Lumi paralele

            Geamul meu privit dintr-o parte, redesenează spaţial un vitraliu de frunze galbene – roşii, mişcate de îndeletnicirea stăruitoare a unor vrăbiuţe, patru – cinci, niciodată nu ai o estimare exactă, nu le poţi număra prinse în jocul unei gimnastici aparent dezordonate, ce leagă cu zborul lor scurt o logică doar de ele ştiută. Copacul acela e universul lor. Un fel de bibliotecă naturală. 
            Poate că vrăbiuţele mele sunt în sala de lectură şi citesc acum cu pasiune cărţile lor fundamentale. Par concentrate să înţeleagă literele (invizibile ochiului meu imund, afectat de televizor) risipite pe frunze în straturi a căror fior trebuie recuperat şi aşezat pe rafturi într-o ordine anume. Mişcând cu ciocul, deschid tainiţe şi legături noi, încă neexplorate.  Fiecare îşi parcurge poemul său. Când şi când, pare a fi descoperit o imagine unică, o metaforă nepereche şi îşi cheamă alături o parteneră (sau partener după caz) de studiu, s-o împărtăşească împreună. Se sfătuiesc ciripind secunde bune şi, mulţumite se despart fiecare în poema lui.

          Ore întregi, privesc cu o încântare aparentă, liniştea aceea lipsită de patimă, fără încleştare şi, nu înţeleg de unde atâta detaşare dementă. Îmi vine să pun televizorul la geam.

          E un sacrilegiu! Vrăbiile astea sfidează! Încă n-au aflat în bibliotecă, la ele pe ram, că Dan Diaconescu viu, în carne şi oase, candidează şi se bate cu Ponta pentru un loc de deputat în colegiul şase, la Tărgu Jiu.

          Ce circotecă!

          Ce lumi paralele!

          Ce timpuri grele!...

Pahico îşi face de cap. Etapa: Fonduri europene

Mă uit în clasament. Constat că sunt capul cozii şi pe deasupra e uşor defazat planul înclinat de rostogolire. Are nordul la bază. E o ştire!... Nerozii! Băieţii ăştia care jurizează de la Pahico au scăpat organul lor de umor subţire în fiordul îngheţat. L-au scăpat în bozii şi visează fonduri europene să ducă hazul la reparat. Evident că supralicitează măcar o lingură şi jumătate din sinecura mea. Necazul e pertinent, ca şi cum greşeala femeii vinovate de a rămâne singură grea, s-ar mai repara.

Nota: E doar o gluma. Pe fonduri europene nu te poti supara 

Întâmplări de la clasa zero

            Toma de felul lui e leu. Din când în când, mutrişoara lui ia o poziţie războinică şi slobozeşte câte un răget scurt. Nu tocmai într-atât de înfricoşător! După o experienţă din asta, reuşită doar pe jumătate zice către maică-sa:

          – Mami, nu-i aşa că în adâncul sufletului meu eu pot să trag un răget ca un leu adevărat!? Numai că acum, nu ştiu!...

*

          În tramvai Toma şi mamaiu stau pe scaune. Am uitat să vă spun nepotul meu e în clasa zero. Alături o puştoaică. Păr cârlionţat, frumoasă de pică. Minim clasa cincea.

          – Mamaiu, îi zic ce mi-a zis Puiu?... Face semn cu capul către fetiţă.

          – Zi-i treaba ta, îi răspunde mamaiu neutră.

          Stă o clipă, trage aer în piept şi făcându-şi curaj către fetiţă, cu glas mieros:

          – Bună dulceaţă!...

          Dulceaţa deschide către el nişte ochi miraţi, albaştri. Toma cu sufletul îngheţat:

          – !?...

          Mamaiu tot neutră:

          – Poate că n-ai zis bine!

*

          Fetiţa în curtea şcolii:

          – Mama lui Toma, Toma m-a pupat! Nu era reproş, doar un zâmbet complice. Eu ce să zic, către el mustrător:

          – Toma de ce pupi fetiţele? Serios:

          – Pentru că o să fie nişte mame grozave. Ca tine mami!

–       ...

*

          Învăţătoarea, către mama lui Toma:

          – Azi la after school Toma nu a fost cuminte de loc.  A tras copii de picioare! El către mine:

          – Da mami dar eu eram hingher şi ei câini! A doua zi când să-l ia de la after, doamna:

          – Iar a tras copii de picioare!

– Da mami, dar nu mai erau câini. Erau pisici...

*

          Cucereşte– mă!

          – Tataie, hai să te învăţ să cucereşti o femeie! Mă uit atent. Mă interesează.

          Îmi arată cu două degete de la mâna dreaptă, arătătorul şi mijlociul în formă de V, deschise către ochii lui. Apoi, cu aceleaşi degete împinge aerul către ochii mei. Îşi dă bretonul rebel la o parte înconvoind puţin degetele şi aruncând zvâcnit, capul pe spate. Şi în sfârşit, depune pe aceleaşi degete, lipite de data asta, o sărutare, lansând-o de pe buze către mine.

          – E rândul tău, cucereşte-mă!

Din lotul Albaştrilor. Nicolae Radu. La noi e bine

Din lotul Albaştrilor.
Rubrica prietenilor.                   Din nou Nicolae Radu

 

                La noi este bine.

            Ne bate o fericire de ne lasă urme.

Bucuria ne înconjoară fruntea cu spini.

Dragostea ne înţeapă cu vârful de lance.

            La noi e bine.

            Îngeri cu coarne de ţap, ne spală picioarele crăpate cu apă de baltă clocotită, suntem răstigniţi pe cruci metalice abia scose din cuptor. Se aruncă asupra noastră cu pietre colţuroase, ne zvârcolim neputincioşi sub ploaia de rocă.

           

            Insă la noi este bine.

            Câmpiile înverzite sunt departe. Izvorul, copacul, floarea, le desenăm din îndepărtate amintiri. Nu mai ştim nimic despre cei  pe care odată îi iubeam, sau speram că ne iubesc... Iubirea – o fotografie ştearsă, făcută cine ştie când.

Odată cu deşertul, soarele ne arde şi pe noi. Noaptea până şi luna are razele fierbinţi.

           

            La noi este bine.

            Ne ciocnim unul de altul, nu  ne interesează, nu ne zâmbim, nu are rost să ne vorbim. Bărbaţi, femei, nu mai avem vârstă. Oglinda orizontului spălăcit de albastru, ne răsfrânge pe mine şi  pe tine inutil. Cel de alături sunt tot eu. Vedem aceleaşi filme care povestesc despre mine, cărţile pe care le citim au acelaşi personaj, tot eu. Nu mai sunt războaie, accidente, violuri. Ştirile au dispărut.

            La noi este bine.

            Dormim fără griji, visele au uitat drumul spre somnul nostru, adio coşmaruri sau chemări erotice. Am uitat să iubim. Să iubesc pe cineva de lângă mine seamănă a egoism. Să te sărut, e ca şi cum mi-aş săruta propriul trup. Singurul lucru care ne mai frământă  este întrbarea : când vom deveni ţărână?

            Speranţă ucisă.

            Moartea nu are nevoie de  noi, s-a plictisit de chipul meu. 

Caută pe cineva care să nu-mi semene.

Lecturile Cafenelei . Partea II-a

Notă:

            Ca şi cum m-aş fi întors la locul crimei, continui să scriu partea a doua din Lecturile Cafenelei. Umblă prin târg, un zvon zurbagiu că s-au făcut presiuni să nu mai fiu publicat!... Minciuni!. Patruzeci de ani, tot am stat!

            E un mister de nepătruns. Parcă m-am întrerupt cumva profund, Mă tot întreb şi nu ştiu să răspund. Orice s-ar spune, el e steaua. Eu doar în umilinţa mea, podeaua.

            VeDe geniul acela în mine o strălucire bizară de se dă jos de pe soclu? A desluşit el cu  binoclu vre-o piatră rară de jad, în umbra mea literară?

            Mă străduiesc să înţeleg şi, pricep după sforţări îndelungi că statuia omului cu picioare lungi, lăsată în soare, e ori de gheaţă, ori de ceară. O statuie din marmură de Carara sau piatră, nu latră toată vara.

            Într-o discuţie pe net cu Claudia, mi-a povestit o pildă legată de faptul că prieteni buni devin cei mai crunţi duşmani. E celebră în lumea artiştilor, ura dintre regizorul David Esring şi Horea Popescu. Se urau de moarte şi se ajunsese întratât, incât Horea Popescu îşi lucra prietenul, umbla cu pâra la instituţiile securisto-comuniste băgându-i beţe în roate şi încercând să-i dejoace toate planurile.

            Esring era Moştenitor al rangului de Mare Rabin la Praga. Un fel de rege al evreilor, dar a renunţat la titlu cedându-l fratelui mai mic numai ca să se poată dedica teatrului.

            „Esring era cel mai bun regizor pe care l-am vazut în viaţa mea!” povestea buna mea prietenă.  ”Stăteam ascunsă în loja de lângă scenă la repetiţii şi parcă îl vedeam, cu învăţăceii săi, pe Isus”. A fost o perioada când Claudia, căsătorită cu actorul Viorel Georgescu locuiau în teatru. Îşi făcuseră garsonieră dintr-o cabină a actorilor în înţelegere cu conducerea teatrului, neavând alte posibilităţi locative. Era greu, cu teatrul în sânge şi cu teatrul în casă, să piardă spectacolul arderii(crucificării) maestrului.

            La un moment dat Esring, s-a împăcat cu Horea Popescu. Viaţa lui devenise plicticoasă şi ternă, nu avea cine să-i întreţină arderea de sine. Şi-a chemat actorii şi le-a spus că va pleca din ţară. Trebuia să-şi caute un duşman. Fără el, îşi pierduse ambiţia creativă şi, farmecul vieţii pierise. La reputaţia ce şi-o câştigase, putea ajunge la orice teatru din lume. Şi-a ale Essenul. Acolo a intuit...

            În loc de concluzie:

            Poate că bunul meu prieten (e de bine!), ca nobilul mare regizor nu mai avea duşmani şi m-a ales pe mine. Şi poate că n-a greşit.

Din nou revista aici