să rosteşti cuvântul

 

să rosteşti cuvântul

pe numele lui

de împărat,

să-l slăveşti,

întâi soarelui

şi apoi iubitei.

 

să-i cobori

în călcâi bezna

umbrei lui

şi ei, să-i îndoi

sub sărutul ispitei

glezna…

 

să-i ascunzi în nori

sânii rotunzi

cu palmele.

ai stăpânii,  

ai sclavei...

după nevoi.

 

să pătrunzi

în miezul enclavei,

între coapsele

unde şi-a înnodat

dumnezeu

sinapsele.

 

cuvântul e liber

în ceață să tacă

sau să zboare departe,

să-și facă

temei în soare

şi viaţă în moarte

 

(al cincilea anotimp)

Un pamflet lipsit de imagine

 

            Notǎ: Imaginea din fotografie ar fi putut să pară nepotrivită, scandaloasǎ. Ea nu era cum s-ar crede o ispită frumoasă, moldoveancă de-a noastră de la Huși. Era venită pe tic-toc direct de la ruși, dar era un nud în zăpadă și a trebuit sâ o șterg Sǎ ne obișnuim cu anomaliile climatice de la noi, în curând iarna păcătoasă ar putea deveni vară pe veresie și pacea ar putea intra în război. În Bucureștiul încins, opțiuni democratice să ieșim în stradă la zăpadă anul ăsta n-au prea fost. Ce să facă omul dacă n-a nins și nici măcar rost nu mai e, să apară din senin în focul privirilor lui, chipul revoluționar al unui ideal feminin.

Nimic nu mai e ca înainte și la Crucea de piatră nisipul doar al amintirilor, a rămas fierbinte, iar felinarul roșu s-a stins.

* 
            Viscolul ce a pus stapânire peste ţarǎ, cel subteran ce latră necuprins, nevǎzut, anonim, SUVERAN, de acela ar trebui sa ne ferim pe scut sau sub scut!... Să murim cu el de gât! Pentru acela ar trebui instituit codul rosu, alerta de stare. Cine sǎ determine într-atât grosimea stratului de minciuni sforăitoare, cât și omerta atotcuprinzătoare cu zero lei la buget? Cine sǎ mǎsoare viteza pustiirii și Crivǎţul jafului ce ar veni dinspre soare răsare? Cine sǎ se ia de piept cu el?

Baronii indolenţi ai nesimţirii?, prefecţii judeţelor nesǎtui?,  politicienii corupţi?, când noi orbiţi de televiziuni nu mai știm sǎ mânuim în stradǎ lopeţile deszǎpezirii?
            Atinși de orbire și daltonism ne încurajǎm, ni se nǎzare cǎ zǎpada e tot albǎ cum o știam din copilǎrie, și nǎmeţii nu vedem cǎ sunt dune roșii de nisip... Stǎm în case așteptând tǎcuţi ca un Escu sǎ traseze pe hartǎ marile lui proiecte.
            Fǎrǎ nici o decenţǎ/ cu toată bǎșcǎlia/ fără nimic sfânt/ ne-a lǎmurit/ cu frică de Dumnezeu/ cǎ energia lumii/ centrul sfânt al hranei și apei/ vin prin deschizătura vranei/ cristelniței/ din pământ/ într-un eseu de un leu...            

De fapt Escu ăsta cum se va fi numind el are doar un singur proiect, dat prin încredinţare directǎ regilor asfaltului. Sǎ toarne asfalt peste noi toţi, straturi-straturi de asfalt roșu, sǎ ni-l bage în gura care vorbește, în urechile care ascultǎ, în ochii celor care nu sunt hoţi.

În arta politicǎ toate construcţiile mǎreţe cer sacrificii umane și o abordare miticǎ, dacică dacă se poate.Se și vede un meșter Manole de autostrǎzi. Sǎ taie pǎduri Transilvane, sǎ disloce  Roșii Montane, sǎ  punǎ milioane de metrii cubi de Ane cu graţie la fundaţie. Sǎ amestece nisipul cu sângele în malaxoare și sǎ-i dea culoare potrivitǎ, sǎ niveleze cu compresoarele și sǎ instaleze de la chinezi și de la ruși ursitoarele de elitǎ în tribunǎ ca sǎ umple locurile goale pe esplanadǎ și sǎ inaugureze cu fast și cârnaţi marea autostradǎ într-o cursǎ nebunǎ...

Urcaţi mireni, urcați în Ferrari în Porsche sau BMW-eu cǎtre Cotroceni.

Învingǎtorul e zeu. Deschideţi poarta sǎ intre viscolul!

AGENȚIA DE CARTE

AGENȚIA DE CARTE 

20. vată de zahăr

 

nebănuite

tam-tamuri

depun în cercuri

liniști egale

 

an după an

înlănțuind

inima

copacul

 

în rădăcini

bat aripi

sporind

distanțele

 *

suntem

frunza

pândind

dezrădăcinarea

 luminii

semn

 de mare

 călătorie

*

din loc în loc

 cu spaimă

ardem

cuvintele

în pielea lor

argăsită

de bivol

*

fabricăm

metafore

hieroglife

 de aer

pantomimă

 a îngerilor

totul în

centrifugă

 

pe o stinghie

de brad

 poemul

 într-un turnir

de vată

 *

știu să mângâi

vocala

cu caninii

știu petala

 trandafirului

 cu spinii

 

numai patria

coapsei tale

n-o știu

 cu deal

 și cu vale

 

știu mușcătura

ca o mană-n

carne

pe rană

 melc să fiu

fără de

coarne

 

numai

sânii tăi

orbitori

nu-i știu

adumbri

 noapte-zi

noapte-zi

 *

straturi

de zăpadă

uriașa

retină

a vorbelor

spirale-ruguri

și țâșnire

arteziană...

 

sunt atâția

mesteceni

riguroase

semne

irizând

scăderea

nopții

 

straturi

de retină

fragmentate

în bătaia

razei

 

straturi

de raze

roci de

quasari...

Lansare Ferma și Fiul

 

Această nouă carte a lui Ion Toma Ionescu poate fi luată, printr-o convenție tacită, drept un (micro)roman. Un roman (post) modern, fiind deopotrivă: jurnal pe sărite, memorial, cu elemente de metaroman, cu pagini de eseu, totul scris la granița, destul de subțire, de altfel, dintre realitate și ficțiune. Citești printre rânduri sugestia programatică a lui Ionescu, că viața fără literatură nu e viață și ficțiunea fără viață nu e ficțiune, iar amândouă fără dragoste și prietenie sunt praf și pulbere. Textul plutește pe meandrele siajului vaporului cu recuzita din celelalte cărți de proză ale autorului: neamul Tobârlanilor, pământul de sub lacul de acumulare de la Merișani, Albaștrii adolescenți hăituiți de securitate, gușterele, numeroasele Marii din viața naratorului, merele Parmen auriu de la Merișani... E vorba de un roman în care autorul se folosește dezinvolt de toate tehnicile narative ale postmodernismului, dar cartea nu se citește cu dificultate, dimpotrivă, are cursivitate și chiar savoare adeseori, lectura fiind limpede pentru cititorii celorlalte cărți ale lui Ion Toma Ionescu, dar și pentru cei care iau contact pentru prima oară cu literatura sa.

AUGUSTIN DOMAN

 

·      Nici nu se putea o descriere mai succintă și mai relevantă decât a făcut-o Augustin Doman în a sa predoslovie către cititori.

·      Aseară fiica mea cea mare m-a întrebat ce am de gând să transmit celor cu care mă voi întâlni în sala unde se desfășoară de fapt acum lansarea unei cărți la care abia s-a uscat cerneala tiparului

·      Să nu întrebi niciodată un autor despre ce a vrut să povestească în propria lui carte pentru că ar merge întotdeauna pe un drum ocolit încercând să-ți scoată în față semnificații care în mintea lui sunt mai importante decât însăși povestea. Nu fac excepție nici eu și din acest motiv am rămas încurcat o vreme, în fața întrebării fiicei mele.

·      Să zicem motor și să începem filmul

·      Personajul principal al acestei cărți este autorul. Trăiește în zilele noastre complicate, marcate de pandemie, încălzire globală, războaie în Gaza și desigur Ucraina, alegeri tic-tocate, înscăunarea lui Trump, și pe deasupra mai primește o lovitură în plan personal, laptopul lui crapă cumva, se produce o explozie sau o implozie de la vreo dronă rătăcită, sau ca reacție la fabulațiile consemnate în Ferma gușterilor, cartea la care lucra și i se șterge totul de pe hard. Nu e ușor să faci reconstituirea unui roman!...

 

·      Urma să mă internez la Ana Aslan, aveam probleme cu genunchii, simțeam că îmi slăbise și memoria, dispăruseră și ideile creative și cu siguranță mi-ar fi prins bine să mă tratez două săptămâni cu gerovital și să-mi dedic nopțile romanului (care de fapt e mai de grabă un eseu sau altceva...)

 

·       Împlinisem o vârstă, 75 de ani și tocmai ce primisem cadou de la fratele meu un exemplar al ziarul Universul din ziua și anul nașterii mele, 2 noiembrie 1948.

·      Parcurgând cu interes titlurile ziarului am constat cu oarecare stupoare că ziarul nu avea și o rubrică de nașteri unde ar fi putut fără îndoială să se consemneze și numele meu important... Mai de grabă ca votant

·      Era un moment prielnic pentru mine ca autor să introduc în scenă un personaj fabulos pe Titi Epure, a cărui viață aventuroasă o descrisesem deja în paginile unui alt roman  al meu, Casa Roșie și nu mi s-a părut deloc nefiresc să-l întâlnesc cu celălalt personaj reprezentativ al “operei mele”, ca să-i zic așa, Tobârlan ĂlBătrân din Gușterele și în ediția III-a, Tobârlanii reload - căci frecventau pe Strada Plăcerilor același stabiliment, cel de la Crucea de piatră.

·      Titi și Mitică Tobârlan au mers împreună la madam Mița, patroana bordelului care i-a primit bine și le-a ghicit în cafea că vor deveni într-un viitor îndepărtat, eroi de roman...

 

·      Mare parte din acțiune se petrece pe Insula din cer unde se mutaseră toți Tobârlanii, dar și la Merișani unde cu ocazia construcției autostrăzii Pitești – Sibiu se căuta să se facă dreptate redându-se în proprietate pământurile de sub lacul de la baraj.

 

·      Ar trebui să explic, cum se face că a ajuns pe Insulă gușterele și ce reprezintă el, transformările prin care trecuse. S-a descoperit acolo în cer la un moment dat că din coaja ouălor de guștere se poate fabrica un praf medical care elimină total formele de pandemie(în cer nu se moare de pandemie, dar cazi într-o veșnică plictiseală!...). Și de aici ideea cu ferma de la Meriăani. Numai că se întârziaseră lucrările datorită unui proces. Guvernul împins de comunitatea europeană nu voia să accepte proiectul pe motiv că materia primă provenea din afara spațiului terestru...

 

·      Nu lipsesc Mariile! Nici nu aveau cum să lipsească, personajele lor sunt fascinante și merită să fie iubite. Chit că cea care îmi plăcea mie cel mai tare, într-un accident a trebuit să facă pasul pe lumea cealaltă, cerească. Doar că la Ferma gușterilor lumile nu sunt într-atât de diferite, dovadă că la final m-am întâlnit cu toate trei Mariile deodată...

 

 

·      Mai vreau să clarific ceva de parcă până acum am tot clarificat. Treaba asta practic a devenit o tehnică pentru mine. Prima ediție la o carte trebuie să fie scurtă și densă, într-o sută de pagini dacă se poate, să se citească ușor și obligatoriu cu multe greșeli de corectură... ca să incite.

*

·      Au ajuns acasă cu sprijinul Editurii Hoffman, primele exemplare vii primite de la FERMA GUȘTERILOR. Pui de gușteri de câteva zile. Mici și pricăjiți mi s-au părut, acum când i-am avut în mână!... Poate că n-ar fi trebuit scoși atât de repede din incubator, scăpați la drumul mare și lăsați să circule liber. Să-i fi lăsat să mai crească, să mai pună ceva carne pe ei!

·      Sau poate că aerul de pe planetă nu-i atât de subțire cât aerul din cerul lor de unde au fost aduse ouăle de guștere de Tobârlan ĂlBătrân. De-abia ce și-au întins verdele ăla palid gălbui peste piele. Poate că scoși din propria fire și mediu, va mai trebui să treacă ceva vreme până să se întremeze.

·      Eu însă am avut motiv să-i scot mai devreme. Fac teste și încercări, experimentez care va să zică, să-mi dau mie însumi cu frică de Dumnezeu, răspunsuri unor întrebări esențiale. De ce să adaugi sforțări epice inutile, riscând leziuni distrofice, dacă tu ca individ te izbești ca de zid și nu poți trece de tropice?... Dacă povestea nu e prea tristă și rezistă, o dai așa cum e spre lectură criticilor. Nu poți abuza peste măsură de timpul lor!... La o sută de pagini ai deja imagini clare despre potențialul de creștere sau stagnare a cărții.

·      Aștepți verdictul și dacă primești de undeva aprobare, merită să treci la ediția următoare, adăugită și completată, cu mai mult epic pe ea...

ȘI ACUM SURPRIZA, Textul care urmeză nu-i din carte ci din ediția următoare...

*

Nu se cunoaște o dată aproximativă când mirajul de la “7 Izvoare” a intrat în conștiința localnicilor. Nici pomeneală pe atunci de vreun circuit turistic, sau un pelerinaj în tărâmul minunilor posibile. Mai întâi a apărut în sat schimnicul. Aveam opt ani, venisem de la școală, tata murise și eu cu mama ne mutasem din Merișani de pe Valea Pribei, la Malu Vânăt, satul vecin, în casa bătrânească a bunicii Păuna unde copilărise și locuise mama până s-a măritat cu taică-meu.

Am intrat în curte să arunc repede pe sală traista din pânză groasă de in, plină cu cărți și caiete pe care maica mare Păuna îmi cususe inițialele numelui, ITI, cu fir de borangic galben.

Mă grăbeam să plec la joacă cu prietenul meu Titel Oane, băiatul aviatorului ce mă aștepta în capătul uliței. Ulița era ca o bretea la drumul principal, numai a noastră. Și casa bunicii era așezată când veneai dinspre Vâlcele, exact la mijloc după primul cot unde se îndoia litera U. Mai mergeai 50 de metri și după ce ajungeai la fântână, ulița ocolea din nou ca să iasă în drumul principal spre direcția Merișani. Pe ulița strâmtă avea loc numai o singură căruță când aduceau țiganii lemnele de foc, dar nu mai puteau să întoarcă, își continuau drumul până la cealaltă ieșire.

În spatele casei se întindea grădina cu pomi până la râpa ce o săpase Argeșul în coasta malului înalt. Râpa acea abruptă, am studiat terenul de o sută de ori și aievea și în gând, nu se putea folosi ca tobogan precum ruptura de deal din spatele casei lui tata mare Tobârlan, de pe Valea Pribei. Locul care m-a marcat toată viața precum ochii Mariei, ce parcă se stingeau într-un țipăt mut, când se lupta cu Gică, până ce a apărut ca o binecuvântare trimis de Dumnezeu, gușterele ca să oprească violul.

Pentru a ajunge la râu trebuia să ocolești pe o potecă întortocheată locul periculos, dar azi hotărâsem că nu mergem la râu. Alesesem dealul ăl mare ce se întindea de partea cealaltă a drumului principal. Urcam prin grădina lui Titel. Deasupra era un platou întins de unde urmăream cum trec avioanele. El avea un binoclu și ne făcusem acolo un observator. Se apropia ora când trebuia să treacă taică-său și nu puteam pierde momentul.

Către linia orizontului vedeam avionul cât un guștere zburător cum se apropia și creștea pierzând din altitudine, cât să-i deslușim clar aripile fără binoclu, clătinându-se într-un semn discret. Noi îl salutam zgomotos aruncându-ne în aer șepcile.

Când am ieșit pe poarta de la maica-mare Păuna în alergare, după ce aruncasem ghiozdanul, cu privirea mea periferică(tocmai învățasem la școală ce e o privire periferică și cumva, exersam!), l-am zărit pe călugăr ieșind cu mama-mare din grajdul vacii, în veșmintele lui negre, cu o oală în mână și îi cealaltă având un ulcior.

Întorcându-mă de la joacă spre seară, am întrebat-o pe bunica cine era străinul acela și ce avea în ulcior. Mi-a răspuns cât se poate de scurt că era călugărul de la 7 Izvoare, venise după lapte și în ulcior avea apă de la fântâna noastră.

Aș fi vrut nelămurit s-o întreb de ce cu 7 izvoare, lângă schit, ia apă de la fântâna noastră, dar îmi era o foame albastră după alergătură și n-am mai întrebat nimic...

 

Mulțumiri domnului ANDY BARCAN(ne-a pus la dispoziție editura cu oamenii ei minunați) și prietenilor de guștere pe care i-am luat cu mine în acționariat: AUGUSTIN DOMAN(a scris textul de întâmpinare), FLORIN DOCHIA(a creat coperta), ADRIAN ALUI GHEORGHE, ȘTEFAN MITROI(le-am folosit numele în carte fără să respect normele GDPR. Sper că nu voi fi amendat! Mulțumiri și desăvârșitelor gazde ale evenimentului LUMINIȚA MATEESCU și RAMI IONESCU de la IRINA- CASA CU PRĂJITURI.

Fotografii oficiale CRISTINA FLORESCU.

Au vorbit la eveniment Liliana Popa, Marius Nencescu, Irina Lazăr, Ică Sălișteanu, Gabriela Tănase, Dorin Croitor și Mihai Ciobanu .Le mulțumim pentru cuvintelw frumoase!