”

Am gândit că universul atât de mare,

ne învârte cum vrea el şi ne invită pe toţi

să stăm în spaţii atât de mici...

Ai timp Ionescule să explici,

mai vine sau nu al cincilea anotimp?

Nu mai ştim să ieşim din noi.

Îmbrăţişările râmân încuiate cu lacăt

în inimi separate. Braţele

prin care ne scurgeam altădată în iubiri, s-au uscat

şi sărutul a îngheţat pe buze.

Vorbim prin omisiune,

ne înţelegem surzi şi fără priviri

sau cu priviri optuze,

dintr-o înţelepciune prin care,

pe principiul vaselor comunicante

ne echilibram în simţiri

şi călătoream mai departe

ca şi cum am putea trăi nesfârşit.

Ne pierdeam într-o singură apă,

precum Argeşul şi Vâlsana împreunaţi

mai în vale de baraj

şi de podul de fier de la Merişani,

în livada cu meri acum dezrădăcinaţi.

Ne linişteam vindecându-ne rana

de care sângeram

pentru care trăiam.

Cumpăram copiilor jocuri de bricolaj

şi ne înstrăinam zi de zi

pregătindu-ne să urcăm la cer

fiecare în nacela lui.

Poezie modernă

 

Poezia modernă prin urmare

e o idee simplă, dacă se poate

trăznită de stări în urcare,

prin care într-un delir

de cuvinte neclare

doreşti să convingi

o eternă şi fierbinte ispită,

că eşti, cel mai cel dintre zei

şi-ai vrea s-o atingi

 

După ce cu gheare de urs

ţi-ai făcut loc şi-ai parcurs

prin hăţişuri şi turbioane,

cele mai lungi şi încâlcite

cărări dintr-o scară

de la tine din bloc…

Monitorul

 Un dar de 1 Decembrie de la Monitorul. Mulţumiri Ion Calotă

        https://drive.google.com/.../1ZtbdL3fkCo3tpZsPqpI.../view

Ana are mere

 

              Nu de mult Ana Bogdan a împlinit o vârstă. Şi pentru că anul acesta, în opinia mea, a fost anul ei în tenisul românesc, am căutat un pretext să-i dedic un text. Şi pentru că n-am făcut-o la aniversare, o fac acum de 1 decembrie

*

              Ana are mere. Ştiam că Ana are mere, le văzusem crescând în livada de la marginea drumului în umbra mărului Simonei Halep în care unii aruncaseră cu pietre dar merele ei parmen auriu nu puteau fi scuturate, încă îţi furau ochii şi te îmbiau să sari gardul şi să le culegi din pom. Apoi să le duci acasă, să le aşezi pe masă înr-o fructieră de argint şi să-ţi umpli casa de bucuria parfumului. Poate că se va face dreptate la TAS, să plătească cine trebuie!

              Mărul Anei era plasat mai în fundul grădinii, lângă fântână şi trecând să-mi astâmpăr setea, ceva m-a făcut să privesc mai cu atenţie în frunzişul acela des, fructele verzi, rare ce crescuseră la dimensiunea unei mingii de ping-pong, cam cât semivocala unui diftong.

              A mai bătut un gong şi a venit toamna. Întors la fântână am aruncat privirea dincolo de gard unde merele ionatane, ale Anei prinseseră culoare, ca nişte bile de foc, cât mingea de tenis de câmp.

              Am zărit-o atunci si pe Ana, elegantă, suplă ca o zână, cu o mantie de magician căzută pe umăr, dar în loc de baghetă avea în mână o rachetă  Wilson Burn 100.  

              Arunca, fără număr, merele desupra capului, câte cinci şase deodată, le mângâia în racordajul rachetei şi acestea se învârteau rotocoale în aer ca şi cum,  la o nuntă cu mai multe mirese, n-ar mai fi ştiut mirele care-i este mireasa de fum.

Doi scorpioni

 

Azi e ziua lui Virgil Diaconu. Incontestabil un poet valoros, orgolios din fire, un spirit polemic prin excelenţă, cu un simţ critic fără jumătăţi de măsură, bolnav de literatură şi artă, în general de frumos, avid de marea cultură, sensibil la minunăţiile vieţii, săritor să-i ajute pe cei năpăstuiţi de soartă, şi, mai  întâi de toate un luptător, un războinic! Un războinic curajos, dar solitar. S-ar lupta cu toţi pentru dreptatea lui! Rar înconjurat de prieteni, de parcă s-ar teme că prietenii uneori pot înnegura lumina din lampadar.

Fiecare Ahile îşi are un călcâi!... Doamne ce îmi place să mă citez!

            Ne ştim de peste cincizeci de ani şi pe lângă faptul că suntem leat, mai suntem şi lunatici... Doar că unul s-a născut la Merişani cu secerea lunii deasupra capului, iar celălalt şi-a început petrecerea lui la Râmnicu Sărat, pe lună plină şi de-asta a crescut mai înalt.

            Ce bine că n-am ţipat amândoi odată în acelaşi loc!  Ne-ar fi auzit poate aceeaşi fată şi sigur ne-am fi încăierat în inima ei la soroc.

            Doi scorpioni în inima poeziei.

            Doar că Virgil a încăput deja un Secol de poezie în cele trei sferturi de veac împlinit, cum se vede în poză. În timp ce eu dacă aş face un cadastru dosarului meu albastru, paginile de proză sunt mai întinse în câmp deschis şi poezia ocupă un spaţiu mai mic.

            Să fie secol zic, mai avem de scris!