Preţ de două săptămâni (un contabil ştie cum e
cu preţurile), am fost parte dintr-un spectacol de înaltă ţinută având
posibilitatea să ne bucurăm că pe scena Wimbledonului, în cea mai selectă
companie s-a vorbit elogios despre încercarea temerară a Simonei Halep de a
reveni acolo unde a consacrat-o pentru totdeauna în istoria tenisului, valoare
ei. Nu e uşoară încercarea de a fi egal cu tine însuţi, după ce aproape doi ani
de zile, fortuit, n-ai mai putut avea exerciţiul competiţiei. Poate că nici
legătura cu noul ei antrenor, Mouratoglou, în ciuda declaraţiilor nu a avut
timp să capete inductanţa ideală care să permită fluidizarea în câmp magnetic a
energiei între ofertă şi absorbţie.
Poate că purtaţi pe valul victoriilor în serie,
fără pierderea niciunui set, aşteptările, mai presus decât dorinţele, n-au
ţinut seama de capacitatea manifestării împrevizibilului, mai ales că tenisul
în timpul unui joc are suişuri şi coborâşuri legate în primul rând de mental şi
în orice moment, încrederea îşi poate întoarce faţa de la tine şi îi dă
adversarului posibilitatea de a-şi descoperi resorturi ce abia aşteptau să fie
descoperite.
Cine ar fi prevăzut ca tocmai când ar fi avut
mai mare nevoie de el, - în semifinala cu un adversar de forţă, Elena Rybakina,
serviciul care-i mersese aproape ca un ceasornic în întreg turneul şi unde se
văzuse un progres clar, datorită ajustărilor lui Muratoglu, - să o trădeze de o
asemenea manieră! Nu insist nu e important! Simona cu antrenorul ei ştiu sigur ce
şi cum să analizeze Şi să corecteze. Lucrul continuă, pentru că marii sportivi
ştiu să şi piardă şi recunosc în acel moment nedorit că adversarul a fost mai
bun.
Ce mă deranjeză însă este că noi spectatorii
şi mai ales unii dintre comentatorii sportivi, dăm apă la moară unor detractori
de profesie. Aceştia se bucură, rânjesc de plăcere cu o satisfacţie diabolică,
savurând insuccesul unui om de valoare, unui artist de valoare, unui sportiv de
mare valoare, ca şi cum toţi am fi o apă şi-un pământ, la fel ca ei, oale şi
ulcele înşirate pe un gard de uluci, fără suflet, fără sentimente, fără
judecată!...
Un singur lucru mai spun, trebuie să fi nebun
sau prost să nu recunoşti că dacă ai
fost semifinalist la cel mai mare turneu, pe care l-ai şi câştigat altădată, faptul
în sine e un mare succes. Şi încă ceva şi am spus-o mereu, Simona Halep e o
fată minunată, dar e om nu e zeu!
Mulţumim Simona pentru că exişti!