Vameşul şi ţuica de prună

             Aventura europeană a pornit prost la primii paşi dincolo de graniţă. După un drum lung de peste 800 de kilmetrii pȃnă la Nădlag, corabia noastră pe roţi s-a izbit de o stȃncă.  Măi oameni buni, un ţȃşti-bȃşti de vameş tȃnăr, mai balaoacheş, cu mustaţă în furculiţă, ungur, s-a pus de-a curmezişul drumului cică să-i punem la dispoziţie teritoriul romȃnesc ce-l luaserăm cu noi în peregrinare, cu portbagaj cu tot.
           Ȋnţelegeţi dragii mei ce a facut insul ăla după ȋndelungi dezbateri şi cotrobăieli prin portbagaj?  Mi-a confiscat 4 litrii de ţuică prima(de la Gicu), fruntea, pe motiv că e contrafăcută şi n-ar fi ȋnvrednicită să se consume ȋn spatiul european. Nu avea etichetă de marcă ȋnregistrată, sau un certificat adiacent care să dovedească faptul că i s-a plătit acciza ȋn statul romȃn şi nu e marfă de contrabandă.

          Măi oameni buni, ȋnţelegeţi ce se ȋntȃmplă? E un afront adus pămȃntului nostru scump, gliei strămoşeşti ce a urcat ȋn pom către coroana falnică a frunzelor, seva  spre rodire! E un afront adus naţiei romȃne ce a stors şi sublimat ȋn alambicul gȃndirii sale profunde, esenţa prunei Sticloase de Bilceşti. 

          Păi contrabandă se face cu patru  litri, stirpe de nomad ce eşti? De unde ştii tu ce-am plătit eu, ȋn buzunarul statului meu de drept!? A gustat neam de neamul tău ţuică făcută de Gicu, să-i zici că e marfă de contrabandă?...

          Ne-am plătit amenda 80 de euro, l-au ȋnregistrat pe Laurenţiu ȋn calculatorul cu infractori, contrabandişti şi acte teroriste şi am plecat nervoşi către autostradă. Revolta nu s-a potolit pănă la Budapesta. M-am tot gȃndit; ori e pâră din secuime, ori organismul de supraveghere al blogurilor m-a pedepsit. Am scris cu o zi ȋnainte pe blogul meu, Pasărea ceţi despre buclucaşul ăla de steag secuiesc.

          Da n-am să mă las eu aşa călcat în picioare vis-a-vis de orgoliu şi sentiment naţional! Promit că o să-i ȋnvăţ minte! Piaza aia rea de vameş, glumea zicȃndu-mi că dacă nu sunt ȋncredinţat de dreptatea legii maghiare pe care o slujea, pot suna  la prietenul meu Barosso să-i cer un punct de vedere. 
          Ce treabă are Barosso să se amestece ȋn diferendumul cu ţuica mea? Că n-am avut plăcerea să ne cunoaştem şi ţuica nu era pentru el! Aveam o sticlă cadou pentru Martin, soţul Claudiei şi cealaltă viza continuitatea personală ȋn bunele obiceiuri. Timpurile sunt grele, să nu mă ȋncerce Doamne fereşte, gȃndul ȋnstrăinării pe-acolo pe unde merg!

            Pȃnă după miezul nopţii am umblat ca besmeticii prin oraş. I-am panicat pe băieţii cu camerele de supraveghere de-au intrat în alertă roşie, fotografiind la greu cu Nikonul, toate obiectivele lor strategice.

            Mărturisesc, am uitat şi de ţuică, mi-au îngheţat vorbele. Recunosc e cam frumos la ei.

Aventura europeana

                Nu s-ar spune, după aparenţe, că aşa pur şi simplu de mâine păşesc într-o aventură. Cu experienţa mea limitată de aventurier nu am prevăzut nimic special, nici antrenamente în baie să-mi ţin respiraţia sub apa din cadă ca să-mi îmbunătăţesc suflul şi nici saci cu bolovani n-am cărat în spate, să-mi întăresc condiţia fizică. Aş fi putut măcar să iau câteva lecţii de autoapărare, dar când am ajuns în sală, era de serviciu o blondă frumoasă de pică şi nu pica ea cum mi-ar fi dat poate inima ghes s-o văd întinsă într-un exerciţiu la sol; zburau ei, trei bărbaţi cât uşa, nu ştiu cu ce interes,  plonjau peste umărul zeiţei cu bucle bălaie, de mă minunam cum mă minuna în tinereţea ei când arunca în tavan clătitele şi le prindea înapoi în tigaie, nevasta.

          Nu vreau autoapărare şi basta!

          Hoţii ăia de la Budapesta dacă vor vrea să ne atace, surpriză! Nu-şi vor găsi ripostă de la mine nici măcar o repriză! Să joace singuri! Nu sunt un erou! Nu ma duielez nici în linguri! O să iau un steag secuiesc şi-l arborez pe capotă, cu o notă:    

          „Luaţi-l! e al vostru! vi-l fac cadou! Grijă mare la ceasul din torpedou! E un iminent pericol de bozie!... Eu sunt la hotel, în caz de explozie.”

            Prima escală, luni, va fi la Budapesta. Am uitat să vă spun, nepotul meu Alexandru, 9 ani, autist, ne scoate în lume prin Europa valvârtej, în căutarea unei terapii. O terapie nouă, Viki’s View, a Paulei Bartholomeus ce încearcă ceva în Olanda ca să vindece o rană teribilă a vieţii.

          Am să pun cu acest prilej pentru prima dată piciorul în Ungaria, Austria, Germania, Olanda, şi poate Belgia datorită lui şi vă mărturisesc sunt optimist.

          Dumnezeu, după câte ştiu eu nu e autist!

În căutarea timpului pierdut

             Uneori mi se pare că pedalez o bicicletă care merge în gol. Aceiaşi copaci desfrunziţi pictaţi pe pereţii rotunzi, par că se deplasează cu mine odată, dându-mi senzaţia că oriunde s-ar căţăra pulsul şi oricât mi-aş alerga ritmul respiraţiei, rămân sub un clopot spongios de sticlă. Un timp oprit ca şi lanţul căruia i s-au rupt zalele. Pedalez în gol. În peretele sarcofagului e o uşiţă de tablă cu o tăietură pe unde se introduce cardul.     

          Cititorul de card alimentează, în funcţie de gând, cât e tragerea şi programează clipele cuvenite să priveşti dincolo de peretele tău. Trebuie să am grijă, mi s-a spus la intrare, uşiţa se blochează când se termină contul. Eu am ales din listă femeia, misterul ei mi s-a părut la un preţ rezonabil.

          Dincolo de fereastră o copilă blondă, tristă, cu faţa angelică, obosită. N-am zăbovit, privirea flămândă strecurându-se în jos ca un pârâu năvalnic despletindu-se printre coline, după o ploaie repezită de vară. Ca să valorifice timpul clienţilor, eliberată de vestminte îşi mângâia sânii provocator, unduindu-şi albia trupului şi apele se revărsau risipindu-se în mine ca într-o oglindă care nu-şi mai simţea marginile.

          Celula ei, spre deosebire de a ta, era înconjurată de ferestre. S-a mai deschis o uşiţă în partea opusă, întrezărindu-se un grup zgomotos de tineri. Faţa copilei s-a destins, mi-a întors spatele îndreptându-se către turbulenţi. Aceştia, aruncând cu pietre, au spart cumva fereastra şi au reuşit să pătrundă în interior declanşând sărbătoarea desfrâului.

          Probabil contul meu se sfârşise, sau pietrele aruncate stricaseră mecanismul căci uşiţa mea s-a blocat deschisă. N-am mai putut privi. M-am urcat pe bicicletă întors cu spatele şi am continuat să pedalez. Uimit, mă urmărea imaginea, iar timpul şi copacii treceau pe lângă mine, acum.

Steaua a cucerit cetatea Ajax

          A fost o teribilă încleştare cum îi stă bine unei victorii, ca să-şi cucerească temeiul de a trece pe sub arcul de boltă direct în istorie. Cu bătălii ca aceea de aseară, fotbalul şi-a recâştigat dreptul să-şi aşeze cărămizi la propriul lui templu. Duelul de la final, cu arme adevărate, a pus capăt fericit unei zile sub semnul zeilor ce va fi să dăinuie pe măsura faptelor în poveste.

          Solemnitatea celor spuse nu mi se pare a fi deşănţată pentru că pe dreptunghiul verde al Stadionului Naţional, în faţa noastră, a spectatorilor si milioanelor de telespectatori ce parcă nu îndrăzneam să fim încrezători, eroii depăşindu-se pe ei ne-au redat demnitatatea de a ne putea împlinii bucuria.      

          Cu atât mai mult nu mă pot preface în a evidenţia în primul rând echipa, servind principiul unităţii şi coeziunii, când eu, am văzut acolo pe câmpul de luptă în primul rând trei lideri de marcă: Vlad Chiricheş, Chipciu şi Latovlevici. Ei au fost, de data asta, de departe căpeteniile strălucitoare ale Stelei şi în jurul lor sau strâns prinzând curaj oştenii.

          Poate că sunt puţin nedrept cu Gardoş, cu Filip cu Popa cu Tătăruşanu că-i fac doar simplii oşteni. Fără iscusinţa lor n-ar fi fost posibilă victoria. Rezumând în câteva cuvinte, aseară Steaua a cucerit nu doar cetatea ce părea inexpugnabilă a Ajax-ului, am credinţa că ne-a dezţelenit înnainte de toate inimile împietrite, să putem semăna acolo bucuriile simple.

          Felicitări Steaua!

P.S.

          O singură umbră la sfârşit, târziu în noapte. Lamentaţiile lui Gigi Becali scălâmbăindu-se în faţa camerelor şi încercând să se caţere cu milionul lui de euro pe Muntele Athos, deasupra tuturor lucrurilor. Dar n-a reuşit să ne strice seara.

Dragobetele sărută fetele

            Cam pişicher, Dragobetele sărută fetele!

          De dragul fetelor nemăritate, dar şi a nevestelor tinere se pare, a semănat în urma sa voit, atâta ceaţă şi uitare de sine. Cum să nu-ţi placă să alergi fetele prin pădure şi ele chipurile să adune flori şi bureţi, să obosească repede, să se aşeze în „zăpada zânelor” şi să aştepte cu buzele dornice, întredeschise, sărutul promis al Dragobetelui care iată că în sfârşit a venit. Zăpada zânelor era strânsă după aceea şi adusă acasă, cu apa topită din omăt stropinduse în scăldătoare şi făcându-se farmece, pentru ca anul întreg să fie iubită.

          Şi dacă plăcerea e atât de mare în 24, ea de ce să nu se repete în 28? De dragul sfârşitului lunii  februarie şi de bucuria trezirii la viaţă a primăverii, se poate prelungii în 1 şi 3 ale lunii îngemănate, care nu-i aşa, nu-i atât de sigur că va izbândi până în 25 martie, când mai e permisă o sărutare ca să te dumireşti.

          Nici etimologia numelui nu e atât de limpede. Unii cercetători presupun că ar fi de origine slavă, „dragu” şi „biti”, s-ar traduce din slava veche prin „a fi drag”. Greu de crezut că drăgostirea aceasta să aibă doar o tradiţie de 170-180 de ani. Mai curând aş miza în urmele dace. Puţinele cuvinte, atâtea câte ne-au rămas, păstrează „Trago” - ţap şi „pede” - picioare. (Tragopete). Se zice că Dragobetele ar fi fost unul din fiii Babei Dochia. Printre zeii pierduţi ai dacilor, ce mai contează unul cu picioare iuţi!

          După credinţa poporului meu în aceste zile animalele şi păsările se împerechează. Cum şi ele ca şi noi nu au părăsit niciodată, aceste locuri în care ne-am născut, se pare că am avut acelaşi zeu.