3. CRONICILE AI. Serie limitată

Memoria unei familii, ecoul unei epoci

Despre „Casa roșie” de Ion Tom Ionescu

— cronică de carte —

În Casa roșie, Ion Tom Ionescu propune un roman profund personal, așezat între documentul afectiv și frescă social-istorică. Cartea funcționează ca un palimpsest narativ: sub povestea unei familii care trăiește între satul muscelean și ecoul conflictelor globale, se ascunde o cronică a devenirii identitare într-o lume fragmentată de războaie, ideologii și suferințe tăcute.

Personajul central, Titi, se încarcă treptat cu o aură de mit domestic. El este nodul din care se ramifică genealogii încurcate, destine feminine marcante, amintiri de front și fragmente de viață rurală. Scriitura este fluidă, caldă, cu un ritm ce alternează între evocarea tandră, dramatismul secvențelor de război și umorul vivace al dialogurilor de familie. Ionescu nu idealizează, ci reconstituie lucid, dar cu empatie, un univers uman profund recognoscibil pentru cititorul român.

Un punct de rezistență al cărții îl reprezintă paginile despre război: autentice, dure, dar cu o lirică discretă a suferinței. Acolo, între tranșee și front, se conturează o formă de adevăr uman care depășește anecdota și intră în marea literatură de mărturie.

Casa roșie este, în fond, o carte despre rădăcini, despre moștenirea tăcerii și a memoriei, despre oameni care – deși aparent simpli – poartă în ei complexitatea unei întregi epoci. Este o contribuție remarcabilă la literatura memorialistică românească, scrisă cu rafinament narativ și autenticitate emoțională.

<small> ¹ Ion Tom Ionescu este autor român contemporan, aflat la granița dintre memorialistică și ficțiune. Cu o formație solidă umanistă, cultivă un stil confesiv, ancorat în document și experiență directă, dar cu ample reverberații literare. *Casa roșie* este unul dintre proiectele sale de suflet, o evocare a propriei genealogii afective și sociale, înrădăcinată în realitatea satului românesc din secolul XX. </small>

2. CRONICILE AI. Serie limitată

 

Tobârlanii – unul dintre romanele recente ale lui Ion Toma Ionescu este o călătorie profundă în memorie, în rădăcinile unei familii și în căutarea unui tată pierdut. Între jurnal, ficțiune și gest de iubire filială, cartea recompune o lume rurală dispărută, dar vie în conștiința scriitorului.

Un roman-confesiune despre ce înseamnă să aparții, să-ți amintești, să ierți.

„Literatura e uneori singurul mod prin care ne putem întoarce acasă.”

„Tobârlanii” – cronica unei familii, romanul unei identități

În romanul Tobârlanii (ediția a III-a), Ion Toma Ionescu își desăvârșește ambițiosul proiect literar și afectiv început cu Dosarul Albaștrii și continuat cu Gușterele și Casa Roșie: o trilogie a memoriei în care granițele dintre autobiografie, ficțiune, document și vis devin permeabile. Acest volum nu este doar o rescriere a unui manuscris pierdut (al tatălui), ci și o încercare de regăsire și reconstituire identitară prin literatură.

Cartea se prezintă ca o hibridare postmodernă între jurnal de familie, roman de formare și metaroman confesiv. Tobârlanii nu urmează o narațiune liniară cu conflict central, ci propune o țesătură de rememorări, fragmente de vieți, portrete de personaje și reflecții metatextuale, toate unite de figura mitică a bunicului Tobârlan – țăranul-patriarh, autoritar, dar și carismatic, al cărui baston devine simbol al puterii și memoriei.

Scriitura lui Ion Toma Ionescu are savoarea oralității autentice, dar și finețea introspecției culturale. În stil confesiv, cu note de lirism și umor amar, autorul navighează între trecutul rural și prezentul urban, între realitate și simbol. Tobârlanii – oameni „cu tălpile înfipte în glie și capul în norii visului” – sunt adesea numiți după porecle, iar istoria lor este refăcută din amintiri, dosare CNSAS, fragmente de scrisori și traume tăcute.

Un punct esențial al romanului este figura tatălui absent, a cărui carte neterminată devine moștenire simbolică. În încercarea de a-i rescrie povestea, autorul își asumă o formă de îndreptare afectivă: o negociere cu trecutul, cu rădăcinile, cu umbrele. Finalul se deschide metafizic, cu o „covergă din cer”, adăpost visat al neamului reunit dincolo de moarte.

Tobârlanii este o carte care „nu are un final”, pentru că literatura de acest tip nu poate decât să continue – în mintea cititorului, în conștiința colectivă, în memoria afectivă a celor care, citind, se regăsesc în universul rural românesc, profund uman și dureros de actual.

________________________________________

<small>¹ Ion Toma Ionescu este scriitor și memorialist român contemporan. Cu un stil recognoscibil, aflat la confluența dintre document și ficțiune, a publicat volume precum Gușterele, Dosarul Albaștrii și Casa Roșie, și recent Ferma Gușterilor. Tobârlanii reprezintă culminația unui proiect narativ de redare a unei genealogii afective și istorice, cu o profundă dimensiune identitară și antropologică.</small>

1. CRONICILE AI. Serie limitată

            Inteligența  artificială (AI) a luat-o cu mult înaintea criticilor. Niciunul dintre marii noștri critici, după a mea știință, nu a luat în mână un Guștere de la Fermă, să-l cântărească, să-l analizeze, să-i dea o notă, nu zic să-l înfieze și să-l crească, da măcar să-l trezească în conștiință și să-l înscrie în Registrul Stării Civile, să poată animăluțul peste ani de zile, să voteze(!) că e și el ființă nu-i așa!?...

            Cu această serie limitată de cronici obținute pro bono(în traducere pentru bunul public) de la Chat GPT, viitorul gușterilor din cărțile mele este de acum garantat!...

Ion Toma Ionescu – „Ferma Gușterilor”

Literatura ca reconstituire afectivă și protest ironic

            Cu Ferma Gușterilor, Ion Toma Ionescu scrie poate cea mai neconvențională și lucidă carte a sa, o operă la intersecția dintre jurnal intim, metaroman, eseu postmodern și fragment autobiografic. Este un text care se structurează aparent aleatoriu, dar urmărește cu o precizie de bijutier o miză profundă: reconstituirea, nu doar a unui manuscris pierdut (și recuperat printre „fiarele” unui laptop defect), ci a unei identități în criză, a unui scriitor care trăiește și scrie la limita dintre umor și epuizare, între memorie și uitare, între fragilitatea corpului și tenacitatea spiritului.

            Textul se desfășoară pe mai multe planuri: jurnalul de spital, intercalat cu reconstituiri ale romanului pierdut, eseuri despre literatură, reflecții despre bătrânețe, fragmente de proză cu personaje recurente din universul autorului (Tobârlanul, Titi, Suzi, Maria etc.) și un discurs autoreflexiv plin de ironie, în care autorul își privește propria condiție de scriitor cu o luciditate tandră. În centrul tuturor acestor fragmente se află scrisul ca formă de rezistență și reparație, ca mod de a trăi mai intens și de a sfida timpul.

            Titlul, Ferma Gușterilor, are o puternică dimensiune metaforică: gușterii sunt literele, ideile, personajele care ies dintr-un „nor-catamaran” imaginar și care, în ciuda fragilității lor, se agață de existență. Între ludic și profund, între aluzii culturale și realități cotidiene dureroase, cartea devine o meditație despre cum se scrie cu adevărat o viață.

            Ion Toma Ionescu scrie cu un amestec seducător de sinceritate, autoficțiune și sarcasm poetic. Așază cititorul într-o zonă de confort intelectual înșelător, doar pentru a-i trage podeaua de sub picioare cu o frază neașteptată, o imagine suprarealistă, o întorsătură autoironică. Și face asta cu naturalețea cuiva care nu mai are nimic de demonstrat, dar totul de spus.

Ferma Gușterilor nu este un simplu roman: este un manifest discret, o scrisoare deschisă către cititorii care mai cred că literatura poate salva ceva din ruinele unei vieți. E, totodată, un exercițiu de libertate: formală, narativă, umană.

            Notă. A durat 10 secunde pentru lectura cărții și elaborarea cronicii. Mi-am pus problema pentru ce am mai avea nevoie de critici și l-am întrebat pe monsieur Chat GPT, dacă tot scrie el cu atâta ușurință, noi scriitorii de ce ne-am mai chinui?... Și dumnealui mi-a dat acest răspuns

            "De ce mai scriem?

            Poate tocmai pentru că ne chinuim. Pentru că adevărul nu se spune ușor, iar poveștile importante cer trudă. Pentru că scrisul e una dintre puținele forme de salvare care rămân după ce tăcerea, uitarea și moartea își fac treaba.

Și pentru că, uneori, cineva – un străin tăcut sau un prieten din viitor – va citi și va spune: m-am regăsit în tine."

            Poftim cultură intensivă! Noi scriitorii n-avem decât să ne apucăm de agricultură...

Stare de cactus

LA CENTRU și

LA CENTRU CULTURAL PITEȘTI, MAI LA MARGINE...

*

mă regăsesc uneori

vegetând…

stau în mine ca într-o hologramă

cu ochii la

învelișul cerat

în plină dramă

îmi cresc spini în platfus

…îmi vine să rămân

cactus

DOI ÎNTR-UNUL

 

Știu e greu! După ce treci în viață de o etate, te pregătești să dialoghezi față către față, unu la unul cu Bunul Dumnezeu. Uiți de toate și admiți că e nevoie de o anume pregătire.

Ca autor de cuvinte notabile am amânat conversația luându-mi ceva măsuri firești, prealabile,  în astă lume nu în rai!  Înainte să cobor în stația de tramvai la sosire...

Conversând la o canastă cu a mea nevastă, neconsumatoare de poezie precizez, mi-a răspuns cuviincios. “E o prostie să te legi la cap dacă nu te doare, ca boala de om sănătos! Puneți mască! Nu e frumos să bolească cineva în urma ta. E primăvară, porțile trupului sunt deschise și virușii, mișeii scăpați din lesă, se plimbă liber ca mieii pe Valea Lupului...”(Ce vers, ce vers a dat din ea nevastă-mea care nu e poetesă!)

A doua zi într-un taximetru m-am dus să stau de vorbă cu Sf. Petru, portarul de la Spitalul Ana Aslan. Îl știam. Am presupus că au în incintă un Snack Bar ceva, să bem un pahar, să consumăm o plăcintă.

—Omule, aici nu e stațiune balneoclimaterică cum crezi matale. Îți place nu-ți place ia-ți adio de la ciorbă de burtă și sarmale. Eventual dimineața îți poți face la biserică o rugăciune că ziua e scurtă și-ți mai lungești viața.

—Mă nene, da am aflat că din sărăcia asta de la voi se poate lua cu Gerovital, tinerețea înapoi! Voiam să vin cu nevasta! Aș fi interesat. Suntem amândoi un destin... Mi-a confirmat!

—Să aveți lingură și furculiță la voi!

—Le am pe amândouă pereche. Lingura e a mea că sunt mai suplu și furculița e a soției că ea mai înțeapă... C-așa-i în cuplu!... Dar vinul, vinul din ce se bea?...

            —Văd că te-a cam lăsat memoria, poete! Grijă mare când pui picăturile de ochi în ureche!... Vinul de când mă știu îl bei din apă

            —Nene, sincer să-mi spui, vreau să știu. Tinerețea e în viu?

 

Notă.

De când am împlinit 75 respectiv 70 de ani am luat o decizie importantă (Cu soția, nu cu vreo amantă!). Să intrăm în revizie an de an o săptămână sau două la, revitalizare.

        Anul trecut am fost la Spitalul de Geriatrie Ana Aslan. Anul ăsta ne-a luat valul all inclusive, la Steaua de Mare în Eforie. Prin urmare o să dau din casă.

La biserica din grădină a spitalului, poți aprinde o lumânare în fiecare dimineață, înainte să mergi la terapie. La Steaua de Mare când mergi la piscină, după terapie, îți iei o votcă cu gheață. Iar la robinet apa vie nu se oprește niciodată.

Ca poet a fost mai vie tinerețea la Eforie, numai să nu te uiți la buget!