Hagi şi Euclid

Pe câmpul verde, în arena fabuloasă a fotbalului a ştiut să aleagă fenta potrivită, pendularea extraordinară a piciorului, acordul fin al gleznei pentru ca balonul rotund să deseneze geometrii imposibile, inventând traiectorii ce trebuiau să sfârşească în colţul cel mai ascuns al porţii miracolelor, unde păianjenii-şi  ţeseu liniştiţi pânza din fir de aur, în aclamaţiile fascinate ale publicului. Marele grec Euclid dacă s-ar mai naşte ar trebui să-şi reconsidere celebra lui fraza:„În geometrie nu există drumuri speciale pentru regi!”.

Hagi, înscăunat rege a dovedit că există drumuri speciale purtându-şi în lume gloria cu medestie, dar şi cu infatuarea nedisimulată că e român.

In aceste zile trebuie să decidă. Ca fotbalist rămâne rege. Ca antrenor el încă nu şi-a dat măsura. N-a fost lăsat. El crede că si ca antrenor poate avea un drum al său. E drept, lângă Becali l-ar avea pe cel mai greu. Eu la naţională l-aş vedea.

Ne-am împărţit în două tabere, noi între noi şi războim. Secăm fânânile, otrăvim, dăm foc la casele din jur. De-o parte moraliştii susţin că la-„nălţimea sa” n-ar avea voie să coboare în mocirlă. Cealaltă tabără l-ar încredinţa cu girul ei deplin.

Dragi combatanţi, stimaţi ziarişti, arhierişti, artilerişti, carierişti, artişti într-ale scrisului  unde e duşmanul? N-avem duşman, nimeni nu ne atacă. E pace.

Doamne fă-i să tacă!

Singur alege, cum vrea muşchii lui. Poate s-a săturat să vegeteze că-i om, nu e mumie cât ar fi de rege.

Îngerul l-a strigat

Ascult, dincolo de fereastră, verdele dintre mine şi cer fremătând liniştit. Razele astrului zilei nu îndrăznesc să tulbure răsuflarea  agăţată de frunze a îngerului. O singură trompetă din galeria Rapidului, în faţă, tace încremenită, iar în urma ei se mişcă aliniat convoiul frumoşilor nebuni traversând orşul. Ca  sărutul fecioarei de câmpie, un murmur ne-a uimit pe toţi; cum că dinspre Brăila azi noapte  pădurea de salcâmi înfloriti s-a smuls din rădăcini şi-a pornit bezmetică spre Bucureşti. În urma ei caii sălbatici  împing  vârtejuri de praf rostogolind gorgane ca nişte bulgări uriaşi de zăpadă.

Suit într-o luntre cu două lopeţi de frasin, Fănuş trece vâslind dincolo,  continuînd să ne-nveţe că vinul alb, rece şi gratis e cel mai bun!

"Dialog în Babilon cu Virgil Diaconu" sau "Pe Trivalea Descărtăritului"

Sfarsitul lumii s-a amânat pentru luna octombrie. Hei, aşa da!  În sfârşit o dată rezonabilă, chiar dacă nu mai e atât de riguros stabilită. La 89 de ani, bietul pastor american  poate şi el avea pierderi de glorie, n-a mai riscat o dată fixă din cutremurata dumisale memorie. Altfel devine treaba acum; te poţi pregăti creştineşte, se sparge mustul ăl nou, pui de o împărtăşanie, te cureţi la trup, îti scri testamentul literar şi memoriile albastre ca metodă de terapie, nu laşi aşa harurile în voia hazardului.

Ai timp berechet, în contextul literaturii moderne, vie, să te războieşti dacă vrei cu rechinii generaţiei 80, tu o biată lebădă, dacă tot s-a tras linie de sosire. Te poţi revoca centrului lor de putere dându-ţi demisia de la post-modernism. Lasă-i  în oglinzile lor aburite să-şi înalţe "Nimic"-ul frumos, ei au ce pierde când vine dricul.

“ Săracule de albastru ai rămas verde! un condei duşmănos fără glas.”

 Deunăzi,  îmi zicea abil la exerciţiile de simulare ale sfârşitului,  prietenul meu Virgil pe Trivalea Descărtăritului...

Calul troian 2 - Zilele Pitestiului

Al doilea eveniment, la care am participat joi 19 mai în cadrul Zilelor Piteştiului, a stat sub semnul prospeţimii culorilor şi tinereţii veşnice. Şi, tot Centrul cultural a fost cel care ne-a povestit pe simeze, că lumea copiilor este cu totul surprinzătoare.
         Două grupe de elevi din clasa a zecea de la liceul de artă, coordonaţi cu mult suflet şi har de profesorii lor, pictorii Ion Pantilie si Daniel Preduţ şi-au deschis tezaurul de comori, ca să ne lase să pătrundem cu respiraţia ochiului întretăiată, tainiţele încântătoarei lumini. Nu am răbdare acum să potrivesc cuvintele îndeajuns, şi, ca să nu impietez _ las imaginile să vorbească singure:

                 Deie Dumnezeu să nu mai fie privită cultura ca un cal troian!

Calul troian la Pitesti

                                                                                      Ne împodobim zilele participând la manifestări care ne luminează, din când în când spiritul, oferindu-ne gratuit pastile de oxigen. La două astfel de întâmplări fericite am participat azi, uitând de griji, de politică şi de televizor. Se întâmplă des în ultima vreme, semn că Piteştiul nu e un oraş adormit şi că în el mai sunt oameni optimişti ce gândesc pentru viitor.

Ca să nu risipesc cuvintele, la orele prânzului, într-o sală neîncăpătoare a Centrului cultural, revista Argeş, după o chibzuinţă matură (cred si eu, dacă nici la 45 de ani, atunci când!!!...) şi-a împărţit premiile, alegând trei nume solide care au contat şi contează în continuare în literatura romana: Dumitru Radu Popescu, Leo Butnaru şi Adrian Alui Gheorghe. Comiţătorii de laudaţio, adica: Nicolae Oprea, Augustin Doman şi Mircea Bârsilă au reliefat, nici nu le-a fost prea greu, meritele premianţilor. De amintit ca pe un lucru bun, grupul de studente ovaţionându-l pe Bârsilă, după ce acesta şi-a încheiat discursul; dovadă că îşi iubesc profesorul. Nimic rău în asta că doar nu e director la FMI.

Primăria a ţinut să decerneze diplome, meritat, tuturor redactorilor-şefi ai revistei prezenţi în sală: Mihai Diaconescu, Sergiu I Nicolaescu, Jean Dumitraşcu şi actualului redactor-şef, Augustin Doman.

           Gheorghe Tomozei, încă supărat pe cei de la revistă pentru procesul cu iz financiar inventat, n-a vrut să coboare din cer să ia diploma.        

           Dintre răspunsurile de mulţumire, ca să nu lungesc, în notă proprie cu ochii rătăciţi la studentele lui Bârsilă, DRP-ul  şi-a imaginat că participipă la un concurs de miss, cam al treilea după socotelile sale. La primul, Adam i-a pus panglicuţa cu frunză Evei, a premiat-o cu mărul şi _ s-a dărâmat raiul. La al doilea, grecii au venit cu calul troian(nu ca pe vremea noastră cu găleţi de plastic), i-au dat toate voturile Elenei şi _ s-a dărâmat cetatea Troiei. Iar acum la al treilea, încurcat DRP-ul necunoscând locurile, se pierduse puţin, până când i-a sărit în ajutor Sergiu I Nicolaescu în logica lucrurilor, arătând-o pe doamna viceprimar _ ca să se dărâme nu de-alta şi Centrul cultural.

Să vină Manole, fără licitaţie, prin încredinţare directă cu meşterii lui mari, calfe şi zidari, să ridice o cladire-naltă cum n-a mai fost altă, să fie loc şi pentru Uniunea Scriitorilor.

Chiar a fost un eveniment frumos de zilele Piteştiului.

Despre cel de-al doilea, s-o lăsăm pe mâine că s-a făcut târziu.