Concursul Național de Proză Marin Preda

 

Scriam la ultimele pagini ale romanului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă și pe mal a apărut gușterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn, dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranță un cufăr din margine aparținea tatălui meu. Aș fi putut afla în sfârșit acolo manuscrisul lui(tata scrisese înaintea mea un roman despre tata-mare Tobârlan și despre satul Merișani, dar manuscrisul se pierduse). Pe cufărul din marginea cealaltă, un desen ca un cod de bare comercial și dedesubt, scris cu vopsea, Nilă. Cel din mijloc trebuia să fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu… Veneau unii să caute dacă mai ține acolo cămașa lui verde și centura.

Coada micuței reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din față se proptiseră în mal și ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă dilatată de atenția cu care îl studiam, ca să-l pot descrie, gușterele creștea în dimensiune cât un pui de crocodil, gata să țâșnească să-și apuce prada. Împrejur liniștea devenise apăsătoare. Pierise și zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a gușterului se înnegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reușisem să stau de vorbă în cer cu personajele romanului...

Așa s-a terminat Gușterele. Banal. Nimic de senzație. Am rămas cu cerul gurii amar. De parcă i s-a luat culturii de guștere întreg bugetul prin ordonanță de urgență, pentru echilibrarea balanței externe. Speța gușterului a fost lăsată în declin, aproape să piară natural. S-a produs în timp o mutație în ouăle de guștere și puietul, dramatic e tot mai rar. Cine să mai investească în educație? Cine să mai citească? N-am avut în vedere acest aspect. Ar fi trebuit să fiu mai circumspect.

Mi-am adus aminte, la Siliștea-Gumești după ce lui Marin Preda i-au apărut Moromeții, nimeni din satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gândit că ar fi bine să previn cumva, până nu începe să circule în Merișani sau în altă parte pe unde se află neamurile, informația. N-am scris despre neamuri numai de bine în carte.

Contez pe faptul că neamurile mele în păr, nu prea se omoară cu lectura. Nu fac nici casă bună cu internetul și n-am nici știre că sunt prieten pe facebook cu vreo nepoată de văr.

Ștefan Mitroi, un alt mare scriitor, în romanul lui special, Goarna lui Tuturuz, oglindește în pagini memorabile drama destructurării satului românesc. Spun special, pentru că în satul părăsit de oameni însuflețesc obiectele, casele ca personaje vorbitoare, turla bisericii, sufletele mormintelor călătoare, care discută între ele și acționează în căutarea ultimilor locuitori plecați la București. El a rezolvat asta din start, strict vorbind, n-are cum să se mai afle în conflict cu neamurile…

Am avut și eu o sclipire strategică, recunosc premeditată, să le ofer înainte de-a fi prea târziu, fiecăruia dintre neamuri câte un Gușterele, în viu. Ieri am bătut la prima ușă, spăsit. M-a primit o verișoară de mătușă, Melania. Nu ne mai văzusem de mulți ani. Avea un animal canin în casă care tot mârâia. I-am pus Gușterele pe masă, la care m-a întrebat:

— Costă bani? și subtilă… Mușcă?

— Doamne ferește, nu costă nimic și n-are nevoie de cușcă! Eu sunt mulțumit doar să-l ții în bibliotecă, dar nu din milă! Dacă nu-l deschizi, nici nu știi că ai în casă o reptilă…

Uite-așa se întâmplă, de păcătuiește omul cu gura!

N-a fost să fie nepoată de văr!... Cel care m-a contactat într-o seară pe facebook, a fost un nepot de verișoară!...

„Bine v-am găsit unchiule! Sunt Alin Voica, băiatul Lucicăi lui Nilă, nepotul lui Nilă fratele tatălui dumneavoastră. Tocmai ce citesc Gușterele, despre neamul nostru al Tobârlanilor, dar și al Dogarilor după mama.

Am întrebat-o pe mama dacă are numărul dumneavoastră de telefon. Nu îl mai are. Aș dori să vă invit când ajungeți la Merișani la o cafea/ ceai/ pahar cu vin/... să vedeți cum am început să reamenajez „Cârciuma lui Nilă”, pe locul de casă ce l-a lăsat Petre Dogaru, bunicei mele Aurica. I-am spus locului, Casa Dogarului Arena și aici construim și reconstruim chestii legate de neamurile noastre comune.

Interesantă ideea să transformați Gușterele într-un roman mai mare și să-l numiți Tobârlanii, am citit pe blogul dumneavoastră și am mai auzit ceva, încă nu mi-e clar, că ați vrea să înființați la noi în Merișani, Ferma Gușterilor. Merită, se simțea nevoia. Satul nostru merită un viitor, lucrez și eu în sensul acesta.

Vă mulțumesc pentru prietenia pe facebook, v-am salvat în memorie și numărul de telefon. Înțeleg că v-ați mutat în București. Eu și soția locuim tot în București, ne putem vedea și aici, când aveți timp.

Ideea cu Casa Dogarului Arena mi-a venit când m-am apucat de restaurarea casei și a curții, căci se dărâmau grajdurile lui Nilă pe noi. Și așa am început să recuperez trecutul. Reamenajând curtea, am văzut că de fapt iese o foarte drăguță(nu găsesc alt termen momentan) arenă de gătit, de petrecut în aer liber și de concerte într-un cadru natural(eu am terminat filozofia, dar mă ocup de muzică. Sunt organizator de evenimente la Side Entertainment.).

Anul trecut, pe 13 septembrie, am făcut inaugurarea arenei încercând să adun alături, cât mai multe dintre neamuri și prietenii. A fost în grabă și nu am reușit să comunic cu toți. Dar anul acesta lucrez pentru Ediția II-a (tot ca dumneavoastră pentru Guștere!) și aștept să veniți să ne întâlnim, dacă s-ar putea cu toate neamurile.

Mi-a venit în minte dintr-o dată o grămada ordonată a unui meci de rugby, spinările încovoiate ale jucătorilor, legând cu umerii încleștarea echipelor în cele două capete de pod. Pe sub pod, printre picioarele încordate ale jucătorilor, se strecura ca o idee, ovalul mingii. Ar fi trebuit doar s-o prind și s-o arunc înapoi la un coechipier, pe aripă.

Genială regula descoperită de inventatorul acestui sport, ca totdeauna jucătorul care primește pasa să se găsească în urma mingei. Înaintezi numai privind înapoi, ca să poți depune mingea în terenul de țintă și să obții eseul. Și mai poți câștiga puncte dacă reușești să arunci cu piciorul mingea printre buturi.

Mi-a plăcut nota optimistă a nepotului meu, deschisă către un posibil viitor, dar și privind în urmă în respectul tradițiilor!

 

De câteva zile am primit o înștiințare de la CLCPT Teleorman că sunt invitat ca laureat al Concursului Național de Proză Marin Preda, la Alexandria pentru a-mi ridica premiul pe 9 octombrie. Nu vă speriați, am revăzut textul trimis, e o continuare a Fermei Gușterilor, sau o întregire pentru ediția II-a, ce se caută încă. N-are cum să câștige Marele Premiu!(După rezonanța Moromeților m-am luat, când am ales titlu romanului meu care mă reprezintă cel mai bine, Tobârlanii!).

Oricum mă voi bucura, ghinionist cum sunt și de premiul unei reviste literare. Am și o preferință nu v-o spun!...

Dar pentru că veni vorba de ghinion trebuie să vă povestesc, așa simt. Nu am apetență la premii și în general trimit foarte rar la concursuri. Mi s-a întâmplat, am trimis volumul Glonț de argint cu ani în urmă la concursul Nora Iuga, aflat în finala printre cele 10 volume calificate, nu știu din ce motive finala nu s-a mai desfășurat!... Mai acum doi sau trei ani luând premiu la Concursul Național Ioan Slavici, abia așteptând să mă întâlnesc cu prieteni din Cluj și de aiurea, la ceremonia obișnuită în cadrul Conferințelor Tribunei, conferința respectivă nu a mai avut loc și am primit diploma prin poștă.

Si iată că vine acum acest premiu drag mie, cum cel mai iubit dintre scriitori și e anunțat la televizor Cod Roșu de ploi...

UZINA. Partea IV-a

 

Schimbul doi

 

cutia de viteze își arăta sufletul celui care voia să-l pătrundă/ mai ales în schimbul de după-amiază// la ora 17 se ținea operativa apoi șefii plecau acasă şi culoarele se goleau de agitația pașilor grăbiți/ ca într-o stupină unde albinele lucrătoare terminaseră de strâns norma zilnică de polen// parcă şi zgomotul scos din măruntaiele strungurilor automate ce mestecau înghițând  barele de metal se așeza mai pașnic/ devenind mult mai suportabil// armonizându-se cumva asemănător momentului când o orchestră simfonică/ se încălzește în așteptarea baghetei care să dea semnalul de început al concertului// era clipa când EA ieșea la plimbare pe faleză într-o rochie albă ușoară…// urmăream cum desculță călca pe dalele stropite cu ulei pline de șpan// călca pe scoici în nisipul spălat de valuri/ şi nu curgea sângele/ căci briza mării vindeca pe loc orice rană// continuam să scriu versuri în punctul meu de control final/ de fapt nu erau versuri oricât de bine m-aș fi izolat de lume/ intrând în mine/ astupându-mi urechile şi bandajând ochii cu întuneric/ doar niște fulgurații// n-aveam cum ajunge la poezie/ versificam stări impresii/ încă de atunci îmi intrase în cap că structura mea nu poseda toate datele unui ins care ar putea să scrie proză//

280

nu putea să conducă povestea unei întâmplări/ construind un conflict şi implicit un univers în care personajele să se miște/ să gândească şi să acționeze// eram ca un pictor care nu reușea să simtă miezul culorilor/ temperatura…// fotografiam cadrele după natură fără să știu să le prelungesc existența dincolo de rama tabloului/ rezultatul greu de presupus că ar fi putut însemna ceva pentru ceilalți// mie îmi făcea bine mă descărcam de tensiuni pe hârtie/ reciteam scrisura atent la rostogolirea sunetelor şi la ritmul interior/ ce traducea cumva starea de spirit în care mă aflam// greu de crezut că toate acestea s-ar fi putut lega într-o carte/ nici nu aveam în intenție// știam că drumurile spre reviste literare şi edituri îmi fuseseră tăiate/ mi se spusese/ era doar un exercițiu stilistic pentru a alerga în pas cu timpul//

 

către ora 19,30 după ce se termina pauza de masă/ fără să simt cum trecuse vremea/ începea concertul pentru care lucrase până atunci/ toată suflarea cât de cât responsabilă din secție// scos din reverie/ tărâmul acela unde mă regăseam semăna cu iadul/ da în clocot dacă era vară/ îți îngheța sufletul iarna// indiferent de condiții muncitorul trebuia să-şi facă norma// lua piesa cu mâna stângă dintr-un coș de sârmă așezat la îndemână pe un suport de metal la înălțimea potrivită/ iar cu mâna dreaptă apăsa o maneta sau un buton care retrăgea capul mobil al strungului/să poată prinde între vârfuri axul ce urma să fie strunjit// apoi sania transversală era apropiată cu ajutorul unei manete/ iar cuțitul de strung slobozea un șuierat continuu/ odată cu șpanul ce se înfășura în spirală// segmentat şi tras afară cu ajutorul unui cârlig// rareori intram în vorbă cu oamenii/ mă îngăduiau în preajma lor cu oarecare condescendență/ dar şi cu oarece teamă mai târziu/

281

 

la montaj totul era pregătit/ costică turigioiu adusese căruciorul special/ un cadru de metal pe roți cu o tăblie groasă înclinată/ pe care fuseseră sudate țepușele/ dispuse la distanțe egale/ protejate cu un strat de plastic/ pline cu cartere diferențial turnate din fontă// mija nu-i mai știu numele mic/ reglorul/ trăgea cu un cârlig de la cabinele de zgomot ultimul coș de pinioane/ cărora li se înlăturaseră loviturile de pe dantură// reușise şi sora să asigure numărul cerut de pătrate (axe readucere) şi furci// în capul liniei de trenuri maistrul toboiu îmbrăcat de plecare îi dădea ultimele indicații lui mănel/ să schimbe reglajul la șever şi să nu plece acasă dacă nu bagă în tratament o șarjă pentru a doua zi// maistrul tudose cobora deja coasta pe jos spre colibași/ fluierând în gând mulțumit cavaleria rusticană/ semn că azi se pupase bine pata la cuplu conic// concertul începea la montaj într-un ritm fabulos/ după pauza de masă echipa prinsese puteri// nu știu care dintre ei adusese un bidon cu must/ fierbea mustul în ei/ fetele se înroșiseră deja în obraji/ iar băieții prinseseră curaj şi spuneau glume deochiate// se învârtea turnichetul precum călușeii în târg la zărnești// ciocanele de bronz şi pistoalele pneumatice țineau hangul/ iar la bancul de probă zbârnâiau cutiile/ făcând în câteva secunde întregul ciclu/ până în viteza a cincea şi mers înapoi// însă recitalul acela nu se lega niciodată până la sfârșit// ceva se strica/ o trompetă sau un corn englez slobozea din plămâni către vişan/ şeful de orchestră// gheorghe nu mai am axe de articulație/ atunci vișan alerga pe culoarul principal spre atelierul diverse// nu fâlfâia pe faleză nici o rochie albă/ el avea sarcină clară să asambleze un număr de cutii de viteză/

282

puiu ancuța dădea nevinovat din umeri/ sora șmecherul plecase acasă/ rămăsese el să răspundă în schimbul II de tot atelierul// se stricase mașina de filetat/ mecanicul dănilă se băgase deja în ea// dănilă un băiat isteț se înscrisese la subingineri/ era poate cel mai bun meseriaș/ îi mergea mintea şi dintr-o privire evaluă corect situația// nea vișane mai durează cel puțin o oră două până să-i schimb pinionul/ norocul e că am unul de rezervă// trebuie înlocuită şi moleta (o scula rotundă cu tăișul spiralat) s-a rupt pur şi simplu// peste două ceasuri mai treci pe-aici matale// şi până atunci eu ce fac/ te duci la vale în colibași cu echipa la cârciumă…/ plătești dumneata consumația/ când mai fac restul de cutii...// ar mai fi o soluție interveni puiu ancuța mărunt de statură/ rostind încet cu o voce spășită cumva/ vinovat de ideea năstrușnică ce-i venise// un băiat cuminte blond/ ce nu ținea cu tot dinadinsul să păcălească vigilența celor de la calitate// ba de obicei când avea motive/ spunea dinainte şi te lăsa pe tine să te scuturi și să decizi/ dacă piesele cu abateri nesemnificative vor ajunge la montaj sau la rebuturi/

 

ochelaristul/ şi dădu din cap către mine ce mă aflam vezi bine/ în celălalt capăt al liniei diverse/ în control final/ scriind într-un notes epocale poeme// mi-a arestat mai devreme niște piese la care trece filetul prin calibru de nu trece/ dar fără joc// funcțional ar merge/ nu se bagă de seamă dacă mărești cuplu de strângere la cheia dinamometrică// nu cred că le-a numărat/ i-ar fi trebuit o răbdare kilometrică și nu cred că o are// le-a încuiat în magazia de piese neconforme// aș sări gardul/ dar mi-e că se trezește leopardul din reverie şi dacă ne prinde/ nu se știe dacă te mai  înțelegi cu el/ ne face referat// magazia de piese neconforme plasată în capătul culoarului lângă tobele cu pietriș ce sablau bavurile la inelele sincron/ era făcută din plasă de sârmă/ avea ușa  încuiată dar nu avea acoperiș/

283

gheorghe/ sări tu gardul că mă duc la pușa să o rog să-l țină de vorbă pe ochelarist/ desigur ăsta era ancuța/ autorele nu poate nici confirma nici infirma exactitatea schimbului de replici// nu pot spune sigur dacă mi-a zis ochelarist cu simpatie/ sau de ciudă că în general nu lăsam să-mi scape produsele neconforme/ confirm însă slăbiciunile pentru pușa…/

bag seama că m-am cam lungit și găsesc un bun pretext să mai sar din text///

 

287

făcând vorbire de corectitudine și principii/ într-o după-amiază tot la schimbul doi/ l-am zărit pe directorul general nicolae matea însoțind/ mi-am dat seama după atitudine/ un demnitar de rang înalt al regimului/ surprinzător/ îmbrăcat în ținută lejeră/ fără cravată şi costum aferent// directorul m-a chemat cu un semn şi a făcut prezentările/ şeful de schimb de la calitate/ mă cunoștea/ şi tovarășul ministru aurel costea// condu-ne pe linia de arbori ambreiaj/ am fost îndemnat după strângerea protocolară a mâinilor/ m-am conformat şi ne-am oprit după cum mi se ceruse la utilajul care aleza un diametru de ɸ 5,5.// se întâmplase în rețea un incident din cauza unui știft ce s-a desprins din alezajul respectiv/ cutia de viteze a unei dacii s-a blocat în plin mers/ dar din fericire accidentul n-a avut urmări tragice// mi-am dat seama că ministrul nu era venit cu pluta şi avea habar de industria prelucrătoare/ după cum îmi punea întrebările// am prins o piesă din flux pe dispozitivul de control şi ceasul rău/ nu ceasul comparator care indica acea poziție neconformă/ celălalt de sub tâmplă… a declanșat deja alarma// ce puteam face/ am simțit privirile panicate ale directorului general/ şi am preluat întreaga responsabilitate// cu voce sigură i-am explicat ministrului de ce este nevoie întâi de etalonarea dispozitivului de control/ intrând pe teritoriul special al fidelității şi justeții măsurătorii/ mi-am spus zelos poezia până l-am plictisit/ în timp ce rapid am potrivit ceasul comparator în așa fel încât piesa să apară conformă cu documentația// mi-a ieșit/ putea să iasă şi prost/ n-am fost mândru de mine când am ridicat o primă directorială de la casierie în săptămâna următoare/ dar nu mi-a căzut rău// şi altă întâmplare/ înainte să cumpere francezii/ au făcut în uzină o serie de audituri și printre altele/printre altele ne-au solicitat înregistrări (date statistice) privind controlul danturilor// directorul de atunci al e.c.m.a, (elemente componente mecanica auto)/ una din cele șapte societăți în care se divizase uzina imediat după reviluție// liviu păunescu/vecinul și prietenul meu mi i-a adus mie pe cap// ioane ...utei tu. (cu puternic accent pe litera f de la francezi care nu se vede.../ şi a continuat cu o sintagmă scurtă/ gen pe ei pe ei pe mama lor// șefu' eu înțeleg ceva franceză dar nu știu să leg două boabe// cu atât mai bine că-i dai în bărci şi ești sigur că nu-ți scapă vreo perlă pe gură…// responsabil cu perlele era taman dânsul// unul dintre francezi știa românește dar a tăcut tot timpul/ iar directorul liviu păunescu n-a rezistat mult ca  director după ce ne-au luat în primire//... şi ai de grijă să nu te obosești prea tare/ diseară vii la mine acasă şi mergem la curve să-mi povestești.../ curvele (aşa le mângâia el) erau voleibalistele de la clubul dacia/ pe care e.c.m.a. le sponsoriza/ cum se obișnuia pe-atunci/ iar liviu păunescu era tatăl lor aproape la propriu// o să revin desigur să explic// cât privește auditul roților dințate tocmai finalizasem un studiu pe o perioadă mai lungă/ urmăream deformațiile elicei şi profilului după tratamentul termic// ar trebui să explic cumva pentru cititorii care nu au avut de-a face cu industria/ (probabil că pe ceilalți i-am pierdut deja pe drum)/ că după ce se prelucrează o roată dințată ea trebuie trecută prin foc în cuptoare cu temperaturi înalte de peste 1000 de grade celsius/ știu mai bine decât mine inginerul bădoi sau maxim/ specialiștii tratamentului termic// e un principiu pe care l-au descoperit probabil mari gânditori de-a lungul vremurilor// nu cunosc dacă printre ei s-a aflat şi gânditorul nostru de la hamangia/ dar cu siguranță contribuția protocronistă a strămoșilor geto-daci trebuie să se fi aflat pe undeva şi în acest domeniu/

289

(desigur cititorul e mult mai edificat acum asupra procesului tehnologic al roților dințate şi putem comunica în continuare de la egal la egal în cunoștință de cauză)/ dacă eram specialist în ceva nu în danturi eram/ ci în grafice/ le concepusem de așa manieră încât vorbeau singure// nu ne-a trebuit translator/ aplicam împreună cu tehnologii corecții la ascuțirea șeverelor// (şeverul e o sculă de tăiat danturi)/ dacă observam o anumită tendință cât de cât constantă de deformare în tratamentul termic// francezilor le-am făcut o impresie bună/ nu știu dacă am grăbit cumva decizia cumpărării platformei industriale/ dar sigur i-am lămurit nu numai că nu eram coborâți din copaci tehnic vorbind/ ci că noi chiar puteam urca în copaci... cu liftul// seara m-am dus într-adevăr la sala de sport cu liviu păunescu/ să vedem o partidă de volei şi să-i povestesc cum îi lăsasem mască pe franțuji/

e aici loc să explic şi de ce-l iubeau fetele pe „papy"/ o poveste frumoasă aproape neverosimilă// într-o iarnă aspră în ținuturile vasluiului/ liviu a organizat răpirea celor cinci sabine moldovence/ voleibaliste/ o echipă întreagă încă eleve de liceu cu antrenorul lor cu tot// văraru cel care le formase// în sărăcia de-acolo pe lângă asigurările aiuritoare că fetele dacă merg la clubul dacia vor deveni campioane mondiale/ bieților părinți le-au prins bine grămăjoarele de bancnote/ rătăcite printre cănile cu vin din care se gustase pe îndelete// au ajuns campioane naționale nu mondiale cum promisese directorul// la un moment dat în viața reală de neimaginat/ a trebuit ca fetele să fie înfiate/ un matrapazlâc pentru ca ministrul învățământului să se lase păcălit şi să aprobe transferul în grup al elevelor voleibaliste în cursul anului școlar// era singura portiță în legea de-atunci astfel că la nivel de directori cinci la număr din cei mulți aflați pe platformă/ fiecare şi-a trecut în actele pentru înfiere câte un vlăstar// (de fapt vlăstarele erau ditamai prăjinile ca înălțime)/ dar tot liviu era tatăl lor adevărat că doar el le dădea mălaiul/

290

E adevărat că m-am lungit cu paginile din uzină, dar acolo s-a restartat viața mea, după ce mi se luaseră visele. Cu fiecare zi care mă depărta de întâmplările nedorite cu securitatea, ale albaștrilor, despre care nu-mi plăcea să vorbesc, turnam cu voia mea o calotă de plumb în memorie, să izolez necazurile, să mă apăr de demoni, așa cum se face cu emisiile radioactive după un accident nuclear. Încercam să-mi reconstruiesc viața ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mă încurajam când descopeream lumină pe chipurile triste şi obosite ale oamenilor, găsind satisfacții şi în idealurile mici. Tocmai de aceea n-am să părăsesc uzina fără să scriu câteva rânduri despre brigada artistică a secției care mi-a oferit un refugiu plăcut. Ziarul uzinei Autoturismul mi-a luat când ajunsesem deja premiat pe țară cu brigada artistică, un interviu.

—Tovarășe Ionescu a cui a fost ideea înființării brigăzii artistice şi cum a fost primită ea în secție? că în afară știm. Stau mărturie premiile la diversele concursuri de umor şi recentul premiu doi pe țară la Cântarea României. Am răspuns în notă umoristică, altfel cum!

—Dacă ar fi s-o luăm pe rând, ar trebui să recunosc ideea n-a fost a mea. A fost sarcină… de partid. Știți cum e, ca în viață!... Întâi nii, nii, nii! Na, na, na! Mai o socializare în colectivitate, mai o repetiție cu cântare, mai o ambiție şi te trezești din visare că are burta mare…

291

Copilul nu s-a născut la termen, a fost precoce şi nici nu mai știu inițial dacă tații au cântat pe o singură voce… Ne-am trezit cu brigada dintr-odată la incubator. Nici nu știam sigur dac-o să trăiască… Cine-o să-i dea să sugă? şi a apărut așa din senin, Adriana Alui Drugă.

A venit la mine ca o floare şi m-a rugat:

—Nene Ioane, tu, ești tata! Hai să ținem fata! Uite ce gene frumoase are! Împreună o creștem mare. Uzina a promis că ne dă laptele gratis!… Astea sunt faptele.

—Şi cu dragostea, șoaptele fierbinți noapte de noapte, cum vom sta(?...) am întrebat(eram deja însurat!). Zâmbetul ei enigmatic mi-a dat şi nu mi-a dat un răspuns curat, printre dinți… M-a lăsat încurcat!

—Vom sta cuminți ca doi părinți virtuali, virtuoși, n-are rost să ne copiărim... De ce să devenim păcătoși!... M-a luat de gât și m-a sărutat pe obraz. Mi-era necaz, dar mi-a  fost de ajuns! Suntem şi noi niște bieți muritori! Am acceptat, ce dacă era copilul din flori!… Cum să-i reziști Adrianei?...

Adevărul e că Adriana cu talentul ei actoricesc, precum Claudia Duminică în epoca albastră, m-a ținut în priză. Scriam textele ca s-o pun în valoare pe ea! Dar nici cu celelalte fete Florina, Daniela, Gina, nu-mi era rușine. Frumoase de pică! O plăcere să le vezi dansând şi cântând, iar băieții dădeau din ei la o adică ce aveau mai bun. Cristi, Bozo, Petre, ce trio(!), făceau față cu brio!

Vorbind serios, chiar nu am exagerat când am zis ca a fost sarcină de partid. Să mă explic.

Terenul era arid. Se primise dispoziție ca fiecare secție de producție să-şi organizeze propria brigadă artistică şi s-o înscrie în cadrul Cântării României într-o competiție internă între secții. Discuția cu Cornel Slăvoi, inginerul, șeful secției Cutii viteze s-a purtat la Staicu în laborator, unde mă aflam şi eu. Miu Petre, secretarul comitetul de partid pe secție şi Spătaru Constantin, un alt secretar de organizație de bază, încercau să-l convingă pe Cornel Slăvoi să fie de acord ca repetițiile să aibă loc în timpul programului, iar inginerul, un tip mai mucalit dar şi comod, îi lua în bășcălie pe amândoi.

 

292

— De ce veniți mă la mine? Nu sunteți voi șefi de comitete şi comiții? Vouă nu vă trebuie aprobare şi nici prea multe repetiții, că stați de povești toată ziua. Sunteți şi așa de râsul lumii cu comunismul vostru multilateral dezvoltat!… Doi sunteți voi, luați-l şi pe Floroiu cu acordeonul (Floroiu era un țigan din Conțești care cânta în orchestra uzinei), că la mine vine doar la avans şi lichidare să-şi ia salariul, şi face-ți voi trei o cântare. Până vine revelionul, să mă calce tramvaiul, vă dau scris, n-am nevoie de voi!

M-am băgat în vorbă ca nătângul, nu m-am putut abține. Știind că-i plăcea fotbalul, am centrat cu stângul. (Slăvoi în studenție chiar jucase cred la Politehnica Iași. L-am văzut în câteva meciuri în echipa secției, avea o eleganță în alergare cu fenta la purtător şi un șut din mișcare ce prindea traiectoria unui trasor.).

—Domnu’ Slăvoi, cică s-a dat decizie cu porunci la Comitetul director în ajun. Cine n-are brigadă nu mai are dreptul nici la echipă de fotbal şi nici la șunci de Crăciun, când se face la Big reuniunea de sfârșit de an!

—Vezi Petrică? Ion al tău e plin de umor şi tare-n glas… Fă-l instructor! Şi așa am rămas.

Cum a fost primită brigada în secție?

—La început ciudat.

„Noi muncim de ne sar capacele şi ăstora le arde de cântat!” Dar pe parcurs dădeau năvală în sală (sala de ședințe, acolo prezentam spectacolele). Am avut grijă să folosim „artiști” indirect productivi, altfel nu se putea. Când au văzut că ne luăm mai ales de șefi, făceau haz şi

li se luminau chipurile. Cornel Slăvoi a venit să ne vadă doar după ce obținusem locul doi la Cântarea României în finala pe țară.

—Vreau să văd dacă ați meritat premierile, că mi-ați irosit bugetele şi mi-ați pus maiștrii în cap!

L-am studiat, era mulțumit! Nu scăpa din priviri fetele. Drăcoaicele s-au întrecut pe ele. Confecționasem pe banii noștri, la o primă pe care o primisem, niște bluze roșii de efect cu croială curajoasă din mătase de steag şi fuste negre crăpate ce dezvăluiau mișcarea sincronizată în dans a picioarelor de te dădeau pe spate!…

— Acum înțeleg! Evident că ați luat premiile pe ochi frumoși! L-am urmărit şi din întâmplare l-am prins! Nici un moment nu s-a uitat în ochii fetelor, ci doar la picioare.

*

— Voi îl știți pe Georgică? Ne întrebă Titi Tache lăsând jos chitara şi luând-o mult mai drăgăstos în brațe pe Laura, prietena lui cu care trebuia să se căsătorească în scurtă vreme. Stăteam direct pe linoleum cum ne era obiceiul, la mine acasă, doar la lumina lumânării ce destrăma întunericul şi cântam în surdină cântecele colindelor. Singură în picioare, doar Gess își legăna umbra într-un dans lasciv pe peretele dinspre bucătărie. Avea un corp minunat, suplu si flexibil, pe care şi-l abandona în ritmul stârnit de chitară. Fumul de țigară făcea rotocoale desprins de pe buzele ei țuguiate. O fumătoare înrăită! La liceu de mai multe ori diriginta avusese cu ea discuții principiale. Înțelesese până la urmă şi diriginta că nu mai putea fi recuperată, dar obținuse promisiunea să se abțină în școală, pentru a evita antrenarea cârdului de gâsculițe ce erau gata să îngurgiteze orice formă de teribilism.

Bună la învățătură, inteligentă, dar şi pasională, printre puținele ce străluceau în liceul de chimie, provenind dintr-o familie zbuciumată şi tocmai de aceea maturizată mai devreme, dar şi cu o doză de impertinență dezvoltată din nevoia de a se apăra singură. Pe deasupra, faptul că avea talent dramatic şi juca împreună cu noi în formația de teatru pe care o creasem la Casa Tineretului — chiar dacă nu scria versuri sau proză — era suficient să fie integrată de drept în grupul nostru.

Nu existau riscuri referitor la vârstă(mai mulți aveau sub 18 ani), majoritatea din grup ne țineam capul pe umeri. Ne simțeam bine împreună, dar excludeam altfel de raporturi între noi. Existau ce e drept şi momente de slăbiciune, fetele fiind deosebit de frumoase, dar din câte știu toți am rămas doar prieteni de drum lung.

—Cântă bă Titi, las-o pe Laura că te ia dintre noi şi ai să cânți toată viața doar pentru ea! Izbucni Gess cu puțină invidie jucată în glas. Şi Titi își luă din nou chitara…Ne adunasem în micul meu apartament din Trivale, obișnuiții: Ică, Nae, Claudia, Gess, Mariana Stefan, Gicu, Sanda, Vlasie... Singura noutate părând a fi Laura. Se terminase si votca si cafelele. Stabilisem deja ce era de stabilit, ne repartizasem cumpărăturile pentru revelionul ce aveam sa-l petrecem împreună şi părea că seara se va sparge devreme. Când s-a terminat cântecul am auzit-o pe Laura.

—M-am simțit extraordinar la voi, încât aș putea rămâne până dimineață! Ai mei nu-şi fac probleme când ies de-acasă cu Titi, dar va trebui să plecăm, suntem așteptați într-un loc. Atunci a intervenit Titi aruncând întrebarea către noi de parcă îl fulgerase, şi, tot atunci îi venise şi continuarea.

—Voi îl știți pe Georgică? Georgică Vasilescu, insistă el. Nu ne dădeam seama şi se concentră îndreptând tirul spre Ică, precizându-i câteva amănunte. Acesta parcă îl culesese de undeva...

—Hai să mergem cu toții la el acasă! Acolo suntem așteptați eu şi Laura.

—Că bine zici... Tu şi Laura!… Nu e totuna cu zece nebuni!

—Nebuni frumoși, preciză prietena lui Titi care părea încântată de idee. Până la urmă n-a fost complicat să ne urnim din loc. În fond băteam la ușă, colindători, ce să zic! Dacă ne primeau să colindăm şi ne invitau în casă, n-aveam nimic de pierdut.

Georgică Vasilescu locuia cu părinții undeva în centru, într-un apartament mare, cu patru camere aliniate, dând într-un hol uriaș, precum compartimentele unui vagon de tren. Nu mai știu exact adresa. Părinții au adus pahare şi ne-au omenit cu vin. Cred că doamna ne-a servit prăjiturele de casă. N-am stat mult, nu se făcea!... L-am lăsat pe Titi şi Laura, iar noi ne-am retras într-ale noastre la barul Union.

L-am mai văzut pe inginerul Georgică Vasilescu înainte de a-l întâlni în uzină de câteva ori, după sărbători, în sala de spectacole a Teatrului Davila cu o tânăra frumoasă probabil viitoarea soție. Cea mai frumoasă şi elegantă pereche din sală, cu o distincție aparte. Mereu în aceeași lojă, dar l-am cunoscut cu adevărat abia când ne-am întâlnit în secția Cutii Viteze.

296

Mai întâi stagiar, avansat repede șef de secție şi apoi Director de calitate, cel mai capabil șef pe care l-am avut! Nu mai era Georgică cel zâmbitor când ne-a primit în casă. Impunea respect, chiar dacă îmi arăta prietenie. Ar trebui să folosesc un șir lung de însușiri, pentru al caracteriza deplin. Am să aleg doar trei: exigent, tehnic, cinstit. Prea exigent, prea tehnic, prea cinstit, pentru a rezista pe funcție! Şi dacă îmi mai îngăduiți încă o calitate, în contrast strident cu modul de comunicare din uzină, avea un limbaj ales, cultivat. O singură dată l-am surprins înghețându-i pe buze o înjurătură, când ieșea furios dintr-o reuniune. Era greu să reziști director de calitate, dacă le puneai pe toate la suflet.

Domnul Ivan Constantinescu spre exemplu, sau OLiviu Păunescu, dintre șefii pe care eu i-am cunoscut bine, aveau supape. Mai o glumă, mai un făcut cu ochiul, mai o înjurătură, mai un picior în fund când nu se mai putea!... La Sergiu Vasilescu(Georgică) era o luptă continua şi serioasă cu morile de vânt, la care nu renunța.

L-au ajutat “prietenii” să renunțe. Mi-e dor de Domnul Sergiu Vasilescu. Nu ne-am mai văzut de o suta de ani...

UZINA, partea III-a

 Profit de ocazie pentru că e weekend și mai postez o parte din capitol

UZINA, partea III-a

*

Noi cei de la control ne strângeam la ședințe în laboratorul lui Staicu. O încăpere mare din zid, poziționată sub biroul șefului de secție, cu geamuri largi ce dădeau spre afară şi cu pervazurile pline de ghivece cu flori. Se găseau acolo un microscop universal, câteva durimetre de încercat materialele şi dulapuri în care adăstau așezate pe rafturi o seamă de instrumente de măsurat: micrometre, pasametre, truse de cale, truse INTO pentru diametre, o potcoavă cât statul de om de verificat divizarea roților dințate şi multe altele. Toate îmbătrânite tehnic, dar bine păstrate. Șterse cu piele de căprioară după folosire, de omul ordonat şi riguros care era Ion Staicu. Abia preluase postul, de la Mitică Fulger, când am venit eu prima dată, şi-i era drag. Făcea totul ca să nu-l piardă! Nu se punea problema, era la locul potrivit.

L-am cunoscut şi pe Mitică Fulger. Cu el m-am împrietenit la Școala de partid, în toamna lui 89 când am sărit peste gard, cu el şi Georgică Mănescu. V-am povestit…

*

268

Petre Miu a coborât din biroul de la etajul 1 la ședință. Ținea ședință în fiecare dimineață. El era singurul care îmi știa situația, cu el se vorbise de la securitate. Puțin încurcat, m-a prezentat ca nou angajat echipei de la control din care plecasem cu câteva luni înainte. Nu știa cum să se poarte cu mine, nu mi-a cerut amănunte niciodată. Pentru el eram alt om, pe care nu-l cunoscuse, nu cel de dinainte.

Ca secretar al Comitetului de Partid pe secție(o secție cu peste 1700 de salariați la un moment dat), Miu mai avea un birou amenajat la etajul doi, BOB-ul, care a funcționat până s-a desființat partidul. Sunt sigur că Miu-lescu şi-ar fi dorit să iasă concomitent la pensie din ambele birouri odată, dar în decembrie 89 i s-au dat planurile peste cap şi biroul acela de la etajul doi i-a revenit, cu televizor cu tot sindicatului liber, lui Nae Ciobanu liderul maximus, Dumnezeu să-l odihnească și pe el!(Și-o fi făcut sindicatul îngerilor?... Mă interesează și pe mine cum ar trebui să ne intereseze pe toți...)

Mare zaveră a mai fost şi-atunci!

A rămas moștenire de la partid, pânza roșie de pe masa lungă, cele două bănci făcute de tâmplar şi dulapul de metal unde se țineau documentele (mult mai puține la sindicatul liber, ce or fi făcut cu dulapurile...). Doar tabloul tovarășului l-au dat jos. Nu e acum momentul, nu știam toate acestea în prima mea zi de serviciu din cea de-a doua descălecare.

 

Partea centrală în laboratorul lui Staicu era ocupată de un platou așezat pe un cadru de metal, cred că avea o tonă ca greutate, dacă nu mai mult. O masă mare plană din oțel masiv. Ca dimensiune numai bună de tranșat un porc de 100 de kilograme la țară, în ajunul Crăciunului. I se spunea rit-plat, nu rît-plat, chiar dacă tot la porc mă duceam cu gândul când ne învârteam mai mulți în jurul mesei râmând locul, să găsim pieselor din cutia de viteze abaterile calitative. Era rolul nostru în fond! Vorbesc așa pentru că am revăzut imaginea ce mă impresionase puternic la prima descălecare...

*

Pe platoul acela era așezat un cub şi două perechi de prisme una peste alta. Depărtate între ele, deasupra cărora era așezat un dorn, şi, înfipt în el pe axa secundară, stătea așezată carcasa de aluminiu a cutiei de viteze (carcasa porcului), pe care Staicu o răsucea toată ziulica la foc mic. Animalul avea picioarele şi capul retezate. Ion Staicu nu se oprea din lucru nici când ne vorbea Miu la ședință.

Se învârtea în jurul rit-platului ca un titirez, împingându-ne ușor ca să nu-i stăm în cale şi manevra într-un du-te-vino continuu, un dispozitiv alcătuit din două tije, una fixă şi cealaltă mobilă, montate într-o talpă plană ce luneca pe suprafața mesei. Dispozitivul aducea ușor forțat, cu o pârlitoare improvizată, ca să păstrăm plasticitatea imaginii anterioare (așa o vedeam eu atunci!). În vârful tijei mobile era prins un pupi-tast cu ecran gradat. Nu ieșea nici o flacără din palpatorul sensibil cu bilă. Probabil că în ecranul acela erau numărate şi înregistrate firele de păr nearse din șoriciul porcului.

Nu se terminase ședința şi Staicu îi făcu semn lui Gheorghe Stanca(Dumnezeu să-l ierte și pre el!), controlorul de la carcase, să-l ajute să întoarcă pe burtă carcasa. Ar fi fost greu de unul singur!… Cu un ciocan de bronz îi înfipse încă un dorn mai subțire pe celălalt alezaj, al axei primare. Aș zice după treaba asta cu alezajele, că de fapt porcul era o scroafă(!)… Apoi amândoi o așezară pe patru cale egale şi Staicu iar dădu drumul la pârlitoare. Nota într-un carnet firele de păr nepârlite, înregistrate pe ecranul acelui ceas.

270

 

Socotea ce socotea, aduna, scădea jumătate din diametrul dornului şi începea din nou. Probabil că nu-i ieșise bine la calcul şi făcea proba.

—Staicule, mai oprește-te dracului c-ai încins rit-platul ăla de tot! Să vă prezint un nou coleg...

—Nu pot șefu’ că vine Nae Ciobanu şi ne cântă la taragot în operativă că-l ținem pe loc, iar pe Ion îl știm cu toții.

Am prestat şi eu în laboratorul acela o vreme, mai târziu. Staicu pentru cutii de Dacie, eu pentru cutii de viteze Oltcit, când s-a ridicat lipită de clădirea veche o secție nouă. Vă spun sincer, nu aveam răbdarea şi meticulozitatea lui Staicu să pierd toată ziua cu pârlitoarea. Îmi făcusem dispozitive ajutătoare şi într-o oră, maxim două, terminam toată lucrarea. E vina mea desigur! Mi se confirmase încă o dată că mă grăbesc şi nu las lucrurile în tiparul lor clasic.

Cât am fost câteva luni suplinitor la Băbana, clasele 5-8, după treizeci şi cinci de minute terminam ora, şi cu predatul, şi cu ascultatul. Rămâneau cincisprezece minute, ce să le spun copiilor, bancuri? N-aveam talent! Doar nu era să le citesc din poeziile mele!… Mi le-ar fi interzis sistemul, ceva mai devreme. Evident că m-am retras din învățământ, nu-mi plăcea să păcălesc copiii. Pe șefi la uzină, n-aveam de ce! Dacă mă găseau stând pe scaun când intrau în laborator și citind ziarul, rămâneam acolo nu mă făceam că lucrez.

Bun băiat Staicu, Dumnezeu să-l odihnească! Tot timpul îl găseai în picioare, niciodată pe scaun!

271

Profesionist, dar temător. Vorbea cu doamna Tudor, secretara noastră, rezemat de rit-plat şi dacă intra cineva pe ușă dădea drumul la pârlitoare. Doamna Tudor era singura femeie din grupa de control a lui Miu. N-o ținea în birou cu el să nu-i iasă vorbe.

Curând au venit şi vremuri mai bune, când misoginul șef de control, a cedat secretarului de partid. Trebuia să-i împace cumva pe amândoi şi să țină cont de directivele de promovare a femeii, nu? Situația pe sexe s-a echilibrat şi în grupa lui Miu.

—Vă rog să-l ajutați pe Ion să se reintegreze. Iar către secretară:

—Doamnă, să-i faceți bon. Mâine să-l văd în halat şi să mergeți după legitimație la personal. Iar tu Cojocare să-l bagi în pâine. Îl iei pe lângă tine. Va lucra în atelierul Diverse deocamdată. Să-l ții departe de amicul Aurică, că-l strică!... (N-avea cum un ditamai secretarul de partid să se împiedice de un rahat de cacofonie!). Ăsta e în stare să-l învețe la prostii! Și către Aurică Manea(și el e înger acum)

—După ședință să treci prin montaj şi să-ți iei strâmbăturile alea de schimbătoare de viteze înapoi! Atât te-am rugat. Să nu mai văd stiva de manete aruncate pe jos de nebunii ăia că nu le pot monta! Apropo şi azi miroși a băutură, ce mi-ai promis?...

—Petrică, tu știi bine că ăsta e mirosul meu natural… (Aurică Manea, mai în vârstă decât Miu, avea o voce spășită şi domoală de om amărât.) Nu sunt muiere să dau cu parfum, da nici baligă de cal!... Iar manetele alea dacă te uitai mai bine vedeai că sunt furate de ei în schimbul trei, nu sunt livrate de mine. Nu sunt marcate, n-au punctul de vopsea aplicat, n-au trecut prin control final! Sunt luate direct de pe linie, neredresate.

272

Nea Aurică, mai în vârstă decât toți s-a prăpădit primul, Dumnezeu să-l ierte! Era singurul care vorbea la pertu cu șeful Miu. Lucraseră împreună la Hala IV. El i-a tras mâna lui Miu din strung când a început să urle. Şi-a rupt o mânecă de la cămașă şi la bandajat strâns ca să nu piardă sângele. Şi tot el i-a luat din șpan degetele, le-a înfășurat în hârtie de ziar şi a fugit repede cu ele la salvare, poate puteau medicii să le lipească. Nu s-a mai putut. Pe vremea aia la Pitești nu era ca acum chirurgie plastică. S-a vindecat, dar a rămas fără degete l-a mâna dreaptă.

Când voia să dea mâna cu mine îl apucam mai de sus şi priveam într-o parte. Nici acum nu știu bine câte degete îi rămăseseră întregi, unu, sau două.

Așa e viața îmbârligată. Ajuns șef de grupă la Cutia de viteze, Miu şi-a luat şi prietenul după el. Îi plăcea țuica lui Aurică, dar era un om cumsecade. Lua din dulap un gât, două, cam la vreo oră. Reglorii îi învățaseră melicul şi păstrau totdeauna sticla umplută la semn. („Petrică, vin-o să vezi că nu m-am mai atins de ea! E la semn, cum o știi de săptămâna trecută!...”)

De la ședință am mers împreună. Eram iar trei controlori în atelierul Diverse. Ajunși la punctul de control final Aurică s-a desprins de noi, își avea dulapul în linie. Nu era încuiat. A luat sticla şi a tras un gât mai lung, cu sete. Apoi a dat la o parte operatorul care redresa după sudură degetul levierului de comandă şi cu mâna lui, direct în dispozitivul de control (cum nu se face!), a îndreptat toate manetele aduse din montaj, fluierând în zgomotul acela din linie un cântec de pahar.

273

Îmi dau seama la recitire că din tot ce am povestit până acum despre contactul cu uzina, am extras mai mult părți incerte, neconturate, şi că se înțelege că în timpul acela toate lucrurile păreau inconsistente, anapoda (Oricum cred că voi mai reveni asupra textului.). Schimbasem o lume şi intrasem în alta pe care n-o înțelegeam, iar zgomotul acela de fond, infernal din secție, declanșat nu de o moară, ci de sute de mori care măcinau oțelul, nu avea darul să mă limpezească.

Distingeam deformat aburii, mirosurile, șpanul de pe jos, uleiul din utilaje care se scurgea pe cimentul jupuit, stivele de piese în dezordine, utilajele îngrămădite fără nici-o noimă, toate îmi intrau în ochi şi se depuneau precum o ceață groasă, iar oamenii îi simțeam doar ca pe niște umbre.

Când am revenit a doua oară în uzină trimis de securitate ca pedeapsă de data asta, s-a întâmplat să ajung tot la Miu. Întâmplare? Nu pot să fac supoziții, Miu avea un frate la securitatea centrală în București. Nu m-a întrebat nimic. Cu siguranță fusese informat. Mi s-a părut suspect. Ce nu mi se părea mie suspect în perioada aceea!

Nu trecuseră 90 de zile de întrerupere de când părăsisem prima oară uzina. În codul muncii era prevăzut că nu pierdeam continuitatea. Puțini au fost cei care m-au întrebat unde dispărusem atâta timp. Probabil puțini observaseră. Le răspundeam sec, celor curioși fără să dau amănunte. Îmi făceam de lucru, eram mai atent la oameni.

Patruzeci de ani am trăit în acel mediu şi m-am transformat odată cu el. Ar fi potrivită o fotografie ca cea de pe coperta Dosarului Albaștrii la prima ediție. O fotografie e mai relevantă decât o mie de cuvinte.

274

Liviu Păunescu directorul, prietenul meu de acum, mi-a spus că are un film de o oră cu imagini vechi din uzină. Poate îmi găsesc timp să văd cum arăta secția Cutii de viteze când am intrat prima oară în ea.

Cum arată uzina acum... secția Cutii de viteze? şi de ce mă simt legat de oamenii cu care m-am certat, pe care i-am ajutat şi m-au ajutat în aceeași măsură? Pe unii i-am admirat, pe câțiva i-am iubit, pe alții am încercat să-i înțeleg. Fiecare își găsește locul în amintirile mele. Din păcate e prea puțin să-i adun într-o carte. Nu am conflictul(!), acțiunea spectaculoasă(!), drama(!)... Dar în paginile unui capitol, concentrând 40 de ani, e mult, e puțin(?), sunt anii mei — rămâne de văzut!…

Victor Cojocaru m-a învățat tot ce știu practic într-ale calității. Cum să interpretez un desen de construcție, ce e o cotă, o toleranță, un lanț de cote, un ajustaj, cum se măsoară cu șublerul, cu micrometrul, cum se face un joc de cale. A mers cu mine la microscopul din laboratorul lui Staicu şi după ceva parlamentări, l-a convins să mă lase să-l folosesc. Ce înseamnă o elice, un profil, o abatere de paralaxă… Cum se măsoară rugozitatea cu rugozimetru, dar mai ales cu buricul degetului mare…

Celelalte, intransigența, respectul oamenilor, le-am însușit singur. Prindeam repede.

Se terminase de clădit hala nouă, lipită de cea veche a Cutiei de viteze Oltcit, în partea stângă spre turnătoria de fontă care urma să fie rasă de pe fața pământului, curățit locul, nivelat și făcut acolo o rampă pentru automobile. (Clădirea turnătoriei, ca o corabie scăpată dint-o furtună devastatoare, eșuată în mal după refluxul timpului, era una dintre halele vechi primite moștenire din vremea când întreprinderea se numea Vasile Tudose și nimeni încă nu visa că se vor construi acolo Dacii.)

Când au venit francezii să facem împreună cutiile de viteze Estafette, nu le-a convenit nici una dintre cele cinci hale pe care le-au vizitat și au hotărât construcția uneia noi după modelul lor. Până ce aceasta a fost ridicată din temelii, s-au ocupat de mâna de lucru și au trimis în Franța la specializare personal din toate domeniile. Astfel că odată cu documentația tehnică și utilajele cumpărate din Franța, s-au întors muncitorii, reglorii, maiștrii și tehnologii, instruiți şi familiarizați cu modul de lucru riguros și exigent al marii industrii.

În istoria nescrisă a automobilelor, colectivul disciplinat format la Cleon a constituit în timp, rezerva de cadre pentru toate extinderile și dezvoltările de fabricație ulterioare, de la motoare și până la montajul pe bandă al automobilelor. A fost foarte greu să se spargă blocada lui “merge și-așa”. O să par incoerent dar vă dau un exemplu.

Cine nu a auzit dintre cei bătrâni de Marele Chiru? omul decorat cu toate medaliile, eroul muncii socialiste, reprezentant de frunte al clasei muncitoare? Într-un moment mai greu când Cutia de viteze se afla în impas, nu mai făcea față ritmului benzii de montaj și cerințelor de pe piață, Chiru a venit la conducerea secției, detașat să deblocheze cu activismul său situația. N-a făcut purici aici! “Merge și-așa” n-avea cum să se întoarcă în cutia de viteze, unde se instauraseră reglajele fine și autocontrolul. Colectivul l-a respins în câteva luni.

276

Hala nouă a cutiei de viteze Oltcite lipită de cealaltă care producea pentru Dacia era mai luminoasă. Utilajele noi lăsau între ele un spațiu larg după norme deja ergonomice. Se împărțise personalul în două și fuseseră implantați în ambele secții angajați tineri. Președintele Nicolae Ceaușescu își anunțase o vizită și de trei zile se muncea numai la curățenie. Un munte de rumeguș cărat cu remorcile, scădea în spatele secției cu fiecare oră care se scurgea. Se spălase cu rumeguș a treia oară culoarele înnegrite de ulei din secția veche a Daciei, ridicată după planurile francezilor, iar utilajele, șterse cu laveta și revopsite, căpătaseră alte straie.

Trasajul dungilor cu vopsea albă era să producă un dezastru în dreptul liniei de fabricație prelucrare fontă, condusă de maistrul Căprescu(Doamne câți îngeri!). Dungile se încălicaseră. Tocmai trecuse Florina, blonda frumoasă de la brigada artistică, lucra la dispeceri și țigănușul care trăgea dunga cu ochii la picioarele ei ce prelungeau frumos tocurile înalte, greșise direcția cadrului de lemn. Ca să repare a mutat cadrul și a mai tras o dungă alături de cealaltă, deschizându-se un V ca semn al victoriei socialismului. Bietul Căprescu, să pleznească de inimă rea!... Au răzuit cu cuțitele și au trasat corect în ultimul moment.

277

Totul era pregătit. Se instruiseră oamenii. Muncitorii trebuiau să rămână în fața utilajelor musai pornite, iar personalul auxiliar și tehnic urmau să facă un cordon viu care să aplaude când va trece tovarășul și tovarășa. Cu câteva ore înainte de marele eveniment au apărut directorii, mulți nu puțini ca să verifice. Părea că totul este în regulă. Apoi au verificat traseul securiștii. Ici-colo au lăsat câte un om în civil la supraveghere. Și totuși ceva a fost scăpat din vedere.

A sosit o camionetă cu două buchete mari de flori, dar cine să le înmâneze? Nu era nimeni pregătit. Zvonul circula că cei care înmânau florile, trebuiau să aibă un instructaj special și analizele la zi. A fost desemnat mi se pare să înmâneze florile Bebe Bulearcă, normatorul și Ileana Constantin sau Florina.(Precizări necesare în ediția II-a. Florina cea cu tocuri înalte a înmânat tovarășului florile, după ce a găsit la magazie o pereche de bocanci de protecție pe măsură.)

După vizită, l-am auzit pe B.B. că e pregătit să nu se mai spele pe mâini o săptămână.

*

În timpul vizitei l-am zărit pe Constantin Ivan, inginerul șef, cel care avea să ajungă director la ECMA în “democrație” după 89 şi director general la ARO Câmpulung o vreme. Se cocoțase pe batiul unei mașini speciale, Alzmetall, pentru punerea căreia în funcțiune lucra o echipă de nemți. Nemților li se dăduse liber în ziua aceea. Avea nelămuriri cum funcționează comanda numerică și tot apăsa niște butoane răsfoind cartea tehnică. M-am desprins din locul

278

de la marginea culoarului unde stăteam, să-l anunț că deja a intrat delegația în Cutie. Nu s-a sinchisit, a dat din mână a lehamite și a continuat să analizeze problema.

Îndată s-au alertat doi securiști, cu ochii țintă la mișcările inginerului s-au apropiat. Trecea tovarășul. Lumea aplauda furtunos, iar inginerul Ivan cu spatele, nu și-a dat jos picioarele de pe batiul Alzmetallului. M-am întors la dânsul după ce trecuse delegația. Aveam o relație de simpatie reciprocă, eu mai mult din respect și dânsul, mai mult din bunăvoință. Rangul.

— Ați jucat neînțeles şi periculos azi, sfidând nația, putea să iasă scandal!

—Ai mă Ione, că tu ești băiat deștept!... Arată-mi mai bine măsurătorile de la Alzmetall!

Când era director la ECMA la un moment dat prin 95, mi-am luat inima în dinți și i-am bătut la ușă. Intrasem de mai multe ori în biroul acela mare, dar niciodată în interes personal.

—I-a zi-i măi Ionescule, ce statistică specială îmi aduci de la cutie? (Făceam rapoarte statistice din când în când…)

—Domnule director, știți… și cu un ton de vinovăție am continuat. Eu scriu poezie și vreau o sponsorizare legală pentru editură… Se poate dacă doriți!… S-a uitat lung la mine, puțin neîncrezător…

—Ai un manuscris? L-a luat, s-a uitat la titlu (Pasărea ceții) și i-a dat drumul în geantă.

—M-ai băgat în ceață de tot, într-o ceață deasă! E o documentație interesantă, nu pot s-o studiez aici, am s-o iau acasă. Am scris și eu poezie când eram la liceu, vreau să văd dacă pasărea ta zboară pe gustul meu. Vii mâine să-ți dau răspunsul. A doua zi, pe birou, hârtiile erau deja semnate.

 

—Ai grijă Ioane să nu le amesteci! Să faci la pinioane poezie din statistică, și statistică din poezie în lumea artistică!… Ar fi o eroare stilistică!

Făcuse risipă de cuvinte. Vorbea puțin. I se zicea Mutul. Respect!