luni, 2 ianuarie 2012
miercuri, 28 decembrie 2011
Cronica la Dosarul "Albastrii"
Pericolul Albastru
Orașul Pitești a stat ani de zile pe un substrat înțesat cu dinamită. N-ar fi trebuit decât o simplă scânteie ca să sară în aer. Cu toate cartierele sale, cu suburbiile de la Ciocănei la Bănănăi, de la Prundu la Găvana. Și mulți dintre kamikazii și talibanii care umblau să aprindă fitilul, se află azi printre noi. Niște băieți pe atunci, de abia dați în tulee.
Nu sunt vorbe în vânt. Dimpotrivă, documente olografe sau dactilografiate pe hârtie cu antete și întărite cu ștampile și semnături de persoane cu autoritate asupra destinelor umane. Rapoarte, adrese, interogatorii, declarații, procese verbale de constatare, de anchete, de descindere, de arestare. De trimitere în judecată, în închisoare, în colonii de exterminare. Trimiteri...
Dacă e să credem în aceste documente ale securității, republicate parțial și periate din dosarele celor urmăriți, supravegheați, arestați, anchetați, judecați, pericolul distrugerii orașului și securității statului era atât de mare încât necesita și justifica o forță de represiune tot mai puternică, mai vigilentă, mai activă și mai bine dotată.
Este uluitor să afli ce mult personal și ce rețea ramificată avea aparatul terorist, de la informatori din rândurile anonime la generali cu multe stele pe epoleți. Sistemul își strecura agenții sub acoperire până și în populația școlară, ba chiar în organizațiile de partid, la toate nivelele. În același timp exista culpa de a nu-ți ”demasca” prietenii, chiar membri de familie, cunoscută în documente ca ”atitudine de gură cască” sau, și mai rău, ”pactizarea cu dușmanul de clasă”.
Pericolul pentru Pitești venea din partea unor elevi, studenți, funcționari, muncitori, scriitori, artiști, tineri fără ocupație, considerați ”paraziți sociali”.
Documentele pe care le avem deocamdată la îndemâna publicului sunt cele publicate în cărți, reviste, ziare de către eroii acelor zile: Aurel Sibiceanu, Ion Toma Ionescu, Valentin Predescu. Mai strângeau materiale scriitorii Dan Rotaru, Mihai Ecovoiu, și este de presupus Călin Vlasie, Virgil Diaconu, Florin Silișteanu și mulți alții cu biografiile trecute în stranii documente.
În cartea masivă ”Dosarul Albaștri”, semnată de scriitorul Ion Toma Ionescu, autor al mai multor volume de versuri, e vorba de numai o grupare de ”revoluționari” din multe altele. Care a funcționat numai cinci ani până când a fost destrămată printr-un proces cu public la Casa de Cultură a Tineretului.
De fapt acele elemente dubioase și periculoase, care trebuiau anihilate, nu erau decât niște tineri neconformiști, care nu acceptau nici măcar constrângerile familiale. Drept pentru care unii dintre ei au fugit de acasă, ba chiar părinții s-au ”lepădat” de ei, cum a fost cazul lui Nicolae Radu.
Toți foarte talentați. Claudia Duminică a făcut câteva roluri de excepție pe scena teatruluil, lui Nicolae Radu, mi se pare încă elev, i s-a inclus o piesă ”Unde fugi Corina” în repertoriul aceleiași instituții artistice și exemplele s-ar putea înmulți. Am scris cinstit despre creațiile lor, în presa locală și centrală, considerându-mă obligat să-i încurajez și să-i susțin.
Ce pericol puteau să prezinte ”Albaștrii” și tinerii din alte grupări de acest fel? Se întâlneau la ceainărie, la ”Terasa Turcului”, la ”Bar de zi”, sau la locuința unuia dintre ei. La o ceașcă de cafea sau un pahar de sifon, la un covrig, la o sorbitură de coniac.
Discutau cărți citite, ce-i drept unele interzise, spuneau poezii, în intimitate cântau, dansau, se iubeau... Învinuiți la început de cosmopolitism, de apoliticism, de pesimism, chiar de parazitism, au ajuns să fie declarați elemente dușmănoase. Nici revoluționari, nici partizani, nici sabotori, nici spioni: fără organizare, fără comandament, fără program, fără strategie și tactică, fără intenții de luptă nu puteau fi o organizație revoluționară decât în prezentarea securității, care avea nevoie de victime ca să-și legitimeze existența și lefurile.
Palidă de la început, lovită din afară, uzată pe dinăuntru, mișcarea nu a putut să reziste multă vreme. Nu au lipsit cei care să cedeze și chiar să trădeze, mărturisind, sub presiune, chiar păcate pe care nu le aveau și acuzându-și prietenii chiar pentru mai mult decât au făcut.
Procesul cu public, la care au fost aduși cu sila zeci de tineri din fabrici, din facultăți, din școli, din birouri, culeși de pe stradă, avea rolul declarat de a-i recupera pe acești tineri rătăciți și a-i reda societății ca să fie educați în câmpul muncii. Dar cu intenția de a vârî frica în gândurile celor care ar fi vrut să mai încerce asemenea experiențe. Nu s-a lăsat cu condamnări grele, deși unii participanți cereau zgomotos pedepse cât mai mari, așa după cum fuseseră puși la cale, dar destinele lor au fost deviate, ascensiunea blocată.
Autorul acestei cărți, personaj în același timp, Ion Toma Ionescu, nu orientează reflectoarele asupra lui, nu se bate cu pumnul în piept, nu bate din pinteni, nu se dă cel mai mare și mai tare. Încă un motiv, pe lângă abundența documentelor, de a ne convinge că avem de-a face cu o carte care exclude fabulația deși se citește ca un roman senzațional.
Prof. Marin Ioniţă
marți, 27 decembrie 2011
Pomul de Craciun
În
plan,
două cărţi
să scriu, ca să fiu
într-un an bun mi-am
promis. Ele
doar contează
de la o vreme
în Paradisul îngerilor.
În oglinda mincinoasă timpul ca-ntr-un
vis
urât şi-a facut toate temele. Abia de-ţi
zăreşti printre rânduri copilăria acoperită cu zăpadă
pe uliţi, abia de mai poţi iubi. Suliţi de
gânduri au
înnegrit paginile.
Sunt mulţumit,
a fost un an
împlinit.
LA MULTI
ANI !
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Colind
În grădina casei tale
au înflorit merii.
Crezându-se-n mijlocul primăverii
un prun smintit a-nflorit şi el.
Pâlpâie stins,
i-a îngheţat răsuflarea.
Tu vi să-mparţi colinde
dansănd cu aburul
pe zarea de plăcinte.
Mi s-a tăiat respiraţia,
Abia de pot rosti:
Bună dimineaţa la Moş Ajun!
P. S.
E doar un colind, de dincolo de dragoste
vineri, 23 decembrie 2011
Beţie de cuvinte cu poetul Suciu
„Senectute!”... „Senectute!”
Mă strigă din pahar poetul Suciu,
care tocmai postase pe Facebook
o bucată de literatură post modernă
răsturnată pe spate,
cu picioarele lungi,
suple şi uşor depărtate,
proptite în zid
pe caldarâmul suav al patriei.
Eu toată viaţa m-am înconjurat de cărţi,
aşezându-le riguros
în rafturi pe toţi pereţii,
pănă ce Suciu cu tumultul lui tineresc,
certificatul Ornis şi
sticleţii la purtător,
mi-a explicat că sunt falsuri
n-au valoare stilistică
şi sunt degeaba,
la fel ca morţii nostrii din revolutie
n-au viitor.
Dând moaştele la o parte,
a eliberat raftul de sus
şi-a venit documentat, cu soluţie.
Am auzit ca prin vis:
„Senectute!... Senectute!
Timpul curge. Avem de scris.
joi, 22 decembrie 2011
File din Dosarul Albastrii. La revolutie
Aşadar
ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns,
ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit să uităm, am întors filele. Dar n-am
putut, nu puteai să scrii ce voiai, paginile nu mai erau libere.
Personal am
crezut că mă pot reinventa la uzină. M-am topit în mase. Masele, oameni
cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor, curând am început
să scriu dări de seamă, mai întâi la UTC. UTC-ul mă reprimise ca membru,
nestatutar, după şase luni de la excludere. Când s-a-mplinit un an, colegii
m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 700 de salariaţi.
Aspiraţiile
înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am
făcut o brigade artistică la secţie, colindând apoi toată ţara în concursurile
„Cantării Romaniei”
Mă
invârteam într-o lume mică, cu satisfacţii şi împliniri pe măsură. Am fost
primit în partid, apoi ales secretar al unei organizaţii de bază. Mi-am
întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mă apreciau. Uitam cu sârg
lucrurile mari, implicându-mă în cele mărunte. Îmi aduceam aportul la împlinirea
„tipologiei” omului nou. Pierdusem aspiraţiile universitare, păstram ascuns
doar visul unui Ştefan Gheorghiu, apreciind că după interdicţia de a putea
publica, era singura cale, prin intermediul ziaristicii, de a forţa
redeschiderea porţii. Dar mi-au respins dosarul.
Zona aceea
tulbure, ştearsă din minte, se întinsese
ca o pată de cerneală albastră vărsată pe foile dosarului meu. „Ionescule
intră în rând! Trageţi capul!” Mult mai
târziu, prea târziu se pare, s-a vrut totuşi să se facă dovada spălării „păcatelor
de tinereţe” şi am fost trimis la Şcoala de partid de un an de la Craiova. Mi
se promisese atunci că la întoarcere voi avea şi un apartament nou, cu trei
camere, crescuse familia, rangul, pretenţiile.
Un bun amic
Ion Bulearcă mi-a zis la plecare, eu
cumva mândru nevoie mare că prind ultimul tren:
– La cât de ghinionist
eşti, ai grijă să nu sară trenul de pe şină! E autentic. Era toamna lui '89. Cătă
dreptate avea, a sărit… poate revin! Nu, nu revin, mai bine acum, să descriu
măcar secvenţa...
*
Şcoala de
partid de pe strada Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de
ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei. Îşi umplea curtea
interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în
general maturi, îmbracaţi în costume cu cravata aferentă, fără pretenţia de a
fi şi asortată. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid
sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte
uniformă. Era doar respectul...
Norocul,
pentru a destinde atmosfera, altfel destul de sobră, şi a mai deschide
culorile, consta în apariţiile celor câteva tinere fete de la Şcoala UTC cu
aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
Pauzele
scurte, măturau curtea disciplinat, nu ca într-o şcoala cu elevi normali,
uitaţi ici şi colo pe terenuri de joacă sau sportive. Nu era cazul.
Aveam de
toate în teritoriul privilegiat, înconjurat de ziduri. Sală de mese cu cantină
proprie, bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile
(Sâmbăta când plecam acasă cumpăram
de aici alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult
goale ale vremurilor, în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi
acestea sub semnul cozilor nesfârşite).
După
amiezele le petreceam în aceleaşi săli de studiu, pregătindu-ne pentru ziua
următoare. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru, sau la
operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de
culturalizarea intensivă!)
Camerele cu
două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de
studiu, neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie
spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
Practic am
făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revolu-ţiei. Nimic
nu a pătruns atunci, nici o informaţie, surprinzător, dincolo de zidurile
cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost
restricţionate în cabina porta-rului, speriat şi el de pistolul de la şold
primit de puţin timp în dotare. Craiovenii externi, ce plecau acasă, după orele
de predare, nu mai veniseră de câteva zile. Desigur sub im-periul evenimentelor,
opriţi să comunice veştile răspândite de Europa liberă.
Imposibil,
să nu se fi aflat şi în interior ce se întâmpla la Timişoara, dar cursan-ţilor
cred, le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul
avea de-sigur ochii şi urechile larg deschise.
Cu o seară
înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri
greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de
puţin timp pentru soţul ei, jovială cum nu apăruse până atunci, în mijlocul
cursanţilor, arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei sale la Moscova,
unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu, despre care avea numai cuvinte
de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a
făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pre-gătit, merituos, pentru
viitoare funcţii de conducere în partid.
Mărturisesc,
recunoscându-mi infirmitatea politică, pentru prima oară auzeam rostit acel
nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu
susţinea cu tărie la televizor că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov.
Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas, cu aşa
un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a
doua zi îl vom avea musafir pe Traian Ştefănescu, Prim-secretarul judeţului ce
ne va ţine o prelegere în amfiteatru.
Ajunşi în
cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă. Răbufnise. Făcusem legă-turile,
şi în plus circula zvonul că Traian Ştefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai
legi-timi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la
Timişoara. Noaptea a defilat agitată, ca şi altă dată, într-o totală dependenţa
de nesomn.
Dimineaţa,
majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Ştefănescu nu
şi-a mai făcut apariţia. În fiecare sală de curs a fost adus un televizor pentru
vizionare organizată şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului
anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă,
am ştiut. Deraiase trenul. Am vorbit cu Georgică Mănescu, un coleg din uzină să
escaladăm gardul, zărisem dimineaţă
porţile încuiate cu lacăt. Am riscat. Fără geamantanele cu lucrurile
personale, care desigur ar fi bătut la ochi.
Am sărit.
Portarul s-a uitat la noi n-a avut reacţie. Alergam pe străzile ce înce-puseră
să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope
de gară, l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc
adevărat atunci, n-a sărit gardul ca noi, de frică. Aş vrea să nuanţez totuşi
acea frică. Ea era generată de imaginea pistoalelor, imi rămasese în memorie
pistolul tremurat al comandantului securităţii îndreptat spre mine la 20 de ani,
cum ar fi fost să-l simt rece în mâna mea şi să-l îndrept...
La gară,
trenul spre Bucureşti a plecat normal. Am cumpărat bilete în ultima clipă. În
tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment de alături un aparat de radio
portabil deborda panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în
neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Pe coridor nu mai trecea nici
un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Georgică a venit cu o idee la
urechea mea, să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii. Dacă
vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi
acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea
până la urmă.
Să mai
povestesc, cum după două luni cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova
pentru a-mi recupera geamantanul cu haine şi, că eu neavând curaj să mă apropii
am aşteptat-o în capătul străzii, necrezând că dispăruse portarul cu pistolul
lui din poarta cetăţii?!…
miercuri, 21 decembrie 2011
marți, 20 decembrie 2011
Rating
Am văzut la televizor secvenţele alea apocaliptice
cu nord-coreeni prabuşiţi la pământ de năucitoarea veste că pierise soarele de
pe cer. Din locul gol, câteva zile, nemuritorul Kim a continuat să privească cercetându-şi
supuşii înpietriţi de durere şi cântărind din ochi, dacă vărsau suficente
lacrimi. Mulţumit de ce a văzut, a dat voie să se bată în cuie, lângă tabloul lui,
tabloul tânărului Kim.
În Decembrie 89, noi am dat jos tabloul dându-i
foc. Nici măcar nu eram noi, cum a stabilit mai apoi Cartianu şi Robert
Turcescu.
Mă uit în jur, în săptămâna dinaintea Crăciunului,
după 22 de ani. Ce-am pus în loc?... Libertatea ?... De-am fi putut măcar
zăpada s-o batem în cuie, dar murdărită
de sânge, ne-am ruşinat s-o punem… N-am avut noroc.
Străzi mohorâte, figuri triste, maşini, maşini… Şcoală,
piaţă, spital, parlament, bănci, ideal, poveşti… Alergăm după bani! Tot timpul într-o
cursă nebună, o lună, ani, o viaţă. Nu stai, alergi. Eşti, câţi bani ai!
La Realitaea se mai dă o ştire scurt, fugitiv.
A murit Vaclav Havel! O secundă, pustiu.
Deasupra pe scroll cu litere mici se scrie viu,
tot mai viu: Sile Cămătaru a fost eliberat din puşcărie.
În definitiv, asta e stirea bună! Umpleţi ecranul!
"Acasă la Sile a venit Ignatul".
Post Scriptum.
Toate televiziunile ieri au făcut rating aşteptăndu-l
pe Sile Cămătaru la poarta puşcăriei.
luni, 19 decembrie 2011
Suflete îngheţate
În dimineţa asta m-am trezit cu
sufletul îngheţat. Lumina murdară a zilei glodeşte retina, mult timp după ce
apa rece, linciurită pe faţă nu a reuşit să alunge definitiv rămăşiţele nopţii. Strâng repetat pleoapele, cum am citit undeva, să-mi antrenez vederea periferică, afectată de
şederea îndelungată în faţa calculatorului. Azi ce mai scriu pe blog?
Nu-mi surâde nici o idee ca să
slujesc răspunsul. Un telefon matinal sună nepotrivit. E Gicu, prietenul meu, undeva
într-un câmp petrolifer spre Vâlcea, verifică nişte aparate care înregistrează
cât sânge romanesc, coclit, trag zilnic austriecii, să-l împrospăteze şi să
cureţe de păcate corpul nostru bolnav.
_ Ia zi-i Gicule, mai curge sânge?
Ce scriu pe blog?
_ Încă e! Nu în adânc e buba. Răul
e la suprafaţă, nu ne mai rabdă pământul! A prins coajă de atâta vrajbă-ntre
noi şi plugul n-a putut pătrunde în carne. Ţipă boabele de grâu pe câmp. Abia la
anul vine criza adevărată.
Las altora grijile agriculturii şi pornesc
televizorul cu gând să mă agăţ de primul născut. Doamne, de n-ar fi iar demiterea
Preşedintelui!
Se pare că am noroc, nimeresc un
canal de filme. Un american şi-a schimbat sufletul cu o rusoaică, într-un accident
sau hazard ştiinţific (nicidecum istoric) şi se luptă să-l ia înapoi. O
telenovelă ciudată şi absurdă.
Noi se pare că ne-am vândut
sufletul. N-a fost un accident, nu ne-a obligat nimeni şi nimeni nu ne va spune
vreodată:
Luaţi-vă sufletul înapoi !
duminică, 18 decembrie 2011
Omul de zăpadă
Se dedică nepoţilor şi soţiei mele
Omul de zăpadă s-a oprit la geam
parc-ar fi o şoaptă dintr-o rugăciune
l-a-mbrăcat în raze steaua de pe ram
şi-i stârni în ochi-i
jarul din tăciune
Omul de zăpadă stă acolo- n ger
să primească renii încă de cu seară
îngerii pe schiuri colindând
în cer
i-au picat în suflet
lumânări de ceară
Omul de zăpadă a rămas de strajă
renii se-ntremează-n vălătuci de fum
Moşu-mparte daruri însoţit de vrajă
dar ce scurtă-i noaptea să pornim la drum
Omul de zăpadă fericit fireşte
prezentă onorul Mosului plecând
n-a simţit căldura cum îl năruieşte
şi de bucurie a căzut râzând
Abonați-vă la:
Postări (Atom)