România de plâns

          Weekend-ul, prelungit cu Rusaliile – este un câştig incontestabil al democratizării României în care trăim – împreună cu alte zile libere, puse cu generozitate în calendar, ca semn al superiorităţii bicameralismului asupra gândirii inchistate în sistem a unei singure camere. Este dovedit că unicameralismul de sorginte comunistă, pe care şi-l doreşte poporul prost informat de Preşedinte, a făcut şi poate să mai facă mult rău.     

          Amendamentele oferite cu generozitate de comisia constituţională a unicului mare liberal – am evitat să-l democratizez, ca să nu creez confuzie şi l-am făcut mai „mare” decât e, pe fostul interimar – vor completa cu siguranţă fericit zilele de odihnă, în care să se coboară asupră-ne nevoia de a revedea sau înlumina prima oară frumuseţile turistice din patrimoniul naţional care să ne încânte şi să ne facă să ne iubim ţărişoara inegalabilă în oferte. Viitorul sună bine.

          Într-o formulă îndeobşte cunoscută: Alex, Toma, Ioni, Cristina, Laurenţiu şi cu mine, am purces de Rusalii într-o zonă mai puţin aglomerată pe care personal n-o mai revăzusem din perioada imberbă a vieţii mele.

          Serbările zăpezii mă aduseseră de câteva ori la Voineasa cu autocarele OJT-ului. După zbenguiala din zăpadă la lumina zilei, o altfel de zbenguială urma să fie declanşată, sub ocrotirea întunericului. N-aş fi putut povesti atunci, transparent, faptele, decât cerându-mi singur un vot de blam asumat, sau pur şi simplu, excluderea din organizaţie.

          Cât de repede treceau, sub cerşafurile albe scrobite ale idealurilor uteciste trădate, ceasurile fierbinţi nepereche atinse de viciul ireparabil al cosmopolitismului decadent, mână-n mână, umăr la umăr, buşon la buşon cu utecista inimii mele care rezona în acelaşi ton. Mă laud. Ezotericul acela miraculos, mă accepta doar ca pe un novice, dar maestrul de ceremonii Damian, Secretarul Comitetului pe Intreprindere, aranja întotdeauna lucrurile astfel ca activul UTC-ist al uzinei să se mobilizeze exemplar şi să nu iasă trist din competiţia spotivă cu celelalte Comitete.

          Maşina rula nesigură prin stropii de ploaie. După ce am depăşit câteva pensiuni încă vii, în sat, am urcat pe stânga pe drumul năpădit de iarbă unde ştiam staţiunea. Dar staţiunea murise. Cabanele şi hotelurile pustii parcă voiau să-mi spună că pe acolo a trecut revoluţia sau troglodiţia sindicală şi locul se contaminase. Dacă n-am fi întâlnit un pâlc de motociclişti cazaţi probabil pentru o competiţie în zonă, m-aş fi putut gândi că locul e bântuit de stafii.        

          Ce interese meschine au şters staţiunea aceea de pe hartă? Ce soartă, ce război mafiot s-a declanşat în zonă de nu s-au înţeles la pot, nici după atâţia amar de ani?

          Am părăsit cu obidă o părticică din mine. Tinereţea pierise printre ruine, nu rămăsese nimic din ea. Zona însă mirifică aştepta. Poate îşi mai aminteşte cineva.

          Spre Obârşia Lotrului ne-am abătut către Vidra. Un peisaj cu adevărat de poveste ne-a făcut să nu luăm în seamă drumul deosebit de prost. Ajunşi deasupra lacului, ne-am dat seama că privirea dintrodată nu ne mai ascultă şi cristalinul se sparge în două. De o parte aleargă să cuprindă în cadru peisajul de o frumuseţe copleşitoare, imaginat de Dumnezeu într-un moment de graţie, iar de cealaltă parte, ochiul înţepeneşte rănit de indolenţa dezolantă a omului.

          M-am simţit oripilat, descoperind aici pe varful muntelui, la peste 1400 de metrii o Românie de plans!

          Acele clădiri, ce se doreau să completeze cumva şi să pună în valoare lucrarea Dumnezeiască, lăsate în părăsire, erau nişte răni vii, dureroase, care strigau mute. În balcoane se căţăraseră arbuştii să privească prin geamurile sparte cum arată pe dinăuntru nepăsarea oamenilor. Am ocolit ceeace ar fi trebuit să fie un hotel arhiplin, de unde să străbată clinchetul paharelor şi murmurul vocilor mulţumite ale clienţilor şi am descoperit un cal nemişcat. Am crezut că murise în iarba otrăvită, dar m-a simţit şi a ridicat capul. Îi tulburasem probabil visele. În sala de sport, nu m-am mai înşelat din păcate. Acolo pe cimentul pe care altădată fusese pus parchetul, zăcea moartă o pasăre.

          Coborând către lac, pe trepte, am înjurat în minte întreaga clasă politică. Cum să-ţi laşi plângând ţara fără de ţară? Deasupra lacului dintrodată s-a strâns o ciurdă de nori negrii. Mânia lui Dumnezeu ne-a alungat repede către maşină. Un fulger teribil a explodat în cer. Nu aici Doamne sunt cei răi.

          Toma, nepotul ar fi vrut să mai stea. Tot învârtea în mână un card vechi

          – Tataie, plătesc eu consumaţia!

          Intrând în joc m-am întrebat la rândul meu:

          – Oare banii rămaşi din pensie pe card mi-ar ajunge să închiriez aici la noapte o cameră cu steward?

– De ce steward şi nu stewardeză?

– Să nu zică mamaie că mi-am regăsit la Voineasa vreo amoreză.

Starea naţiunii şi sportul

          Se pare că susţinerea pentru Simona Halep pe blogul meu a fost benefică. Fata asta de 22 de ani, s-a luat în serios şi mă obligă să scriu mereu despre ea riscând să transform Pasărea ceţii într-un jurnalier al succeselor sportive. Iar a câştigat un turneu, de data asta pe iarbă, în Olanda la Hertogenbosch, legând zece victorii la rând fără înfrângere. Dacă ar uita să mai piardă, să rămâna amnezică încă vreo opt partide, vă dati seama că am avea o noua regină, româncă sadea, s-o încoronăm la Wimbledon?

          Zilele trecute şi scrima, prin Ana Maria Brânză şi Tiberiu Dolniceanu, ne-a asaltat cu veşti bune relaxand cursul aurului pe culuoarele băncii naţionale.

          Până şi şefii serviciilor, ăl de la CIA, după ce cu o zi înainte seful serviciilor moscovite, au venit separat la Bucureşti să studieze indeaproape fenomenul. Să nu uităm că toate aste se însumau, după ce Becali şi-a oferit gratuit serviciile de ghid lui Mitică Dragomir şi lui Mircea Sandu la mititica, contribuind decisiv la starea de bine şi confort al neamului. De atâtea veşti bune să nu uităm în ce ţară trăim, Doamne feri!... şi să întrăm în normalitate!

          Au plecat liniştiţi, după ce au dat roată cu privirea. Fenechiu tocmai antamase binevoitor CFR-ul unui specialist în vânzari de fier vechi. Iar primarele capitalei, doctorul, însoţit de premier se scărpinau în urechi cu un cancioc cu mortar, susţinând că inaugurează un spital.

          Şi-au luat la revedere de la Preşedinte.

          – Cu sau fără Steaua, aveţi potenţial, a zis americanul, onest.

          – Dacă nu e Steaua, e Zenit mai la est. Am vorbit cu Varanul...

Tobârlanii. Cealaltã Marie. Fragment

Notã

Lucrul la noua mea carte Tobârlanii, a inceput sã curgã ca un râu liniştit. Am mai publicat dupa obiceiul meu fragmente pe blog. Nu cred cã diminuez interesul pentru lecturã al cititorului. La tirajele extrem de mici cu care ies în lume cãrţile, dimpotrivã, s-ar putea sã-l stârnesc. Mai ales cã e mult de lucru, clima e în schimbare şi ploile sau seceta pot modifica decisiv cursul apelor. Sunt în stadiul când abia negociez şi ma cert cu personajele.

Astãzi vã propun un posibil final. Cu siguranţã nu va fi acesta.

*

           Eram prieten cu Maria. Cu cealată Marie verişoara ei, căsătorită. Ne mai văzusem de câteva ori întâmplător, niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră mai des, împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul subţire verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Prietena mea, cu spatele la Maria îşi citea email-urile pe o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie, stând pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre neglijent aruncate peste căldura ce o degaja corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, trecuse de 11. Prietena mea aştepta un răspuns de la o firmă unde îşi depusese CV-ul.

          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, împingea să iasă din umbră în câmp deschis. Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.

          Prietena mea speriată mă ajuta după puterile ei. Îi descheie capotul până jos şi îl trase de mâneci eliberând-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul din lume. O udă cu apă. Eu lupt în continuare să stăpânesc trupul acela stărnit de stihie. O iau în braţe, îi acopăr cu pieptul sânii, o acopăr întreagă cu corpul meu. Îi strâng picioarele cu picioarele mele, parcă începe să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Intârzii câteva clipe scufundându-mă şi eu în ea. Totul a durat preţ de trei minute. Fără îndoială cele mai lungi

          Mă desprind greu şi o privesc liniştită de pe celălat mal, de desupra ei. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. Mă dau jos din pat. Dărâmat mă aşez pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

–       Ne vedem mâine Maria!

          Cu prietena mea nu mai m-am văzut niciodată în schimb m-am văzut cu cealaltă Marie începând de a doua zi. Avea o teribilă capacitate de convingere cu adevărat mistică. Mi-a spus ca e înger şi că-mi poate mijlocii întâlnirea cu personajele cărţii mele. Trebuia doar să-i promit că am curajul să mă întorc şi să-mi termin cartea după ce stau de vorbă cu ele.

          – E foarte important însă, e capital să nu te sperii de guştere. A condus atentă în trafic schimbând cuvinte convenţionale. Nu-mi spusese dinainte unde ne vom opri. La un moment dat am început să recunosc locurile. Când am intrat pe Valea Pribei pulsul se ridicase şi bătăile inimii îmi spărgeau pieptul. Fântâna lui Cioc era tot acolo, casa Dumitrei părăsită se aplecase de tot  într-o rână. În curte la ţaţa se putea bãnuii ca măcar săptămânal mai vine cineva. Maria nu s-a oprit, a trecut mai departe şi a frânat în poarta Veroanei unde altădată străjuia nucul. Dealul se oprise în gard, dar casa era întreagă  şi alături se mai ridicase una din cărămidă roşie. Parcă să zic semăna cu casa lui unchiu Nicu. Dar aceea o ştiam mai în spate lângă fântână.

          A deschis poarta şi sigură pe sine m-a luat de mână. Pe portiţa din spate, locul unde altãdatã se dãrmase pãtulul, rămăsese  gol, dar pământul se încreţise înfiorător. Am urcat coasta până în fundul căldării. Toboganul rămăsese intact dar se adâncise. Ne-am aşezat să ne odihnim în iarbă. Căutându-ne am început să ne dezbrăcăm cum exersasem, mãcar eu, în copilărie. Cu ochii deschişi întindeam întunericul din căuşul palmelor pe corpul ei gol, descoperind uimit cu cât întindeam mai mult că Maria era de fapt acea Marie. Am acoperit-o întreagă cu corpul meu şi am simţi spasmul. Unda de şoc era aproape. Am simţit ghearele  reci ale guşterelui pe spatele meu. Parcă mă afundam ca la buturugă în ochii ei mari.  

          M-am trezit în cer la covergă. Tobârlan, tatamare, se plimba printre roşii. Mutase râul mai aproape şi artezienele udau singure. S-a bucurat văzându-mă:

          – Gata, cu tine suntem aici adunaţi toţi Tobârlanii. Numai noi.

– Mincinosule! Şi Dumitra unde-i? voiam să-i zic.

 

La mulţi ani mami!

Alexandru azi are o problemã. Mama lui împlineşte nişte ani. Nu sunt prea multi, dar grijile pentru doi – adunând acolo si anii pe care i-a împlinit el, nu demult – au o socotealã aparte. O socotealã pe care doar el şi cu ea, odatã  cãnd lucrurile se vor mai aşeza în matcã, o vor rezolva împreunã. El nu uitã cã mama lui, profesoarã de matematicã, a trebuit sã se rupã de vocaţia înnãscutã de dascãl, pentru un salariu mai bun cu care sã reuşeascã sã-i plãteascã terapia. N-a pierdut numai mama lui, cu siguranţã au pierdut şi copiii din şcoalã, care o îndrãgiserã.

Ştie cineva cum gãndeşte un copil care a cãpãtat elementele de autism în timp ce bisturiul chirurgului îndrepta o greşealã a hazardului, sau a lui Dumnezeu? Stie cineva cum e când nu mai poţi stãpânii cuvintele?

Acum Alexandru e lângã mine, priveşte peste umãrul meu cu ochii lui mari şi limpezi cum scriu. Sunt la calculatorul lui. E un lucru mare cã mã îngãduie.

Rãbdãtor, pare cã gandim împreunã cuvintele.

La multi ani mami! Si eu, şi mamaie, şi tataie, şi tati, şi Rami, şi Toma, te iubim!

Anastasia si referendumul

O sfântã mânie proletarã mã cuprinde când vãd o fecioarã din câmpul politic la televizor. Asearã Nicolicea la B1 nu mã îndoiesc îl ştiţi se vedea cã venea de la o poştã pe centurã cu automobilul luxos al parlamentarului duios. Sãpase la constituţie în bãlãrii de dudãu şi nu gãsise apa obligatorie. Pe Dâmboviţa curgea doar alcool bicameral de cãcãrãu.
Duios Anastasia glossa pe micul ecran şi nu ştia de ce poporul n-o mai vrea.

        În definitiv Referendumul e consultativ nu mai e ce-a fost.        Dacã poporul e prost şi trist dã-i demisia mama lui de comunist nativ!

 N.A.

Special am lãsat textul fãrã virgule. Sã le punã dusmanii! Virgule ghilimele timpuri grele!