Ascute moartea gura coasei,
pe ilău, în genunchi în lanul de vii,
mărunţind ritmat cu ciocanul
numele tău, ca şi cum dinaite l-ar şti.
Scoate apoi de la brâu o cute,
din căuşul cu apă fierbinte din râu
şi-o conduce mângâind pe tăiş
arcuşul, ca pe-o jumătate de cruce…
E mult până-n capăt, cât lanul se-ntinde.
Ceru-i pârjol, fără urmă de nori
şi mândra aduce un coş cu merinde,
întinde ştergarul la umbră-ntre flori.
Şi coasa abia se mai sprijină-n iarbă.
Mâna slăbeşte pe coporâie.
Din urmă – tot creşte un damf de tămâie.
Dinainte – te-mbie un miros de plăcinte…
Şi moartea îşi râde în barbă vitros...
Lasă-l în simbrie, pe păcătos!
(ARGINTARIUM 2)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu