Miercurea fara cuvinte. Despre o anume fericire

Rating

Am văzut la televizor secvenţele alea apocaliptice cu nord-coreeni prabuşiţi la pământ de năucitoarea veste că pierise soarele de pe cer. Din locul gol, câteva zile, nemuritorul Kim a continuat să privească cercetându-şi supuşii înpietriţi de durere şi cântărind din ochi, dacă vărsau suficente lacrimi. Mulţumit de ce a văzut, a dat voie să se bată în cuie, lângă tabloul lui, tabloul tânărului  Kim.

În Decembrie 89, noi am dat jos tabloul dându-i foc. Nici măcar nu eram noi, cum a stabilit mai apoi Cartianu şi Robert Turcescu.

Mă uit în jur, în săptămâna dinaintea Crăciunului, după 22 de ani. Ce-am pus în loc?... Libertatea ?... De-am fi putut măcar zăpada s-o batem în cuie, dar  murdărită de sânge, ne-am ruşinat s-o punem… N-am avut noroc.

Străzi mohorâte, figuri triste, maşini, maşini… Şcoală, piaţă, spital, parlament, bănci, ideal, poveşti… Alergăm după bani! Tot timpul într-o cursă nebună, o lună, ani, o viaţă. Nu stai, alergi. Eşti, câţi bani ai!

La Realitaea se mai dă o ştire scurt, fugitiv.

A murit Vaclav Havel! O secundă, pustiu.

Deasupra pe scroll cu litere mici se scrie viu, tot mai viu: Sile Cămătaru a fost eliberat din puşcărie.

În definitiv, asta e stirea bună! Umpleţi ecranul! 

"Acasă la Sile a venit Ignatul".

Post Scriptum.

Toate televiziunile ieri au făcut rating aşteptăndu-l pe Sile Cămătaru la poarta puşcăriei.

Suflete îngheţate

În dimineţa asta m-am trezit cu sufletul îngheţat. Lumina murdară a zilei glodeşte retina, mult timp după ce apa rece, linciurită pe faţă nu a reuşit să alunge definitiv rămăşiţele nopţii. Strâng repetat pleoapele, cum am citit undeva, să-mi antrenez vederea periferică, afectată de şederea îndelungată în faţa calculatorului. Azi ce mai scriu pe blog?

Nu-mi surâde nici o idee ca să slujesc răspunsul. Un telefon matinal sună nepotrivit. E Gicu, prietenul meu, undeva într-un câmp petrolifer spre Vâlcea, verifică nişte aparate care înregistrează cât sânge romanesc, coclit, trag zilnic austriecii, să-l împrospăteze şi să cureţe de păcate corpul nostru bolnav.

_ Ia zi-i Gicule, mai curge sânge? Ce scriu pe blog?

_ Încă e! Nu în adânc e buba. Răul e la suprafaţă, nu ne mai rabdă pământul! A prins coajă de atâta vrajbă-ntre noi şi plugul n-a putut pătrunde în carne. Ţipă boabele de grâu pe câmp. Abia la anul vine criza adevărată.

Las altora grijile agriculturii şi pornesc televizorul cu gând să mă agăţ de primul născut. Doamne, de n-ar fi iar demiterea Preşedintelui!

Se pare că am noroc, nimeresc un canal de filme. Un american şi-a schimbat sufletul cu o rusoaică, într-un accident sau hazard ştiinţific (nicidecum istoric) şi se luptă să-l ia înapoi. O telenovelă ciudată şi absurdă.

Noi se pare că ne-am vândut sufletul. N-a fost un accident, nu ne-a obligat nimeni şi nimeni nu ne va spune vreodată:

Luaţi-vă sufletul înapoi !

Omul de zăpadă

 Se dedică nepoţilor şi soţiei mele

Omul de zăpadă s-a oprit la geam

parc-ar fi o şoaptă dintr-o rugăciune        

l-a-mbrăcat în raze steaua de pe ram

şi-i stârni în ochi-i jarul din tăciune

Omul de zăpadă stă acolo- n ger

să primească renii încă de cu seară

îngerii pe schiuri colindând în cer

i-au picat în suflet lumânări de ceară

Omul de zăpadă a rămas de strajă

renii se-ntremează-n vălătuci de fum

Moşu-mparte daruri însoţit de vrajă

dar ce scurtă-i noaptea să pornim la drum

Omul de zăpadă fericit fireşte

prezentă onorul Mosului plecând

n-a simţit căldura cum îl năruieşte

şi de bucurie a căzut râzând

Harry Tavitian la Piteşti

         

          Se întâmplă rar, să te părăsească sufletul captiv şi să hoinărească, fără de lanţurile zilelor obişnuite de care ţi-este legat trupul bicisnic. Excursul acela e îngăduit doar cu puterea lui Dumnezeu. E atăt de aproape Crăciunul...

          Cât de simplu şi frumos ni l-a prezentat în câteva cuvinte aseară pe scenă, într-un spectacol cameral de excepţie, Varujan Pambuccian, botezându-l Noe al sunetelor. Am simţit că voi fi martorul unui miracol.

Când Harry Tavitian şi-a luat în stăpânire pianul imens ca o corabie, am ştiut că după ce s-au retras apele, corabia lui a rămas proptită pe stănci undeva pe un vârf de munte. Soarele arzător a înviat vegetaţia pe grohotişuri, păsările şi animalele sălbatice şi-au învins spaima, mute.

Doar atunci, după ce s-a închinat, a deschis zăvorul la fundul navei, în cala unde erau încuiate sunetele.

A tras aer în piept, le-a legat la gât şiraguri de clopoţei de alamă şi tălăngi, să le audă de departe şi le-a dat drumul să se rostogolească la vale pe firul unei poteci doar de el ştiute.

Armonizând un amalgam de teme vechi armeneşti, balcanice şi romaneşti, cu ingrediente Negro-Spirituals afro-americane, din care s-a născut jazzul , izbucnind apoi dramatic în bucuria colindelor, Harry Tavitian ne-a deschis sufletul mohorât de vremi, oferindu-i clipe luminoase de sărbătoare şi artă.

Mulţumim bravi armeni că ne-aţi adus aminte de Romania noastră.