Leoaică tânără, iubirea…

tablouri-de-vis.com

 

CONCURSUL DE POEZIE DE DRAGOSTE

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA…

Ediţia a XII-a, 23 martie 2012

Centrul Cultural  al municipiului Piteşti, prin revistele de cultură Cafeneaua literară şi Argeş, organizează ediţia a XII-a a Concursului naţional de poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea…, plasat sub semnul poetului Nichita Stănescu.

La concurs pot participa creatori cu vârste până în 35 de ani, care nu sunt membri ai U.S.R. şi nu au câştigat un premiu la ediţiile noastre anterioare.

Concurenţii vor trimite pe adresa organizatorului câte 5 poezii de dragoste, creaţii originale, nepublicate în volum, fiecare poezie fiind printată sau dactilografiată pe câte o singură pagină, semnată cu numele real al autorului şi având indicat nr. de telefon.

Toate cele cinci poeme vor fi cuprinse într-un singur document cu extensia .doc, cules cu corp 14, Times New Roman CE, mărime 150. Textele vor fi expediate fie la adresa e-mail virgildiaconu2004@yahoo.com, fie poştal, pe  adresa Centrul Cultural Piteşti, Str. Calea Craiovei nr. 2, Casa Cărţii, Bloc G1, sc. C, et. I, cod 110013 Piteşti, jud. Argeş, fie se vor depune direct la sediul Centrului Cultural Piteşti, până la 15 martie 2012. Manuscrisele nu se înapoiază.

Juriul va fi format din membri ai U.S.R desemnaţi de organizator. Aceasta adresa de e-mail este protejata impotriva spamului, JavaScript trebuie activat ca a putea vizualiza pagina. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor fi premiaţi în bani, astfel:

Premiul I:                           375 lei

Premiul al II-lea:                 275 lei

Premiul al III-lea                250 lei

Menţiune I                         175 lei

Menţiune II                        175 lei

Festivitatea de premiere va avea loc la Centrul Cultural Piteşti, în ziua de 23 martie 2011, ora 12.00. Premiile se acordă numai câştigătorilor prezenţi la  festivitate. În caz de neprezentare, premiile se acordă următorilor clasaţi.

Poeziile premiate vor fi publicate în revistele Argeş şi Cafeneaua literară.

Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare sau cazare.

      Responsabil de proiect,                          Centrul Cultural Piteşti

      Virgil Diaconu                                                Director,

    Carmen Dumitrache

Important: Castigatorii vor fi anuntati telefonic in timp util pentru a putea ajunge la Festivitatea de premiere.

Tezaurul Romaniei - film document

La o aniversare

Alexandru a făcut 8 ani. Cine a mai călcat pragul  acestui blog, ştie povestea lui Alexandru. Nu vreau să vorbesc azi despre autism. Încă am convingerea că mahrama blestemului absurd, se va rupe cumva întru neclintirea de stâncă a voinţei părinţilor şi puterea fără margini a lui Dumnezeu. Altfel la ce bun credinţa, ca o liană agăţătoare aruncată cerului, la ce bun ştiinţa, iscodind taina miracolului! Ne-ar rămâne doar patimile, întunericul şi neputinţa. E mult mai mult în secvenţa ce ni se dă scrisă, într-o viaţă de om.

Chipul luminos al nepotului meu, glasul lui curat şi limpede, te străpunge cu nedisimulată mirare că tu, nu poţi vorbi simplu şi direct ca el. Ce-ţi vor fi trebuind cuvintele acelea întortocheate, lungi, când sunetele scurte dintr-o singură suflare sunt suficient a gândi! Când dintr-o singură privire îţi poate citi sufletul!

El ne-a primit deja în lumea lui. Greutatea e la noi să-i gasim cheia potrivită lumii complicate în care trăim.

Azi funerariile lui Whitney Houston

Un cortegiu de îngeri în uniforme albe aliniaţi în spatele utilajului de dezăpezire înaintează obosiţi şi muţi lopătând în viforniţa care suflă năpraznic.

Lama plugului taie carnea zăpezii şi nu musteşte sângele, creşte carnea la loc.

S-a umplut cu linişte glasul sfâşietor al lui Whitney împrăştiind continuu, precum tulumba uriaşă, zăpada în cer.

Acum ştiu, sinuciderea păsărilor, simţind dinainte izvorul încremenind.

Milioane de ţurţuri de gheaţă străpung precum suliţi vântul şi el nu-şi poate ostoii zbuciumul ca o fiară rănită.

Şi mării i-au îngheţat valurile. Ce glas se mai poate întrece cu valurile mării!?

Acum ştiu, moartea albă, ce crud eşti Doamne! 

Moartea albă precum carii i-au măcinat trupul de abanos.

Îmblânzirea cârlanilor

        Foto: biz.ro

         Ideia cu opoziţia  constipată, mi-a venit stând pe tron în poziţia normală, originară, cu genunchii la gură, ca pruncul în burta mâne-sii şi sforţând cumva ieşirea la capătul tunelului prin care abia de se strecuraseră sub presiune, răsuflate, viziunile preşedintelui.

Calea dialogului era blocată. Se pare că muşchii abdominali ai puterii, dezvoltaţi în sălile de forţă supravegheate de camerele video ale paparazzilor lui Capatos,  puneau presiune intestină pe biata opoziţie obeză, lipsită de mişcare de când cu greva parlamentară.

Greu de obţinut consensul cunoscând aceste date, iar tratatul fiscal nu căpăta substanţă neavând susţinere în spatele uşilor închise. Efortul se putea fâsâii jalnic în faţa Europei

          Până la urmă salvarea a venit de la Năstase, mare maestru în arta compromisului, recunoscut specialist în laxative. El a propus, lunecos cum îl ştim, că opoziţia ar putea deveni mai elastică cu ceva genoflexiuni şi elemente de gimnastică, cu condiţia ca, musai Roberta să  le fie instructor.

De urmărit dacă Roberta va folosi biciuşca, la numărarea şi îmblănzirea cârlanilor!

Priveliştile scribului

Priveliştile scribului. Note de lectură

Destul de rar ajung întro biserică, astfel că îmi rămâne uimirea neatinsă, întreagă, să primească şi să cerceteze în flacăra vie a lumânărilor clipa trecută in veşnicie, sub privirile îngăduitoare ale sfinţilor, adăstând în icoane veghetori la săvârşirea curăţeniei şi primenirii vrednice sufletului.

Mi se întâmplă să redeschid cartea bunului meu prieten Aurel Sibiceanu Priveliştile scribului (Editura Tiparg 2007), să rătăcesc în paginile ei fremătătoare ca-ntr-un regat binecuvântat al poeziei.

Am Descălecat(pg5):

„Deodată am ajuns/ pe ţărmul Mării după ce/ i-au smerit în văzduh de cuvinte/ pe toţi _ pe barbari pe cerşetori şi po hoţi./”... „Călări, cu săbiile la brâu, au  intrat/ în apele mării şi Marea au curs pe săbii.../ ”O pasăre îngână mlădierea ferigei,/ un om urcă piscul umbrei sale,/ un copac rătăcea în calea furnicilior!/ Liberă ţară, strălucitor chivot cu lacrimi!/”

Să fie Despre Învinşi (pg6)vorbirea, în taina în care pătrund sfielnic?

„Despre iarbă nu se mai ştie nimic!/ În cetate au intrat armate/obosite de rănile învinşilor,/ de făptura lor împărţită/ la greieri şi adieri./ Netrebnice ale învinşilor femei/ dacă frumuseţea lor nu ar scoate/ avutul Pustiei din ochiul războinic!/ Şi învinşii _ zac în lumina coclită/ a unui ban de aramă, abia cumpărând/ cu suflarea o măsură de mei!/ Orbul îi aşteaptă-n răscruci/ cu labirintul palmei sale,/ cu un cântec despre strălucirea armelor/ şi a nemaivăzutelor vremuri./ Ce fel de oameni vor să fie liberi?/ Muri-vom şi fi-vom liberi?/ Facă-se voia Ta, Cel din toţi vecii/ şi în tot locul!/”

Răsfoiesc mai departe cu febra celui pe care nici boala nu-l părăseşte:

„Cu Pasărea Paradisului pe un umăr,/cu Pasărea Flamingo pe celălalt.../ Doamne zilele noastre-s purtate de fluturi,/  pre Domnul însoţindu-L/ În liniştea grădinei Ghethsimani! Şi pe când noi lucram/ la graţia unor cuvinte/ o parte din lume se pregăteşte de muţenie,/ pe fierul de glorii rugina nu află popas,/ ruina ne sprijine casele./”

Cuvintele se aşează la locul lor ales, ca firele de nisip cernute de vânturi potolite într-o înserare ruginită a deşertului:

„Era linişte!/ Doar gleznelee tale se auzeau venind încet,/ca o răsuflare de bour în steme/” Despina(pg15)

Dar dansul nu e al nisipului, Logodna(pg 16) e fluidă, ca lucirea vie a Agatei:

„Trec râuri pe lângă ei/ şi tot nu părăsesc apele/ acelea subţiri, subţiri.../ şi gleznele sunt uşoare, uşoare,/ şi trec peste Marea, peste mare.../

Sau în altă parte:

„Prin miere trec făpturile noastre:/ răspântii ale sălbăticiunilor,/ letopiseţe de aer, adieri.../ Şi am plâns uneori(pg 17)

Iubirea nu e o ceremonie străină, ea e vie şi se împlineşte după o lungă călătorie.

„Femeie, Marie/ Cât e noaptea de mare ţi-aud glezna/ cum trece iar pe la mine prin vie./ Pasărea tinerţii mai cântă prin ramuri,/ pribegirea m-a scăpat de chingă şi hamuri./ Umbăm iar amândoi/ prin Minunata Grădină./ Când e soare, când e ceaţă,/ când foşneşte sângele în noi.../...şi la focul nou început/ cărăm nou nouţe scântei/”

Scribul însă nu-şi poate trăda orgoliile, îndoiala, întrebările eliberează versuri de o simplitate memorabilă:

 „Din trupul ei a rămas doar un pergament ceresc!/ Orb să fi fost şi tot aş fi citit această înserare/ cu pleoapele strânse din iazuri şi lespezi,/ aceată înserare care întrece mătasea de opiu şi spini./ Şi cum cetesc cereştile slove, uit de cele în care/ am stat mai mult scrib decât cruntul bărbat./ Mătăsurile dimineţii pun stăpânire pe mine,/ mă învăluie cu ameţitoare melancolii,/ îmi pun o fructă neştiută în ramuri./ Pentru ea tremur, pentru ea merg mai departe...”Asuprit de vedenii (pg 19)

După atâtea dealuri şi văi, ostoit, stors de vlagă se aşează-n odihnă:

„E ceasul blând al înserării!/ Stau pe o colină-n care/ oasele-mi au să-mi adoarmă/ toată calea mea de om./ Prin aer trec lăcuste:/ primele scântei ale nopţii care va, cum şi altădată,/ să pună-n ceruri/ stele, sori...”Descrierea liniştii(pg 27)

Dar timpul îi grăbeşte nerăbdarea:

 „Ajung la tufa de mentă, azurul ei/ îmi face ochii mai limpezi,/ văd iasomia cum creşte-n „omătul de raze”,/ parcă-i o cămaşă de fecioară,/ sub care sânu-i, slujit de frumuseţe,/ se întrece cu minunea din mere.” O minunată călătorie (pg 30).

Iubite cititor, eu nu explic, nu am un punct de vedere critic, nu mă lansez în disertaţii savante, unduitoare sau spumoase ca valul dezrădăcinat al mării, eu doar păşec îngândurat prin pădurea fermecată în urma scribului, la umbra copacilor, aşezându-mă cu el în iarbă, la Cină (pg 32).

„Pâine şi apă _/ semne ale unei cărţi de pământ, hotare ale unui regat/ glorios ca seara acesta/ uşor amăruie şi amintindu-ţi/ că noaptea va să-ţi pună pe faţă un sarcofag de barbare ghicitori./....Seara se înavuţeşte mai mult/ şi scânteie, făpturi din alte lumi ,/ pe mahrama întunericului ţese un om/ cărându-şi bătrânele-i oase/ în prăpăstii de omăt.”

Va trebui să mă opresc, stimulat de prăpastia de omăt de afară, tentaţia priveliştilor minuţios explorate m-ar face să citez toată cartea cu ghilimele mele nevrednice.

„Cineva decât vorbele mele mai drept,/ mai drept decât lancea, coboară pe trestii -/este un şir de furnici!/”... Întoarcere (pg 48)

Nu pot încheia fără un Rozariu(pg 38) în care poetul îşi mărturiseşte taina începutului:

„În timp ce mama mă năştea, singură şi înmiresmată/ de durere, cântecul tânăr al tatălui meu hălăduia/ nestingherit printre pietre colorate, atinse de/ păstrăvii argintii/”

„Vâslind pieziş”, cum frumos îl prezenta Marian Barbu, criticul de casa al Cafenelei literare, undeva, cu o mie de ani în urmă _ poetul Aurel Sibiceanu mi-a oferit în arşiţa acestor zile de iarnă, bucuria unei sărbători, clipa veşniciei în care scribul a încondeiat smerit privelişti hieratice.

„O, Doamne, vânt înghesuit e sângele meu,

într-un deşert de nisipuri viclene,

a pietrei tărie de-o pun în cuvânt

tăria se pierde ca-n ape o hoardă de mrene”

Pitesti, 15 februarie 2012, Ion Toma Ionescu

Noi când mai murim?

Ne-a acoperit zăpada, îngerii din cer au turnat asfalt proaspăt, alb, peste acoperişurile caselor, peste munţi, peste văi, peste braţele copacilor de oţel sticlos îngheţate în armătură. Ţara e nivelată ca-n palmă, toată e o autostradă, pe care nu circulă deocamdată vehicule. Nu s-a-ntărit asfaltul. Nu s-au înlocuit roţile cu caucicuri de iarnă  - cu tălpigile de sanie. 
Încă  se ceartă în parlament şefii partidelor cine să taie panglica.

Iarna asta a venit ca un dar de la Dumnezeu, sau de la Comunitatea Europeană, nu se ştie sigur, nimeni nu mai spera să bifăm programul de autostrăzi, cel mai important obiectiv de dezvoltare strategică a infrastructurii.  

(După ăia de la Institutul Naţional de Meteorologie, mai curând darul a venit de la ruşi, dar ne-am convins că nu trebuie să-i luăm în consideraţie...).  

Nu s-a putut conveni dacă meritul principal e al puterii, sau e meritul exclusiv al opoziţiei democrate şi de ciudă Boc a demisionat, iar Ponta şi Crin au intrat în grevă. Societatea civilă în frunte cu doamna Alina Mungiu-Pippidi consideră, pe bună dreptate, că e rezultatul incontestabil al protestelor comunităţii civice maturizate politic pe străzi, de reflectoarele Antenelor care i-a bombardat cu raze infraroşii. Până la urmă tot la Cotroceni, nu, e punctul nodal care i-a unit.

E sărbătoare naţională, nu se mai munceşte. Toţi stăm în casă şi ne uităm la televizor aşteptând elicopterul. Televiziunile sunt prinse în competiţia de Grand Slam a breaking news-urilor. E ca la ruletă cănd se schimbă culoarea codurilor. Când galben, când portocaliu, câştigă cine anunţă primul culoarea roşie.

Dar de ce întârzie atât elicopterul? Ce noroc am avut cu programul de reabilitare a blocurilor! Prevăzătoare, doamna Udrea(de ce-or fi remaniat-o?), le-a cerut constructorilor să pună un geam termopan direct în acoperiş, să putem admira cum funcţionează scutul antiatomic de la Deveselu. Acum pe geamul ăla urmărim cu toţi cănd vine elicopterul.

Nu–nţeleg ce face primul ministru, e tânăr, îl credeam mai energic de ce întârzie? S-a dus şi ăsta la Cotroceni să se pupuie cu Băsescu? El nu ştie că s-a terminat şampania!? 
Noi, când mai murim!?...

Reclamă pe faţă Cofetăriei Cafina

Nestatornică şi uşoară ca iubirea de-o seară, prinţesa de ciocolată Cafina – i-a şoptit, dumnealui prinţului sosit călare pe armăsarul lui alb din altă zare, de zahar şi scorţişoare, că-n împărăţia ei fermecată, Trufele, Eclerurile şi Savarinele, Tartele cu fructe, Crantzul si Tiramisul, tortul Senzaţie şi Profiterolul ca visul, Fântâna cu frişcă, cozonacii cu nucă, tot ce se mişcă şi înseamnă fineţea gustului, plăcerea adevărată – n-are egal şi e fără sfârşit.

Şi prinţul, îndrăgostit, n-a mai vrut să se urce pe cal şi să se ducă în altă parte, a rămas în povestea ei, la fel ca în carte.

 P.S.
Dragilor e obligatoriu să creaţi un tort nou sau o prăjitură, "Fântâna cu frişcă".
Să vă meargă bine în noua locatie!!!

Telefon	316204070 Serviciu 729717717 Serviciu
Adresă	str. Jiului, nr. 143, sector 1 013216 Bukarest, Romania
E-mail	cofetaria_cafina@yahoo.com

---

Maria si crocodilul

          Ana, tânara mea prietenă învăţătoare, are o clasă de ţânci, băieţi şi fete, ar zice a lume rea, mai puţin dotaţi. Sunt în clasa treia, i-a preluat nu de mult şi încercă să-i ridice folosind metode moderne, să le câştige atenţia.

Azi am organizat, povestea – un joc cu judecători, cu avocaţi si juraţi. E o minune cum figurile ţâncilor mei s-au încărcat de răspunderi. Procesul era destul de limpede. La bară, pledoariile clare prefigurau verdictul. Făptuitorul din boxa acuzaţilor se prăbuşise cu cerul căzut pe el...

Cine la pus pe crocodil să-l tragă din barcă şi să-l înghită pe explorator!

Timpul s-a scurs destul de repede, clopoţelul sunase de mult. Juraţii pare că aveau o problemă, voiau acasă. Fulgi mari de zăpadă se buluciseră dincolo de geamuri, chemându-i pe derdeluş.

– Gata domilor jurati, ati ajuns la consens? I-am întrebat curioasă. Cu mutrişoarele supărate  s-au  întorc către mine.

– Noi vrem să-l condamnăm, dar nu ne-nţelegem cu Maria, ea singură voteaza împotrivă. Cu năsucul ei cârn ridicat şi cu ochi senini, Maria parcă-şi cerea iertare, căutându-mi sprijinul.

– Întoarce-ţi-vă la dezbateri, e musai votul să fie unanim.

S-au întors, au reluat consultările şi nu după mult timp au venit înapoi cu verdictul.

 – Crocodilul e nevinovat doamnă! Uimită şi încurcată în roba mea imaginară, le-am cerut să-şi explice decizia.

– Păi n-a vrut Maria să se schimbe şi noi ne grăbim să mergem acasă.

I-am dat Mariei posibilitatea să-şi dezvăluie argumentele în logica ei.

– Eu l-am considerat nevinovat, crocodilul fiind carnivor...

De-aia l-am achitat doamnă Judecător!

Mesaj către ţară

     

Mă gândesc; e 17,30, mai e puţin pâna la 18 când se investeşte guvernul la Cotroceni, domnul Băsescu ar trebui să aducă şampanie de acasă. Ar fi un semn că se instaurează normalitatea bunului simţ. 

            Şi tot domnul Băsescu n-ar fi tocmai rău să trimită în Piaţa Universitaţii trei sticle de whisky fără cuburi de gheaţă, de la rezerva statului, că şi, nu-i aşa, şi opoziţia democrată plăteşte taxele şi atunci pentru ce să suţină singură, biata de ea, sponsorizarea entuziasmului în vremi ingheţate.

Iar le-a tras-o marinarul

Foto: trombon.ro

Aseară la televizor, balaurul cu trei capete nu arăta bine de loc.

Era gol împăratul. Opoziţia tricefală _din care şi aşa, cefalitatea ăluia micu, oligofren din fire, e mai precară, îi mai cade capul din gât în reverie  uneori atins de boala puilor de găină, măcar că tot încercă să se umfle în pene şi să se scuture de vise rele _ opoziţia tricefală ziceam, n-a dat bine pe sticlă.  

Însuşi Crin, cocoş cum îl ştim, abia de i se mai auzea piuitul.  Nu era vocea lui, aia ce se stropşea din pinteni şi cotcodăcea răguşit refrenul ştiut (Jos Băsescu!).

Glasul neîmplinit ca o găina fără ou, nu avea ecou.

Iar Ponta, cât e el de ţâfnos când a primit mutarea în plic cu Răzvan Ungureanu propunere de prim ministru, i-a scăpat obrăznicia pe jos (ca un şarpe veninos). L-a apucat junghiul şi n-a mai putut s-o ridice. 

În clipa aia s-a simţit ca Orfeu cănd a pierdut-o pe nimfa Euridice.

Iar le-a tras-o marinarul cum s-ar zice!

Post scriptum. Oare aceşti oameni mici de condiţie derizorie şi nu mă refer neapărat la Boc, au şanse să rămână în istorie?

Plastir–Scriitorul – destin şi opţiune

Ion Toma Ionescu –Scriitorul – destin şi opţiune 

Publicat pe blogul lui Petrut Pârvescu

« Nouă nu ne-au lipsit niciodată valorile, dar  în zavera şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii. »

 

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Se spune că destinul ţi se dă de la naştere şi nimeni nu poate interveni asupra lui.

Poate pe alte străzi, nu şi pe uliţa mea.

Tocmai se asfaltase.  Drumul se desenase drept, se dărâmaseră câteva case,  bisericuţa legată cu cabluri, clătinată ca o corabie, fusese tractată  undeva mai în spate. Treceam cu vederea, crud, mi se părea că orizontul e  aproape şi-l pot atinge, dar cineva a avut ideea să  planteze odată cu pomii de pe marginea drumului şi un semafor. Eu purtam de-atunci ochelari cu lentilă groasă, tot timpul vedeam numai culoarea roşie. Unii spun că ăla era ochiul destinului, alţii susţin că era ochiul vigilent al securităţii.(Să fi fost securitatea… circulaţiei ?)

Nişte băieţi tineri, ofiţeri de vârsta mea, m-au scos din rând şi binevoitori m-au dus la sediu şi mi-au zis să privesc fix în ochii lor albaştrii până disting că sunt verzi (sau căprui după caz), şi să am încredere că se ocupă ei de destinul meu, mă învaţă ei culorile. N-am fost silitor, mi-au reproşat că nu vreau să colaborez, că sunt duşmănos. Unul mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a dat o palmă, apăsat. Abia atunci am văzut stelele, verzi.

La plecare, în dosarul meu, eu nu l-am văzut decăt târziu după 40 de ani,  îmi schimbaseră încadrarea la rubrica destin. Nu mai eram scriitor, ci în câmpul muncii la Fabrica de automobile.

Opţiuni: Mult timp n-am avut opţiuni, nu erau condiţii de zbor, n-am fost erou, am rămas pe linia de plutire.

Dosarul albaştrii, ultima mea carte, rejucând  acea întâmplare m-a eliberat, clarificându-mă într-un fel mie însumi

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

În 1971, după Tezele din iulie, cănd ni s-a înscenat un proces public, de fapt noţiunea exactă era «demascare publică»,  făceam parte dintr-un grup de tineri talentaţi, uşor zgomotoşi, nonconformişti ce ne manifestam în Cenaclul Liviu Rebreanu şi pe scenele piteştene, cu fervoarea şi teribilismul vârstei, încurajaţi cumva de deschiderea culturală ce se manifestase până atunci, de accesul la lecturile adevărate, şi de patronajul discret pe care ni-l acorda revista Argeş, în cea mai fastă perioadă a existenţei sale, sub conducerea lui Gheorghe Tomozei, avându-l alături pe Florin Mugur, Al Cerna Rădulescu şi Cezar Ivănescu.

În timp ce barzii locali , mai în vârstă, se plângeau că revista nu reflectă zona şi e deschisă doar numelor importante de aiurea, nouă tinerilor ni s-a întins o mână, majoritatea dintre noi având posibilitatea să debutăm acolo.

Odată cu demascarea publică organizată de securitate împreună cu Comitetul judeţean de partid, în făţa unei săli înţesate de elevi, studenţi si muncitori aduşi cu autobuzele din zonele industriale, redacţiile revistelor s-au  închis pentru noi ani de-a rândul. Am continuat să scriu citind uneori în cenaclu, aici aveam voie căci era « zonă liberă» pentru informatori. Călin Vlasie, prietenul meu mai tânăr, părtaş într-o anumită măsură la întâmplările din Dosarul Albaştrii, dar salvat de unele împrejurări ale vieţii, mi-a oferit şansa unui redebut  consistent în paginile revistei Calende, după1989.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Am tipărit prima carte, Pasărea ceţii în 1995, la o vârstă când alţii se lasă de scris, încurajat de acelaşi Gheorghe Tomozei. Tom a avut amabilitatea să-mi scrie pentru coperta a patra, câteva rânduri pe care nici acum nu ştiu dacă le merit pe deplin.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Fără îndoială toată viaţa am fost marcat de secvenţa cu pistoalele. A fost la fel ca într-un film cănd ni s-a înscenat «flagrantul» şi am văzut gaura neagră în ţeava pistolului îndreptată spre mine, tremurând în mâna nesigură a comandantului securităţii care duhnea a alcool. M-am pierdut căteva clipe lungi,  gândindu-mă că gestul de a scoate pistoalele în faţa unor copii nevinovaţi  putea fi mai uşor justificat, dacă aceştia nu mai existau, dacă dispăream pur şi simplu.

Mult timp nu am putut povesti, nu am avut curajul să rememorez secvenţa respectivă. Ce literatură puteam scrie noi ca să fie într-atât de ostilă societăţii, pentru ca aceasta să-şi scoată armele în poziţie de tragere împotriva noastră !?... În noaptea aceea, arestaţi la securitate, am aşteptat până dimineaţă pentru ca manuscrisele noastre care ne fuseseră luate să fie citite de Augustin Z.N. Pop. Dimineaţă profesorul eminescolog a dat verdictul :

«În cel mai rău caz ăştia pot să strice limba. Aici e tot pericolul!».

Dintre prieteni, printre cei care au contribuit după 89 la recuperarea mea ca scriitor, îi număr doar pe cei care m-au publicat: Virgil Diaconu, Aurel Sibiceanu, Călin Vlasie şi desigur Gheorghe Tomozei.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Am un blog, Pasărea ceţii : http://pasareacetii.blogspot.com, accesaţi-l. Mă manifest acolo şi ca cetăţean, şi ca scriitor. Scriu pamflete vizând atât puterea, cât şi opoziţia. Stiu să mă autopersiflez, mă bucur de victoriile sportive, şi aplaud victoriile în literatură. Pănă la urmă, orice carte nouă este o victorie. Şi apar multe cărţi. Nouă nu ne-au lipsit niciodată valorile, dar  în zavera şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Ce să răspund? Că mi se pare superficială, că încă nu au apărut cărţile de căpătâi, că selecţia nu mai funcţionează, că tirajele sunt mici, că susţinerea financiară şi desfacerea nu sunt asigurate, că găştile funcţionează după legea clanurilor şi dacă tot sunt clanuri, de ce  n-ar fi şi un serviciu al recuperatorilor de valori!?... Să vorbesc despre  postmodernim, despre post-post modernism, despre Nimic, la ce mai trebuie dacă tot vine Apocalipsa.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cât încă scriu, mai ales eu cu pauzele mele lungi,  niciodată duse până la capăt (pauzele), nu pot spune că există un timp anume pentru creaţie. Important e dacă rămâne ceva, fie şi o neîmplinire.  Un « program »,  slavă domnului că IT-iştii încă nu s-au gândit să omoare literatura cu vre-un « program de creaţie ».

Aştept să iasă de sub tipar Bursa îngerilor.

Am zburat cu Pasărea ceţii, după ea am tras cu un Glonţ de argint, am ajuns în cer la Bursa îngerilor şi firesc ar fi să mă întorc în Lut, ca să fie ciclul complet. Sigur voi schimba titlul ;  prietenului meu Virgil Diaconu nu-i place lutul, cică e învechit în poezie.

 Dosarul Albastrii, cartea aia nu se-nnumără, nu e cartea mea, s-a scris singură.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Semn de carte

umbra e

dinaintea mea

lunecând în nisipul albastru al ierbii

om de vânt

fără chip

crescut din trup

efigie

din care timpul

a nivelat

reliefurile

filă de carte

scrisă de înger

împingând roua

în hieroglife suspendate

şi înflorind aerul

precum coarnele unui cerb

la capătul zilei

noaptea muşcă din carne

literele se întorc

împletind pe trup

o cămaşă de zale

sufletul flacără

se zbate în colivie

nevazută ca o floretă

pasarea cetii

puncteaza-n asalt

tuşe

cu trandafiri galbeni

Porthartul cu dragoste

Claudiei Duminică

 ţin în porthart

o bucată de asfalt rulată fin

covoraşul meu fermecat

cât un petec de cer senin

mi l-a dat zâna

o dată cu creta

(creta aia superdotată

prindea culoare după gând)

pe covoraşul întins

înşirase şotronul

şi fără griji ţopăia

urzind razele

m-a învăţat să desenez

în jurul gleznelor

am trasat cu albastru

conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi

atunci am desenat o insulă

insula s-a rotit împrejur

risipindu-se

într-un norişor verde

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele

m-a prins de încheietura mâinii

şi cu degetele mele resfirate ca nişte petale

a nisipit praful de cretă

curcubeu între sâni

râdea tot timpul

m-a pus să închid ochii

şi mi-a desluşit

învelişul de taină al culorilor

n-am mai deschis porthartul.

nu mai ştiu

dacă

funcţioneaza

vraja

Piteşti, 2012

Zen.(Reasezare in pagina)

                                                              Foto: Dumitru Ungureanu

Am starea aia păroasă de crisalidă,

ca o piersică dată în pârg.

Parcă ceva a dospit în mine

şi se pregăteşte să spargă,

precum gogoaşa

eliberând

fluturele.

Ace îmi trec prin piele

şi împing ceaţa de gânduri

ce mă înconjoară.

Sunt acolo,

îmi intră în ochi lumina,

dar nu disting nimic.

Sinapsele duduie

iar urechile

inundate de sunetul telegrafului

eliberează ca nişte pâlnii

urzeala continuă

a curentului electric.

O vălmăşeală de litere,

ghemotoace de fire spiralate,

strălucitoare,

aşteaptă parcă

să se rânduiască

în mătasea cuvintelor.

Crescătorul de viermi în haină oficială,

verifică poziţia corectă

a piciorului de elan

în blocstarturi,

gata să declanşeze explozia

şi desprinderea din coajă.

Dacă nu am ales cursa care mi se potriveşte!?

M-am antrenat haotic,

înconjurând versantul înzăpezit

până când invariabil

m-a copleşit oboseala

binefăcătoare,

intrând în mine şi purtându-mă

la pragul trezirii

în celălalt somn.

Nimic nu mă mai leagă(nă).

Continui să avansez pe culuoarul meu.

La stânga şi la dreapta  

viermi de mătase,

devorănd frunza de dud, 

parcurg ultimii metrii

până la linia de sosire.

O ploaie mocănească

îmi inundă creierul.

Aud...

Celălalt somn

Foto: aguaparaplantas.wordpress.com

Am starea aia păroasă de crisalidă, ca o piersică dată în pârg. Parcă ceva a dospit în mine şi se pregăteşte să spargă precum gogoaşa eliberând fluturele. Ace îmi trec prin piele şi împing ceaţa de gânduri ce mă acoperă. Sunt acolo, îmi intră în ochi lumina, dar nu disting nimic.

Sinapsele duduie iar urechile inundate de sunetul telegrafului eliberează ca nişte pâlnii urzeala continuă a curentului electric. O vălmăşeală de litere, ghemotoace de fire spiralate, strălucitoare, aşteaptă parcă să se rânduiască în mătasea cuvintelor.

Riguros, crescătorul de viermi în haină oficială, verifică poziţia corectă a piciorului de elan în blocstarturi, gata să declanşeze explozia şi desprinderea din coajă.

Dacă nu am ales cursa care mi se potriveşte!?

M-am antrenat haotic, înconjurând versantul înzăpezit până când invariabil m-a copleşit oboseala binefăcătoare, intrând în mine şi purtându-mă până la pragul trezirii în celălalt somn.

Nimic nu mă mai leagănă. Continui să avansez pe culuarul meu. La stânga şi la dreapta mea viermi de mătase, devorănd frunza de dud,  parcurg ultimii metrii până la linia de sosire.

O ploaie mocănească îmi inundă creierul. Aud.

Destin Anonim. Dosarul Albastrii

Destin anonim – Dumitru Ungureanu Cronica de carte

Un istoric „de formaţie marxistă” ar defini anii comunişti ai României drept perioada maximei afirmări a spiritului naţional. Ba, ar susţine cu documente că tocmai atunci s-a desăvârşit idealul nostru de veacuri, cel exprimat poetic în cuvintele „unire-n cuget şi-n simţiri”. Niciodată ca-n comunism statul român n-a fost mai subjugat de ideea unităţii, chiar dacă părţi însemnate ale teritoriului – Basarabia şi Bucovina de Nord – se aflau sub jurisdicţia Uniunii Sovietice. Evidenţa impune: românii nu puteau pleca din ţară când şi unde voiau, nu puteau să-şi facă o casă, o cocină sau un closet fără aprobarea forurilor de resort, nu aveau dreptul nici să mănânce după poftă, nici să se gândească la prostii, iar pământul pentru care muriseră strămoşii constituia „grădină ajutătoare” dată de CAP, nu era al lor de drept. Lucruri ştiute azi, în mare parte.
Se ştie însă prea puţin cum funcţiona aparatul de control şi represiune, Securitatea, „braţul înarmat” al organului suprem de conducere. [În primele două decenii comuniste conducea Partidul; în ultimele două, Secretarul General, Ceauşescu, a cărui desăvârşită realizare a fost preluarea conducerii ca atribuţie personală (a familiei sale)]. Studiile de specialitate sunt scrise în termeni „tehnici”, proprii cercetării social-istorice, şi uneori oferă amănunte ce depăşesc orizontul de aşteptare al cititorului mediu. Opurile „de senzaţie” excelează printr-o evidentă „punere în scenă” care, în dese cazuri, ratează tocmai autenticitatea necesară convingerii cunoscătorilor, fiind abordabile doar ca lecturi ocazionale. Mărturii ale celor măcinaţi de sistem sunt multe. Puţine reuşesc să treacă dincolo de simplitatea depoziţiei brute. Nu ştiu câte cărţi beneficiază de talentul unui om de litere, fie el reprimat de condiţionări impuse sau de presiuni exterioare cărora nu li s-a putut opune. Una mi se pare a fi Dosarul «Albaştrii» – Fenomenul Piteşti 1971, alcătuită de Ion Toma Ionescu şi publicată la Editura Paralela 45, 2011. „Dosarul” se poate rezuma astfel: în urma Tezelor din iulie 1971, ghid de orientare socialistă obligatorie a tineretului, a intelectualilor, a culturii, „organele responsabile” din judeţul Argeş depistează manifestări antisocial(ist)e în felul cum trăia şi gândea un grup de tineri din Piteşti. Mulţi dintre ei aveau preocupări literare, care – în concepţia politrucilor, vezi bine – erau mai periculoase decât cele militare! Ce conta că nu se concretizaseră în texte publicate! Câteva „ieşiri la rampă” (unii din grup jucau teatru de amatori în cadru legal), şi-o singură proză tipărită, a Claudiei Duminică, prompt evidenţiată de Monica Lovinescu la Europa Liberă. Posibilitatea publicării fiind redusă, tinerilor li se părea necesară o revistă a lor, al cărei nume suna subversiv în capetele de sub caschete dotate cu bentiţă de aceeaşi culoare: „Albastru”. Dorinţă naivă, enunţată în cenacluri literare (două la număr), în discuţii la o cafea sau la vreo petrecere. Intenţiile artistice exprimau o stare de fapt: mentalitatea tinerei generaţii era conectată la ce se petrecea în lume, în Occident, şi n-avea mai deloc aderenţă la ideologia de partid. Or, asta pricepea şi nu-i convenea „organului”, care s-a pus în acţiune după cum i-a dus mintea pe şefii judeţeni. Cu avânt revoluţionar, Securitatea a declanşat operaţiunea în urma căreia câteva destine au fost frânte, câteva talente promiţătoare s-au topit în anonimat (Vasile Iordache, Gh. Cârstea, Nicolae Radu, chiar Ion Toma Ionescu). Operaţiune desfăşurată conform scenariului atent elaborat. Securişti şi miliţeni înarmaţi au surprins „în flagrant” nişte tineri care se distrau jucând poker pe beţe de chibrit. Bruscaţi şi loviţi, li s-au luat declaraţii, majoritatea dictate, au fost expuşi în public la Casa de cultură ca mostre ale depravării, înfieraţi „cu mânie proletară”, exmatriculaţi din facultate (Iordache), daţi afară repetat din servicii (Cârstea) etc. Ce-a rămas?
A rămas o carte compusă din… două cărţi! Prima este una documentară şi documentată din dosarul de la CNSAS, recuperat parţial de Ion Toma Ionescu. Printre filele declaraţiilor şi-n cuvintele rapoartelor de serviciu ale ofiţerilor implicaţi, se oferă demonstraţia faptului că Securitatea a fost, pentru România, un cancer, un factor distrugător al fiinţei naţionale, o purulenţă care, incomplet eradicată, menţine şi azi cangrena. Cine nu credea că planurile lichidării unor concetăţeni – nu mereu la modul propriu, nici duşmani ai regimului – au fost elaborate de mintea diabolică a unuia sau altuia dintre securiştii plătiţi pentru asta, are aici o ilustrare didactică! Pentru condamnarea unor tineri fără producţie literară consistentă, fără sprijin din afară şi fără măcar intenţii contrare ordinii de stat, a fost pus în scenă un „spectacol” de forţă, s-au folosit arme adevărate pentru intimidare şi bani adevăraţi pentru justificarea minciunii. „Justificarea” provenea din turnătoriile unei „surse”, nici azi deconspirate, cu fantezie aberantă, parţial alimentată de ofiţerul de legătură! Dacă s-au mobilizat atâtea mijloace într-un caz minor, se mai poate îndoi cineva ce resurse şi ce creiere au fost utilizate pentru anihilarea unui opozanţi declaraţi, ca Vasile Paraschiv sau Paul Goma? Al cărui paradox, în paranteză fie zis, se adevereşte cu prisosinţă în cazul de faţă: România comunistă era ocupată de români!
A doua carte aparţine doar fragmentar lui Ion Toma Ionescu, fiindcă include şi opinia retrospectivă a celorlalţi din grup. Este un alt document, de factură poate forţat zis literară: mărturia unui om sensibil, un „suflet de poet” urgisit de vremuri, incapabil să lupte cu sistemul, delicat ca „pasărea ceţii”. Dar… Aici este un mare dar! Omul Ion Toma Ionescu, poetul cu zborul oprit de „înfierarea” publică, ajunge controlor de calitate în uzina „Dacia”, realmente dedicat muncii sale, şi – relevant – este (ales, propus?) secretar de partid al secţiei unde lucra, chiar trimis la „perfecţionare” de-un an (cu plata integrală?), la şcoala de activişti PCR din Craiova, în toamna lui 1989! Incapabil să se opună, omul (poetul) a devenit parte a sistemului! Nu s-a mulţumit să fie doar muncitor onest, a acceptat să slujească Partidul care îl frânsese! Este dovada reuşitei re-educării. Ion Toma Ionescu are onestitatea s-o recunoască, să şi-o asume, probabil s-o şi ispăşească prin cartea de faţă…
Iniţial am crezut că subtitlul „Fenomenul Piteşti 1971” (sintagma aparţine lui Virgil Ierunca, datarea nu), pus de editorul Călin Vlasie, implicat şi el în dosarul „Albaştrii”, este o găselniţă de marketing, o idee forţată ca să dea greutate seriei de fapte şi acte ce-ar putea să pară (şi chiar sunt până la un punct) puerile. Dar Vlasie are dreptate. „Experimentul Piteşti”, petrecut la închisoarea din oraş între 1949-1952, urmărea să obţină re-educarea deţinuţilor, să transforme oamenii „vechi”, creştini practicanţi ai datinei străbune, în oameni „noi”, comunişti de rit sovietic. Sistarea (plus condamnarea ulterioară) n-a şters nici faptele, nici urmările. Urmările s-au manifestat, mai puţin violent, nu numai în 1971. Aşa cum subliniau exilaţii, în primul rând Ierunca şi Goma, românii din ţară trăiau într-o aparentă slobozenie, supravegheaţi prin toate metodele posibile şi supraveghindu-se reciproc să nu iasă din rând. „Patria” comunistă era toată o închisoare, în care se experimenta continuu re-educarea. Niciun preţ nu părea Partidului şi Securităţii prea mare pentru „a păstra unitatea, forţa şi suveranitatea” naţiei.
Ca şi cum acestea se pot păstra altfel decât în libertate!

(Publicat în revista ARGEŞ – ianuarie 2012)

O noua cronica la Dosarul Albastrii

„Albaştrii”. Un (meta)dosar

Publicat Revista Arges ianuarie 2012. Dumitru Augustin Doman

Arhiva CNSAS a făcut deja rafturi de bibliotecă. Scriitori cunoscuţi au făcut cărţi din propriul dosar de urmărire informativă, fiecare în stil propriu: Luca Piţu, Dorin Tudoran, Stelian Tănase… Este interesant pentru istoria literaturii, dar chiar pentru istoria contemporană în general, cum a văzut puterea comunistă rolul scriitorilor în societate, cât trebuia să le ofere dreptul la expresie, la reflectarea epocii, cât de lung sau de scurt trebuia să fie lanţul libertăţii sau interdicţiei de expresie, depinde de unghiul din care se privea.
Un astfel de dosar foloseşte ca bază poetul Ion Toma Ionescu pentru volumul Dosarul „Albaştrii”. Fenomenul Piteşti 1971 (Paralela 45, 2011). Câţiva tineri  la începutul anilor ’70, cu aplecare spre literatură şi arte, se constituie aproape organic, spontan, într-un grup care aderă la un cenaclu, crează ei înşişi un cenaclu, se întâlnesc prin cafenele şi acasă la unul sau la celălalt pentru a-şi citi producţiile, se împrietenesc, se îndrăgostesc alţii… Un lucru absolut firesc într-o societate. Nu şi în societatea comunistă de la noi. Tinerii elevi şi studenţi sunt monitorizaţi de Securitate cu exces de zel, unii racolaţi ca informatori despre ceilalţi, demascaţi într-un proces public la casă de cultură. Vieţile tinerilor visători de la Piteşti au fost strâmbate brusc de intervenţia „organelor”.
Un volum croit pe un dosar de urmărire informativă de la CNSAS, mai ales când personajele nu sunt celebre, îndeobşte nu poate fi decât unul banal şi plictisitor. Ei bine, acesta nu e. Din două motive. Unu: cartea este vioi structurată, ca un roman (post)modern cu şi despre tineri într-o anumită epocă anume. Se urmăreşte – ca un fir poliţist – cronologia dosarului pe care autorul îl adnotează cu acribie la fiecare paragraf sau de câte ori se impune, luând mărturii scrise de la personajele dosarului, purtând corespondenţă pe messenger cu ele, încercând să reconstituie faptele şi atmosfera de acum 40 de ani, fiecare membru al grupului fiind protagonistul unui capitol, alcătuindu-se în oglindă un „celălalt dosar”, 2011, la 40 de ani de la cel real, cartea având anexe cu pagini din dosar facsimilate şi cu fotografii ale tinerilor de atunci. Cartea se scrie sub ochii noştri, la vedere, Ion Toma Ionescu (ITI) comentând un fapt sau altul, dar şi notele informative, ca şi adnotările editorului, fiind de apreciat sinceritatea şi onestitatea autorului, dar şi obiectivismul, nedepistând deloc tendinţa acestuia de a face pe eroul, pe marele opozant. El lasă declaraţiile şi notele informative aşa cum au apărut în dosar, doar că le repară erorile acum, în 2011, la vedere, cu martori, cu argumente. Dosarul devine în carte unul cu mai multe sertare, altfel zis, devine un metadosar. Iată, de pildă, o apreciere din capitolul introductiv: „Mi s-a părut un pic forţată sugestia editorului meu de a alătura în titlul cărţii sintagma Fenomenul Piteşti, lângă Dosarul Albaştrii. În fond, dacă stai să judeci, ce-am pătimit noi e nesemnificativ şi irelevant, nu pot fi termeni de comparaţie (n-aveam cum să fim eroii unei cărţi importante). Atunci în 1971, anul începutului consolidării dictaturii şi cultului personalităţii lui Ceauşescu, se concepea altfel reeducarea”.
Iar al doilea motiv pentru care cartea nu este plictisitoare este acela că ea are şi un rol, cum să zic, educativ, neavând eu un alt cuvânt mai puţin lemnos la îndemână. Pentru tinerii de astăzi, unii autori de bloguri procomuniste, e instructiv de aflat câtă (lipsă de) libertate avea un tânăr la 1970, cum era dat afară din facultate, cum era trimis în fabrică să-i intre minţile în cap, cum nu-şi croia viaţa în funcţie de aptitudini, de ambiţie, de muncă intelectuală, ci după zelul Miliţiei şi Securităţii. La scena flagrantului din casa soţilor Radu au fost aduse şi două vecine ca martori. „Reacţia celor două babe, scrie ITI, martorele flagrantului, speriate şi ele de amploarea descinderii, a fost pe măsura evenimentului. <<…Cine veniră maică la copiii ăştia, americanii? Apără-ne Doamne de duşmani!... sau furară ceva?...>> <<Au furat, ţaţă Floareo, încrederea partidului, pe noi toţi ne furară, ei sunt duşmanii poporului…>> <<Copiii ăştia?.... vezi, Rădiţo, ţi-am spus eu să închizi seara bine găinile în coteţ….>>”. Dacă n-ar fi fost o scenă cu urmări pe viaţă pentru nişte tineri prinşi cu un pot la poker de …5 lei şi 35 de bani, ei bine scena ar fi una de teatru absurd de cea mai bună calitate.
Dar, să trecem în revistă grupul „albaştrilor”, după raportul Securităţii Argeş către Consiliul Securităţii Statului în care se dă seamă de punerea lor în discuţie publică: Vasile Iordache, student în anul I la Institutul de artă teatrală şi cinematografică,  Nicolae Radu, „absolvent de liceu, fără profesie”, Aglaia Radu, „10 clase de liceu, fără ocupaţie”, Ion Toma Ionescu, „cu studii clase de liceu, fără ocupaţie”, Gheorghe Cârstea, mecanic, Georgeta Bădescu, elevă la Liceul de chimie, Claudia Duminică, „absolventă de liceu, fără ocupaţie”, Alexandrina Pia, „are 2 clase de liceu, fără ocupaţie”, toţi cu vârste între 19 şi 25 de ani. Aceştia cică puneau în pericol orânduirea socialistă din România şi, mai zice raportul, au fost „surprinşi în flagrant la domiciliul numitului Radu Nicolae”, stabilindu-se că „cei în cauză organizau şedinţe clandestine, expuneau lucrări de cameră (sic! n. DAD), în care se denigra politica partidului şi statului şi literatura română (auzi! n. DAD), audiau emisiunile transmise în limba română de postul de radio Europa Liberă, redactau unele înscrisuri în vederea trimiterii lor trădătorului de patrie Cornel Chiriac. Cei în cauză au adus calomnii la adresa partidului şi statului şi au comentat negativ măsurile luate pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice şi cultural-educative a tineretului”…. Ca să vedeţi ce crime comiteau tinerii împotriva partidului şi statului! Pentru aceasta, aceştia n-au plătit cu ani de închisoare politică, lucrurile se mai schimbaseră faţă de „obsedantul deceniu”, dar au plătit, cum spuneam, cu punerea vieţii lor pe un făgaş strâmb. Şi au fost expuşi ca nişte mari răufăcători pe scena Casei elevilor şi studenţilor unde colegii lor de generaţie au „luat o atitudine hotărâtă, de dezaprobare şi au criticat aspru persoanele puse în dezbatere, înfierând faptele lor” (citat din raportul Securităţii, anexat volumului).

Nota: Cartea poate fi comandata online la Editura Paralela 45, precum si la alte librarii. (Clic dreapta sus coperta carte)