La Centrul Cultural se întâmplă lucruri

            În asemenea întâmplări, când se împart premii, un păianjen uriaş ţese cu suveica lui aberantă, fir subţire într-un hăţiş bine controlat în care tensiunile se descarcă iscând în sinapsele fiecărui participant un pumn de licurici clipind neîntrerupt, nehotărâţi încă dacă vor decide până la sfârşit să se alăture focurilor de artificii. Greu de presupus îşi pot părli la o adică aripile. Sala ca un puzzle viu, dispusă  pe centrii de afinităţi, fremăta în aşteptare. Mai curând dornică să asiste la naşterea în mod natural, sau prin cezariană a unui mic scandal.

            N-a fost să fie!

            Premiile USR Filiala Piteşti au împăcat toate taberele. E drept că în mine potolisem cu greu, când mi s-a spus, frustrarea, prevăzută se zice de regulament, de a nu putea să particip în concurs cu Dosarul „Albaştrii”, carte editata în anul de referinţă 2011, nefiind membru al Uniunii. Nu era prima oară în viaţă când mi se decartau cărţile. Şi-apoi, nu sunt înnebunit după jocuri, în societate am jucat totdeauna doar pe beţe de chibrit. Mă număr printre cei ce susţin că e mai bine cu orgoliul stins. Cunosc pe cineva care umblă  tot timpul cu orgoliul lui pe umăr. Cât să ţină şi flacăra aia!

            Juriul alcătuit din Jean Dumitraşcu, Mircea Bârsilă, Augustin Doman şi Sergiu I. Nicolaescu, cer scuze dacă am uitat pe cineva, a făcut bine reparând o nedreptate. Au decernat premiul „Miron Cordun”omului în primul rând, Valentin Predescu, autorul cărţii „Persona non-grata”. Ce titlu potrivit!

            Ceilalţi câştigători sunt:

            Cristina Onofre pentru placheta „Templierii lucrurilor simple”(Ce inspirat a mulţumit Cristina: „Vă iubesc pe toţi!... vă demonstrez!... Nici nu ştiţi ce bine pot s-o fac!...”  Duceţi-vă, „pentru că nici nu ştiţi ce pierde-ţi!”... la librărie şi citiţi-i cartea.

            Premiul “Iustin Moisescu” l-a obţinut ÎPS Calinic pentru tomul autobiografic “Toată vremea-şi are vreme”  Înalt Prea Sfinţitul prezent doar cu gândul, fizicu-i trecător plecat cu probleme importante la Curtea Regală.

            Premiul Cartea Anului la secţiunea Proză a fost atribuit scriitorului satiric George Rizescu pentru volumul “Mic tratat de prostologie”. De unde se poate trage concluzia că prostia e mană cereească.

            Premiul Cartea Anului pentru Critică literară şi Istoria literaturii i-a fost oferit criticului literar Nicolae Oprea pentru cărţile „Poetul trivalent” şi „Arte poetice româneşti”. Sper să fiu înţeles. Aici n-am găsit comentarii. Sunt încuiate toate cu cheile intrarii în Uniune.

            Spre deosebire de altădată, plicurile garnisite de Consiliul Judeţean Argeş reprezentat de vicepreşedintele Ion Popa au umplut de data asta nu numai inimile dar şi buzunarele merituoşilor premianţi. De-ar fi în fiecare ab alegeri!

            Dar scandalul? Micul prinţ? Pruncul? Chiar nimic, nimic!? Să ne fi deplasat atâta lume degeaba?

            Undeva acolo, un sâmbure tot a plesnit, dar s-a mascat elegant. Maestrul de ceremonii Mirce Bârsilă, dupa mine(,) cel mai important poet din zonă (un alt poet important zice ca nu ştiu să pun virgula, are şi el dreptate!)şi printre cei mai importanţi din ţară, a împlinit tocmai azi 19 octombrie 60 de ani. Un sincer la mulţi ani! De 3 ori 30 măcar! Că se poate!

            Parcă i s-ar fi cuvenit mai mult. De ziua lui i s-a dat, doar corvoada conducerii întregului ceremonial. Ca să repare, Augustin Doman a ieşit la rampă anunţând, ştia pe surse, că „a fost hotarăt ca la Tărgul de carte de la Paris, literatura română deci România să fie invitatul special.” Suspans, unde e legătura!...”Treizeci de scriitori români cu cărţi traduse în limba franceză vor fi acolo la stand. Şi printre ei Mircea Bârsilă. Nu aflase Mircea.”

            Încă o dată: Felicitări Mircea Bârsilă! Şi să foşnească şi plicul celui uitat!

            Se întâmplă la Centrul Cultural lucruri frumoase!

USL campioana ţării, e?...

              Meciul de pe Arena Naţională, a fost pierdut de USL, după convingerea mea, la un scor mult mai categoric decât cel de marţi dintre România şi Olanda. Nu e o metaforă şi nici o găselniţă încondeiată de mine, eu neavând în fişa postului obligaţia să fac rating.  De aceea consider că nu e un lucru trăznit să restabilesc apele în oglindă, scoţând în lumină adevărul că ceeace ar părea la prima vedere o mare victorie, e de fapt o penibilă şi ruşinoasă cacialma.

          Am să încerc să fiu aplicat şi metodic. Pentru început voi „limpezii” câteva răspunsuri unor întrebări simple(mai potrivit mi s-ar fi părut”decantez”dar m-am gândit să nu creadă lumea că sunt vre-un cantautore ca Victor Socaciu).

„Ce a fost de fapt acolo pe Stadionul Naţional?”

          Însuşi locul ales pentru marea desfăşurare ne spune că a fost un meci, ar fi răspunsul la îndemână.

          „Ce echipe jucau în acel meci?”

          Din câte am văzut pe teren era o singură echipa. Echipa USL, ce şi-a luat cu grijă toate măsurile permise şi nepermise de regulament ca să fie adulată de public.

          „Unde se găsea în acel moment şi cine era echipa adversă?”

          Echipa adversă fără îndoială era o selecţionată pe scheletul PDL. Se pare că avea un meci şcoală, se antrena cu alte cuvinte, cu o megaechipă să zicem că ar fi fost FC Barcelona. Şi, să mai presupunem că luase aprobare de la Mitică de la Ligă, aşa cum a făcut şi Dinamo nu de mult, pentru amânarea etapei ca să poată oferii un spectacol de ţinută în compania marilor vedete europene gen Mesi, Wilfried Martens şi Vivien Reding

          Practic lucrurile au stat cu totul altfel, pentru că PDL-ul programase înainte de începerea campionatului acest eveniment şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă nici măcar nu era acţiunea lor, în această întâmplare erau doar sparing parteneri. Cei care au plătit şi organizat tot au fost boşii de la FC Barcelona, noi ca ţară având doar de câştigat. Doar că USL-ul a forţat disputarea meciului din campionatul naţional în ziua respectivă, cerând federaţiei în caz de neprezentare în teren a adversarului, să câştige partida la masa verde cu 3-o.

          „În discursurile şefilor de la USL, mai ales Pontonel şi Antonel dar şi rezerva de lux accidentată de DNA, prinţul Ialomiţei Dragnea întâiul (unu e numai 1!), s-au arătat încântaţi de afluenţa de spectatori, proferând că în tribună e poporul(cei şapte milioane patru sute), singurul care are temeiul să decidă în ţara lui când se desfăşoară meciurile, iar ceilalţi care nu sunt în Arena Naţională, sunt duşmani ai poporului ce şi-au vândut ţărişoara şi se căciulesc la porţile Europei ca nişte vasali al lui Merkel şi Barroso. Ce spune oglinda fermecată, cine erau spectatorii?”

          Toată consideraţia pentru spectatori! Ei cu siguranţă şi-au câştigat dreptul la opinii şi flori. Se distingeau mai multe categorii. În primul rând galeria, cei pe care i-a unit imnul Jos Băsescu din toţi rărunchii şi, berăria...

          Mai apoi, candidaţii şi unchii. Doamne cum am uitat ştirea că s-au lansat candidaţii cu acest prilej!... Şi Gabi Firea cu câţi s-a pupat!Ce vârtej!

          O altă categorie au venit la costum şi cravată şi, nu mă miră nicicum, cu amintirea în suflet a parangheliilor de altădată (ale lui Ceauşescu). Lipsea doar tabloul cu Ponta şi Antonescu. Data viitoare  îl vor trece la accesorii! 
          Cei mai mulţi fără îndoială erau baronii şi aplaudacii din teritorii. S-a cerut de sus cu aprobare de ştate, mai mulţi! Şi dacă se poate cu figuri de oameni culţi, cu şcoală şi inima curată. N-au avut cât a fost nevoie!... Au adus şi slugile de pe plantaţii. N-a fost timp pentru tuns şi frezat! Bieţii de ei, oameni de ţară, s-au îmbrăcat cu ce au avut mai curat şi s-au dus la gară. Mulţumiţi, dar trişti! Câştigaseră un ban cinstit, au văzut şi stadionul... Frumos! Au băut şi berile, dar trebuiau să-şi aducă şi muierile! Bine că măcar au venit ei!

*

          Am văzut la televizor aseară un sociolog care comenta grandoarea. S-a dat impresia de forţă şi unitate, o psihoterapie de grup benefică şi mobilizatoare pentru adepţi, iar USL-ul fercheş şi tuns, în meciul alegerilor ca atare va funcţiona uns

          Mie mi s-a părut că spectacolul a fost găunos şi jalnic. Un zmeu de carton şi prost gust cu mai multe capete seci, care în numele poporului se ia la trântă cu Europa. Şi nu că mă pricep, nu că fac eu pe deşteptu, dar am văzut mereu când vine mingea la ei, îşi dau cu stângu-n dreptu de te trec fiori reci.

          Ca să fiu de basm am sfârşit cu un pleonasm

N-a fost să fie pace.

              Cu nemăsuratul lor orgoliu, olandezii au vrut să cucerească centimetru cu centimetru stadionul, la fel cum şi-au cucerit din apa ocenului propriul teritoriu cu migală, rigoare şi perseverenţă. Până la urmă, încet şi sigur au cucerit doar terenul de joc. N-au vrut arbitrii să poată cucerii măcar respectul dacă nu şi inimile românilor. E o oră târzie pentru comentarii, deja caimacul s-a prelevat de mult. Imediat după meci am închis televizorul şi din diverse motive, n-am apucat să citesc până la ora când scriu nici o opinie.

            Sunt sigur că nu greşesc dacă susţin că omul în negru, scoţianul, nu vreau să-i spun numele, n-a avut fluier şi tot meciul a fluierat cu deştele în gură ca un rândaş. Şi în loc să asistăm la un spectacol, parcă eram la o încăierare pe maidan. Norocul a fost că pe teren jucau cu mingea fotbalişti , (mai mulţi la ei), nu mardeiaşi.

            Şi ce frumos pornise! Cu marea imensă de valuri tricolore şi imnul răsunând din 53 de mii de piepturi. Superbul şut în bară a lui Torje a cutremurat inima vulcanului. N-a fost să fie foc de artificii, dar nici n-am fost acoperiţi cu lavă. Nu-i un dezastru! Chiar şi la 4-1 cu contribuţia arbitrului, cred că echipa României rămâne încă pe drumul bun. Cât despre olandezi, reci şi calculaţi şi-au văzut de minge şi ne-au mai dat o lecţie pe gratis.    Să recunoaştem, n-a fost să fie pace dar am avut profesori buni.

Romania - Olanda, la pace?...

              E o seară importantă. Iţele sunt încurcate precum căile Domnului. Spirite malefice şi proteguitoare în aceeaşi măsură se îndreptă spre stadion pe Bulevardul Basarabiei. Se urzeşte în tăcere o mahramă utopică şi nesigură. Nu ne afundăm în istoria scrisă, ea e cu tendinţă (o victorie şi şapte înfrângeri!), dar pe răbojul oral, cel sfânt, unii cercetători moderni au găsit că noi şi olandezii ne-am avea de neamuri în străvechimea marilor geţi. Nu ne afundăm nici în istoria recentă, că e mai tenebroasă.

            Cele două popoare în aceste ultime ceasuri poartă război pe două fronturi. Schenghenul e unul stabil, dar războiul cu mingea e pregătit să izbucnescă şi e instabil. Doamne de n-ar ajunge la baionetă vre-un Van Persie, să spargă mingea.

            Dilema e mai mare ca la Referendum. Dacă pierde Băsescu(România), se compromite lansarea candidaţilor USL pe Marele Stadion. De atâta tristeţe există riscul să se prăbuşească tribunele. Dar dacă se va-ntâmpla să câştige, nu e timp suficient până mâine să-i încarci cu ură pe useliştii ăia fericiţi şi pe deplin răguşiţi, ca să-l dea jos pe Băsescu pe gură.

            A venit şi Merkel şi Barroso şi Reding să-i ţină moralul Preşedintelui pretinzând Congresul PPE.

            Ce oameni cumsecade! Ar merge şi ei pe Stadion, dar nu vor să strice neutralitatea politică.

*

Halal arbitru! E 3-1 la pauză

Liberalism demografic cu Becali. Etapa II-a. Concurs Pa

Măsurile de sporire a natalităţii făceau de o vreme obiectul şedinţelor prelungite la guvern. Premierul şi miniştrii lucrau pe brânci dându-şi obolul să asigure în eprubete viitorul ţării. Operaţiunea trebuia finalizată în sânul partidului. Nici o femeie de la opoziţie nu putea fi beneficiara inseminării artificiale. Se asigura astfel nu doar parternitatea ci şi partinitatea viitorului. Storşi de vlagă guvernanţii, nefăcând faţă, s-au gândit că ciobanul le-ar aduce cu talanţii un strop de viată.

Toate textele din etapa a doua aici

Concurs european de proza arhiscurta. Etapa I-a

Între cele două păuniţe ce-şi poartă maiestos falnicul evantai al cozii, privirea nevolnică a pensionarului aşezat pe bancă; sprijinindu-se de vânt să-şi amintească parfumul. Un soare potolit de octombrie se strecoară sub piele încălzindu-mi umbra gândului după ce razele mângâiaseră parşiv în trecere merele din livadă. În urmă, apa sărată a mării a măcinat ţărmul de unde plecasem. În zarea de dinainte cerul lustruit de valuri pregătea înserarea. Amăgesc întârziind pe punte iarna ce va să vină...

Aici sunt textele

http://calinhera.wordpress.com/2012/10/08/de-ce-ies-oamenii-la-pensie/#more-9388

Mare, octombrie...

Briza  toamnei învârtoşează şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând cu valurile.

O chemare stranie ne-a urcat din Bucureştiul îmbâcsit, în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie. Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa răzvrătită.

Alexandru a luat în stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o meduză  ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare. Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri. Am mers şi noi într-acolo înnarmaţi cu Nikonul la vânătoare de vânt.

 

Din lotul "Albastrii" _ erata

          Am retras temporar materialul. Sper sa nu fi facut o greseala si mica bijuterie de proza scurta a prietenului meu Gicu sa nu mai fie publicata in revista.
Voi reveni.

Vineri, sâmbătă, luni

Vineri în prime temps, Dan Diaconescu se adresează naţiunii din Salonul Oficial. Tocmai a coborât din avionul venit de la Londra aducând cu el documente importante pentru popor.

–  Faceti loc! Fata de la BBC, mai în faţă! Să-i facă loc naţionalele!... Vorbele lui Dan Diaconescu se agaţă de microfoane, cravata  împătrăţită pe fond violet şi costumul de firmă pun în evidenţă nuanţa măsliniu deschisă a pielii contrastând cu gulerul alb al cămăşii. Doar dantura neingrijită şi trupul pirpiriu, rămân dovadă că timpul lui OTVizat e dedicat întreg poporului.

– E toata lumea gata? Aş vrea sa ne obişnuim în formula asta, în calitatea mea dublă de rege al audienţelor şi viitor preşedinte ne vom regăsii deseori până la alegeri şi după, împreună.(Să ne organizăm mai bine împreună pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!)

*

Structura metalică – solidă, paralelă cu blocul, chiar dacă nu s-a mişcat de ceva zile bune –  de când o studiez intens se apropie implacabil de fereastra mea de la zece. Jos, între copacii ce străjuiesc spaţiul verde, stivele cu baloţi de spumă de mare aliniate pe rânduri cu grijă ca niste duzini de cutii de chibrite (pentru uriaşi), completează cadrul. Drumul de la firmă până la locul de muncă a fost se pare lung şi greu, iar destinul echipei celor şapte magnifici s-a oprit în iarbă ca-ntr-o arenă romană să-şi tragă suflul înainte de reprezentaţie. Minţile înfierbântate fumegă la umbră prin supape cu filtrul fin Malboro, Kent sau Viceroi ultralight. Timp berechet până la prima ninsoare, e convingerea unanimă netrădată de gânduri.

Singurul în picioare, vorbeşte tare, doar şeful de echipă, cu o voce sigură, studiată, calmă, bazată pe argumente, mişcându-se lent într-un dute-vino continuu ca o pendulă care înaintează vâslind cu o singură mână cealaltă fiindu-i ocupată de telefon.

– Nici o grijă situaţia e stăpânită şi nimic nu scapă de sub control!

– E toată lumea gata? O mişcare imperceptibilă în iarbă. Se sting ţigările, magnificii sprijinindu-se în mâini se ridice gata să-şi urmeze liderul. Conveniseră împreună, în brainstorming, un semn cu degetul mijlociu de la mâna stângă ridicat. Atunci dispăreau prerogativele administrative, şeful devenea lider de sindicat, iar echipa dintr-o dată un comando agil, activ şi mult mai bine organizat.

– Aş vrea să ne obişnuim în formula asta, până după alegeri vom păzi sacii lui Dan Diaconescu. Sunt sacii noştrii ai poporului. Să-i ferim de ciocoi pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi.

*

Năzdrăvanul de Tomiţă, sâmbătă a fost ziua lui, e în clasa 0. Îmi place mie să cred că în scurta lui carieră de bakugan, a acumulat sumedenie de informaţii de tactică şi strategie necesare acomodării în terenul, ostil sau nu – depinde de priceperea şi înţelepciunea cu care inamicul se aşează în câmpul operaţional.

Se pare că de la primul contact, pe staţia lui RADAR în şcoala unde urmau să se desfăşoare exerciţiile de integrare, compatibilităţile au înregistrat uşoare perturbaţii ce puteau devenii dramatice.

Pe locul întâi, de departe, învăţătoarea. Tânără, blondă cu picioarele lungi de gazelă l-a făcut să roşească.

–Ai văzut-o mami!? Mă topesc şi mă simt ciuruit! Asta e de la taică-su, m-am gândit. Stau liniştită. Şi el a umblat toată viaţa cu inima ciuruită.    
Adevăratul pericol a venit după prima săptămână de şcoală, ca o potenţială tentativă trans-islamică de la  Senzitiva Vulcan, directoarea stabilimentului şcolar care în acea zi de luni, devenise parte a războiului sfânt şi îşi arogase împuternicirea să conducă Jihadul. Am primit telefonul pe firul roşu, scurt. Cu un ton oficial care te-nţeapă la inimă, Senzitiva m-a invitat sec să particip a doua zi la şedinţa extraordinară cu părinţii care va pune în dezbatere cazul Toma, cu propunerea adoptată în Comisia de disciplină şi imunităţi de eliminare a turbulentului din after school. Prevederile regulamentului şcolar erau clare şi fără dubii în acest sens. Forul decizional în plen era cel care avea o opţiune definitivă prin votul liber exprimat al părinţilor.

Uluită de consecinţele ireparabilului, după primele clipe lungi ce se instaurează în tine ca persoană fizică, golită de starea ta naturală şi după ce te-ai obişnuit cu gândul dar încă nu realizezi impactul întreg al loviturii unui cataclism, începi să te întrebi ce a putut să comită năzdrăvanul ăla, prin ce abilităţi m-a înşelat nu doar pe mine ca mamă ci şi pe doamnele de la grădiniţă care au avut totdeauna o părere avizată  şi un ochi format, încredinţându-mă că posedă toate datele unui copil normal şi un comportament stabil adaptat de cinci ani în colectivitate.

Am întrebat-o pe Senzitiva dacă acea Comisie de disciplină a întocmit vre-un raport şi dacă există posibilitatea să îl parcurg înainte, să cunosc faptele adunate în cinci zile numărate de after scool ca să pot încropi măcar o sumară pledoarie în aparea copilului. E totuşi copilul meu şi amândoi suntem într-o situaţie mai specială. Viaţa te încearcă uneori cât poţi duce. Singuri, ne susţinem unul pe altul fără a mai putea recurge şi la alte puncte de sprijin.

Mi-a recomandat să iau legătura cu doamna Mia femeia de servici(!), şefa comisiei şi singura supraveghetoare a celor 30 de copii înscrişi pentru a-şi petrece, între 12 şi 17 un fel de recreaţie mare între pereţii aceleiaşi clase unde dimineaţa prestau cu doamna învăţătoare, cea tânără şi cu picioarele lungi. (Altă viaţă!)

– Da să şti doamnă că la noi e foc continuu, nu ne petrecem timpul cu rapoarte, noi luăm decizii! Din Comisie facem parte deocamdată doar Doamna Mia şi cu mine. Situaţia financiară grea şi cunoscută a învăţământului nu ne permite să alocăm bani pentru indemnizaţia de şedinţă, iar doamna Mia are în grijă şi mătura nu pune virgule.

Am luat-o ca atare dorind totuşi să schimb vorbe clarificatoare cu organul măturii până în şedinţă. N-am reuşit.

– Înainte de dezbateri să treceţi cu Toma pentru examinare la psihologul şcolii! Am trecut şi pe-acolo. Psihologul, un băiat OK a vorbit cu Toma, a vorbit şi cu mine, i s-au părut răspunsurile primite logice şi, a dat din umeri încurcat oarecum.

Şedinţa a fost fantastică şi s-a desfăşurat la o singură poartă, de parcă asistam la o partidă de fotbal cu FC Barcelona masată în careul advers. Toate mingile ajungeau la Mesi, întruchipat de Senzitiva Vulcan şi aceasta vulcanică, trăgea trasor după trasor din toate poziţiile către bietul Toma ce se făcuse mai mic decât e, lângă mine, de intrase de tot sub bancă. Parcă eram pe vremea comuniştilor, cum ne povestea tata când vigilentele organe, într-o adunare de demascare publică, punea sub lupă vre-un duşman ascuns al poporului.

– Pe mine m-a tras de codiţă! A clamat o fetiţă. E un terorist innăscut, o unealtă a răului ascuns!

– Nu-i aşa!... Am vrut... I-am şoptit, că îmi place de ea! Era prea înaltă şi n-a auzit. I-a răspuns, trist, Toma din gura hăului

Părinţii, înspăimântaţi de gravitatea faptelor micului violent încondeiat de procurorul Senzitiva Vulcan au votat ultimul avertizment.

Ce să facă şi ei săracii! Au votat cu ochii închişi şi umerii grei cu gândul la Dan Diaconescu, ăla cu sacii...

Staţi aproape, fiincă nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Tomistul