Coperţi de carte

         Astǎzi cartea mea și-a îmbrǎcat pieptarul din piele de guștere.

Îi șade bine? Întreb și eu…

În mod normal lansarea va fi la Bibliotec Judeteana. Pitești, vineri, 15 noiembrie, ora 17.

În Munţi Baiului

          E deja 12 și suntem tot în București. Nu-i bai, ajungem noi! Ba e bai cǎ telegondola la Azuga urcǎ pe culmea Baiului doar pânǎ la orele 16, am citit pe net. Știţi care-i culmea, cǎ fiind domoalǎ, de fapt acolo sus nu e nici o culme, e Șaua Baiului, pe ea voiam sǎ încǎlecǎm.

          Sâmbǎtǎ a fost ziua lui Alex și dupǎ atâta agitaţie Cristina ne-a propus în zi sfântǎ de duminicǎ, pe la prânz, câteva ore de relaxare într-o baie de soare la Azuga. Iar dialogul de la început, l-am rostit eu cât se poate de mut. Ce, era sǎ-mi rǎcesc gura degeaba precum cocoșu? cǎ nu era volanul la moșu și nici planul de bǎtaie.

          Drumul cât se poate de liber ne-a permis sǎ ne îmbarcǎm pe gondolǎ cǎtre ora douǎ.

          Sǎ-i dea Dumnezeu sǎnǎtate lui Nuţii, cum care Nuţii?/ blonda cu brandul de ţarǎ/ cǎ altfel n-aveam soluţii./ Mai urcam noi versantul muntelui  la primǎvarǎ când da frunza./ În raiul de frumuseţe ce se desfǎșoarǎ  privirii din cer,/ ar trebui sǎ ridicǎm din kilometru în kilometru câte o pasǎre de-asta de fier./ Am trage bǎnetul/ de la Bruxelles/ leul ar rage/ n-ar mai fi miel/ ar cǎpǎta robusteţe/ am relaxa bugetul/ deficitul extern/ n-am mai taxa fumǎritul/ și/ ar pieri/ bone jour tristeţe/ la fericitul/ guvern

          Hai sǎ lǎsǎm pǎlǎvrǎgitul și sǎ dǎm drumul la poze cǎ și-a pierdut rǎbdarea Nikonul.

Poetica matematicii. Calcul cu membrane

          Academicianul Gheorghe Pǎun e un mit adevǎrat, nu este o cometǎ. Am mai abordat subiectul mitului pe acest blog, stabilind clar pentru omenire un fel de definiţie, care cu toatǎ modestia, cred cǎ de data asta mi-a ieșit. Precizez cǎ urmeazǎ un citat, din mine, fac precizarea respectivǎ ca sǎ mǎ asigur. Ce încredere poţi sǎ ai în ghilimelele de azi!

Mitul este o imagine fabuloasă ce se află în spatele personajului, biet agent purtător de mit. Piatra aruncată undeva în univers nu ar fi nimic fără uriașa coadă învolburată a cometei. Dar fabulosul se naște doar atunci când masa de receptori își transmite pe cale orală, sau prin messenger, uimirea tâmpă a celor impresionați de praful strălucitor ce acoperă pentru o clipă cosmică cerul, într-o străfulgerare năucitoare.

Ecoul hiperbolizat al imaginii nu se oprește când semnul ceresc a părăsit orizontul. El se transmite din generație în generație, pe diferite cǎi. De-aia academicianul a adus cu el o cǎruţǎ de tomuri ale lui traduse în diferitele limbi ale pǎmântenilor, de la chinezǎ pânǎ la japonezǎ și filipinezǎ, și ebraicǎ, și greacǎ, și englezǎ, și singaporezǎ… Bine cǎ de data asta oamenii ǎia, au tǎiat lemnul pentru carte din pǎdurile proprii! Se pare cǎ doar ungurii au avut un tratament mai aparte.

          Ce e strǎlucitor în siajul marelui matematician? E un sistem întreg, matematica scrisǎ cu litere abstracte, sistemul P de la Pǎun (sau de la poezie? caci limbajul lui e mai aproape de poet.). Sunt șiruri de litere, nu cifre, guvernate de reguli gramaticale precise, puse în cǎsuţe, celule cum îi place lui sǎ le zicǎ. E uriaș universul de sub membrane, 90% apǎ și, înotând pe sub coaja aceea transparentǎ, matematicianul liber de constrângeri, pescuiește ideile de la peștișorii ǎia mici, mici și deștepţi din ADN, care fiecare pe rândul(șirul) lui, înoatǎ ordonat. Le studiazǎ legile și regulile naturale și înţelegându-le, abstractizeazǎ și le transpune într-un calcul celular și mai recent calcul cu membrane, pe care l-a deschis spre cercetare și studiu ca sǎ-i asigure ocupatǎ întreaga perioadǎ rǎmasǎ pânǎ la pensie. Îi dorim o perioadǎ cât mai lungǎ de prepensie, caci madam ministru de la Ministerul Mucii, deja întrevede cumva, revigorarea fondului general de pensii cu ce-ar aduce dânsul sǎ verse de la Fundaţia Humboldt.

          A fost la Centrul Cultural Pitești o Conferinţǎ minunatǎ. Recunosc m-am simţit ca un peștișor de-ǎla mic și nu prea deștept, rǎtǎcit, ascultând și înotând cu gura cǎscatǎ, gata-gata sǎ înghit în sec apa.

          Lângǎ mine l-am avut pe rândul nostru pe Nae și pe prietenul Sibiceanu ca de obicei, cu siguranţǎ mai deștept decât mine, el a și vorbit. Aurel se cam foia sǎ plece l-a un moment dat, se întâlnea cu o doctoriţǎ pentru tratament, dar tocmai s-a încheiat  conferinţa și a putut sǎ-și exprime bucuria cǎ a fost prezent pânǎ la sfârșit.

          "Recunosc m-aș fi bucurat mai tare dacǎ plecam mai devreme, sǎ-i dau posibilitatatea lui Augustin(DAD) mâine dimineaţǎ sǎ-mi povesteascǎ el cu entuziasm ce a înţeles în calitate de moderator.”

          Am șarjat desigur, dar evenimentul a fost de excelenţǎ.

În inima pietrei Costel Paun

            Râul a lucrat în inima pietrei și a șlefuit întâi el. Apoi a venit omul sǎ ridice piatra, dar când s-o arunce, a vǎzut cǎ acolo mișcǎ ceva ca o vietate ascunsǎ. A mângâiat-o prelung, i-a atins cu buricele degetelor formele  rotunde și a izbit-o de altǎ piatrǎ, nu prea tare, sǎ-i asculte scâncetul. Icnetul scurt i-a dovedit cǎ nu greșise. A pus-o grea în desagǎ, cu grijǎ sǎ nu striveascǎ bucata de pâine și dura de unt, întorcându-se din drum. În atelier a încercat cu o daltǎ, dar coaja pietrei nu s-a clintit, a îndoit fierul.

            S-a așezat pe un butuc de lemn retezat, tǎind o felie de pâine și cu gesturi încete și-a potolit foamea.
            S-a gândit sǎ încerce cu flexul, avea unul la îndemânǎ nefolosit. L-am vǎzut hotǎrât, întinzând roiul de scântei împrejurul pietrei, cu grijǎ mare, sǎ-i înmoaie coja, cum pe felia de pâine cu lama cuţitului întinsese untul.

            Sculptorul are ceva din alcǎtuirea lui Dumnezeu, mǎcar îndrǎzneala de a vedea într-o bucatǎ de marmurǎ, într-un lemn sau în metal, inima care bate și pe care alţii nu reușesc s-o audǎ, amestecând simţurile.
            În expoziţia de sculpturǎ în piatrǎ de râu, deschisǎ ieri la Centrul Cultural Pitești, am stat câteva ore alǎturi de cel care și-a pus semnǎtura pe aceste minunǎţii, sub un nume tot atât de comun ca apa care curge în albia râului. Costel Pǎun sculptor autodidact din Roșiorii de Vede. Nu a încercat sǎ se împǎuneze cu munca lui apreciind contribuţia proprie ca fiind doar  20%-30% din tot, pentru restul de frumuseţe a prestat natura.
            Au vorbit la vernisaj sculptorul Marius Ivanovici, circumspect la ecourile brâncușiene și, reţinut – pentru cǎ nu vǎzuserǎ în tihnǎ exponatele – pictorii Elena Zavulovici și Augustin Lucici. Au mai fost și alţi cunoscǎtori de artǎ. Bine cǎ și-a potrivit pașii pe-acolo și Denisa Popescu. Poeta, cu eleganţa știutǎ, a descifrat poezia pietrelor.
            FELICITARI ARTISTULUI și ORGANIZATORILOR!

http://youtu.be/wT1YYjpm61U

Cu Nikonul la Bran

               Ochiul magic al Nikonului clipește scurt depǎșind iminenţa realitǎţii. Lumina taie pieziș și, cadrul umple ca o explozie resorturi nebǎnuite. Dincolo de așezarea fireascǎ a straturilor de rocǎ, pânza poroasǎ a aerului, absoarbe umbrele și artistul,  sparge coaja sâmburelui de dedesupt cu o piatrǎ din râu, eliberând mierea. Încântarea desfatǎ. Timpul, o fracţiune de secundǎ înţepenește strivit. Apoi soarele roșu se ridicǎ pentru toţi muritorii deasupra nopţii celei scurte. Crenelurile castelului depun mǎrturie cǎ altarul munţilor s-a deschis pentru slujba de dimineaţǎ. Calul gata pregǎtit își potrivește pașii cu drumul muntelui. In vale, unde s-a oprit sǎgeata, va trebui sǎ sǎpǎm adânc