Bookfest. Jocuri sportive. Petanche

          Ameninţările de furtună m-au ţinut ieri în casă. Mi-a fost teamă că tentat de afiş, urmând chemarea celor 11 paşi, în loc să ajung la Bookfest, să nu mă trezesc în „grădina icoanei” pe cap cu grindina cât bila de petanche, sau cât un ou de struţ. Ca bietul Mitică Dragomir taman de ziua lui.

          Mai ţuţ ca mine, el a plecat de-acasă asumându-şi riscurile şi, ca să scape musafirii de cadou. A nimerit săracu, ceasul rău, direct la DNA în puţ. Când l-am văzut cum se dă jos din mersul maşinii, am crezut că-l aleargă ori stafiile, ori dracu. Da de unde! Omul se antrena ca să joace petanche cu Gigi Becali în curtea puşcăriei. N-aţi auzit de petanche? E un joc cu bile venit pe filiera Franţei. Vai steaua lor de cocoşi! Ei încă n-au aflat că noi jucăm din moşi strămoşi purceaua pe deal la Râmnic, sau pe maidanele Constanţei.

          Seara la televizor, preşedintele ligii îşi cam pierduse din umor. A încercat să ne explice cum că el a picat de martor între doi elefanţi, Antenele şi RDS-ul, făcând distincţie ca filozoful Nice, între morala celor slabi şi morala celor mari şi tari.

          „Nu e imoral să te gândeşti la fotbalişti! Eu sunt curat. Grosu s-a dus la Ligă sau la stat”

          Lui i-a rămas de-un ciur de mămăligă.

N.A.

          E groasă rău! Am aflat că dacă stau acasă, dispar hahalerele vânate de DNA sau DIICOT. Cu orice risc, azi merg la BOOKFEST. Nu vreau ţara-ntristată de tot.

NUP la Bookfest

         

            Într-un uşor anonimat a început Bookfestul. Zicea cineva, persoană-nsemnată, brand, la televizor(Liiceanu): „Ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit.” Mă uit în juru-mi, nu prea e mare înghesuială. Înşirate pe rafuri, un milion de vieţi cu coperţile viu colorate aşteaptă blazate să fie luate în stăpânire de la capăt, pagină cu pagină, de consumatori.

          Să nu mai cârtească cineva că în România se trăieşte rău! Sau că ţara e neguvernabilă cum tot aud de ieri de la un comisar neamţ. Dacă ar fi aşa, populaţia ar da năvală să-şi schimbe viaţa. Sunt atâtea oferte şi reduceri de sezon, curat chilipir la Bookfest. Cu o pensie, intri în greva foamei o lună şi, dacă nu eşti pretenţios să-l cumperi pe Manolescu sau pe Solomon Marcus, poţi achiziţiona 100 de vieţi la 5 roni.

          Oare de ce nu se-nghesuie lumea? Şi ăştia care sunt, rătăciţii, sunt autorii de cărţi. Bieţii de ei, cum îşi numără bănuţii din teşcherea ca să-şi cumpere propria carte. Dar e viaţa lor, ce mai fac cu ea? Mă gândesc singur şi tot singur trebuie să admit că, dă rău în breaslă, dacă se află că viaţa romanţată a lui X-ulescu n-a vândut nimic. Şi oricum, dacă te întâlneşti cu un confrate faci trocul şi-i dai o carte la schimb.

          Merg printre standuri şi intru la Paralela 45. Caut şi eu ca tot omul cărţile mele. La editura lui Vlasie am vreo trei, tipărite. Două de poezie, renunţ la ele din start, nu sunt absurd, cine să mai caute-n piaţă o viaţă poetică!? Poate Dosarul albaştrii. Acolo viaţa e palpitantă ca un roman de ficţiune, cum mi-a zis mie poetul Suciu după ce a citit-o. N-o găsesc nici pe aceea. S-a dat la fund. Întreb pe cineva, se uită în catalog: „Cartea de care m-aţi întrebat n-a fost tipărită la noi.”

          Trebuie să recunosc dreptatea este de partea lui. Viaţa mea s-a tipărit mai mult la securitate.

          Continui drumul la Editura RAO, văd un afiş, Recviem pentru nebuni şi bestii, de Augustin Buzura. Îi înţeleg până la urmă şi pe bieţii oameni de ce-au rămas acasă cu viaţa lor.

          La Polirom, Daniel Cristea Enache şi Doina Ruşti vorbesc frumos, cu substanţă, voci tremurate de emoţii în microfon. Mă uit în stânga, nimeni. Stânga e la guvernare, guvernează Oltchimul, Poşta, CFR-ul, nu-i timp pentru cărţi. Mă uit în dreapta, cred că mai devreme a trecut pe-acolo Mihai Răzvan Ungureanu. Sincer, mă bucur că a reuşit în sfârşit să-i unească şi pe ăştia de pe dreapta cineva şi au plecat toţi. Şi atunci, înseamnă că Enache pe mine mă are în vedere. Poate mă întreabă de nume şi-mi face o cronică. Stau trei minute şi plec. Sunt invitat să vorbesc.

          „Lipsa vizitatorilor la târg, personal mi se pare că e un lucru bun. Le arătăm astfel cârtitorilor că ţara e guvernabilă şi toţi locuitorii ascultă cu gura căscată şi gâtul ţeapăn, ca lupul, numărând stelele şi savurând lectura după o singură carte scrisă de le guvern de premierul  Ponta, ăla cu NUP-ul.”

    Mai punem la sfârşit ghilimelele?... Întreb şi eu

Umbra războinicului şi comeata

         

 

            Mi-a fost teamă aseară că umbra lui Gigi va tulbura strălucirea Stelei care a redescoperit în sfârşit regula de aur stăpânită de maeştrii de altădată. Lipsa fortuită (mai nimerit furtuită) a acestuia, a curăţit imaginile în desfăşurare, scoţând din cadru pe zona centrală prostul gust şi scălămbăielile ciobanului. S-a putut citi liber pe feţele actorilor, descătuşările, trăirile şi bucuria sinceră, iar noi spectatorii am avut parte de un spectacol total.

          Mi-a fost teamă că nu mai ştim bucuriile simple, afectaţi ca popor, dar mai ales individual de frustrări şi marasma care ne-a mocirlit.

Voci pestilenţiale din ecranele televizoarelor au încercat să amestece planurile, să repoziţioneze cumva locul patronului şi meritele sale.

Despre locul pe care îl ocupă acum şi unde l-a trimis legea potrivit faptelor, mizând că dacă faci biserici ai Dumnezeul tău, s-a dovedit că Dumnezeu există, dar El nu poate fi doar al tău.

          Cât despre merite, a dictat orgoliul nemăsurat, înfrăţit cu posibilitatea de a înmulţi şi spăla bani murdari. Putem trece peste asta şi să-i recunoaştem totuşi meritul de a-şi fi ascultat sfătuitorii, selectând jucători, plătindu-i şi nedându-l afară pe Reghe, cum altădată pe Rege. Găsea el un motiv.

          Iacătă-mă căzând şi eu în greşeala de a vorbi prea mult despre cioban...

          Tot anul Steaua a dovedit că nu oile cu lână de aur, ci întreaga echipă sub comanda lui Reghe s-a mişcat bine în iarbă, antrenându-se fără să pacălească şi rostogolind balonul rotund în poarta adversarilor, indiferent că ei s-au numit Dinamo, Rapid, Ajax sau Chelsea. A fost frumos parcursul STELEI şi meritată sărbătoarea de-aseară. Ne-am simţit şi noi în rândul lumii.

          Ce urmează? E prea devreme. Sper din toată inima să nu se încurce planurile. 

          Trag nădejde să nu rămână în urmă ca la o „comeată”, doar praful si confetiile.

Concurs de literatură

                                Eveniment Viorica Hagianu.

              În Piaţa Romană, vis-a-vis de ASE, lume luminată. Bărbaţi la costum şi cravată, doamne îmbrăcate elegant, dar sobru, teleportaţi în plină vară din cealaltă lume când la manifestări era obligatorie ţinuta oficială. M-am speriat crezând că e o reuniune a activului într-o contrarevoluţie organizată, mai ales că ajuns pe trotuar în mijlocul lor, un tip distins cu ochelari şi păr complet alb ţipa hâtru în telefon: „Haideţi mă odată că se trage la Universitate! Noi deja plecăm spre Inter.”

            Şi în timp ce dânşi îşi urneau paşii ca la o manifestaţie spontană către vre-un restaurant, să petreacă aniversarea celor 40 de ani de la absolvire, veseli înaintând pe lângă clădirea ASE-ului pe străduţa strâmtă, m-am liniştit poposind câteva zeci de secunde în răcoarea zidurilor masive. I-am lăsat să-şi povestească în voie cum au traversat victorioşi, fiecare dintre ei, deşertul prosper al tranziţiei, iar eu, uşurat, m-am încumetat să trec strada urcând scările către intrarea Bastiliei. M-am temut iniţial(în blugi, adidaşi şi tricou albastru) că ţinta acelor tovarăşi în costume de epocă va fi să fie tot bătrâna Bastilie – transformată ca să zic aşa uşor nefiresc (chit că sub numele glorios se ascundea o librărie) – în loc de întâlnire pentru literatură. Bine că măcar bastionul ăsta nu s-a lăsat cucerit.

           

Îmi potrivisem cronometrul să ajung fix la ora 12, cum era scris în mesajul primit prin telefon. Ajunsesem chiar cu câteva minute mai devreme, dar nu eram singurul care urcam pe scara de lemn către locul în care mi se spusese că va fi evenimentul.

            Dintrodată, glasuri cristaline m-au derutat, m-am temut că organizatorii să nu fi umplut sala cu copii, cum se mai practică. Exclus, erau prea mici. Ei încă nu aveau acces la marea literatură.

            Suntem invitaţi să intrăm în sală de o parte, iar de cealaltă parte o voce ofuscată de gardian femeie, ni se adresează ca unor derbedei. Deranjasem se pare o acţiune care nu se încheiase. N-am luat în consideraţie din respect pentru copii. Poate că vor deschide cărţile noastre şi ne vor recunoaşte când vor fi mari ei, nu noi. Ce şanse au, educaţi de gardieni?...

           

N-am să povestesc pentru a nu plictisi cum a fost evenimentul. Ne-am întâlnit, am citit după simţul măsurii fiecăruia, pagini din cărţile prezentate în concurs. Prea multe cărţi şi uneori prea multe pagini. Personal am revazut cunoştinţe de pe net şi m-am bucurat să schimb câteva vorbe cu Victoria Milescu ale cărei versuri îmi plac şi despre care scrisesem undeva. Modestă, mi-a zis:

            „Domnule Ionescu dumneavoastră aţi înţeles din poezia mea, mai mult decât mine.”

N.A. Nimic de bine, cum ar fi meritat, despre organizatori. Nu s-au dat premiile şi nu doresc să se interpreteze...

Alte ecouri:

http://marinifrim.wordpress.com/2013/05/27/clepsidre-in-marea-poeziei/

Ceaşca de lângă fundul de lemn.

        

           Parcă se înbulzeau valuri deasupra norilor. Stăvilarul spulberat de puhoi se prăbuşise şi huruitul ameninţător răscolea aşezarea cerului. Un tzunami de tunete bolovănoase călca pe timpanele mele tensionate, ca şenilele unei companii de tancuri. Aşteptarea şi întunericul se cuibăriseră în culcuşul fricii.

          Scrutam temător din balcon. Ariergarda norilor, biciuită de fulgere şi rafale de vânt, odată a spart şi prăpădul câteva clipe şi-a arătat faţa schimonosită. Doar cât să ne încerce.

          Am părăsit balconul grăbit, luându-mi ultimele măsuri de securitate. Închizănd  geamurile, televizorul, calculatorul şi sorbind o gură de ţuică din „ceaşca de lângă fundul de lemn”. Mai era o ceaşcă pe masă în întunericul ce se lăsase, goală parcă îmi intra în ochi şi sticla aproape plină, alături. Ţuică de la Gicu, celebră, fără etichetă, cu acciză neplătită, indezirabilă în spaţiu european.

          Singur cu Dumnezeu, m-am gândit să-l îndemn şi am întins mâna. Un fulger năpraznic mi-a arătat cum sticla s-a făcut ţăndări când am atins-o. Până am terminat de strâns cioburile s-a oprit furtuna.