Pepite de plumb

Aș putea sǎ retez

cu un ferǎstrǎu mecanic

lianele încolǎcite pe trunchi

și, ca un dirijabil de frunze

sǎ mǎ desprind

și sǎ mǎ risipesc

în aerul devenit

irespirabil

Păsărilor le-a

încremenit graiul.

Trupul li s-a îngreunat

ca al unor pepite de plumb.

Stau întrerupte fructele

încrețite pe crengi uscate,

așteptând să vină

ploaia și vântul.     

Drumul nu-i înapoi,

dar nu-i sigur nici înainte.

Privesc deasupra

dirijabilul imponderabil,

trenul meu amfibie,

vehiculul care

și-a pierdut ținta.

Luna ca un ban vechi

cu strălucirea scursă,

mă face să tresar.

Crengile sparg  

acoperișul de sticlă.

Am atins tavanul vinețiu.

Mai departe nu se vede nimic,

nu mai știu.

Nordul de înger

Privind dintr-o parte,

ochiul meu deseneazǎ
un vitraliu de frunze
galben roșii,
mișcate de îndeletnicirea
stǎruitoare a unor pǎsǎri,
patru-cinci,

niciodatǎ nu ai

o estimare exactǎ,
nu le poţi numǎra
prinse în jocul
unei gimnastici
aparent dezordonate
ce leagǎ zborul scurt
într-o logicǎ doar de ele știutǎ

Copacul acela e un soi

de bibliotecǎ.

Poate cǎ pǎsǎrile mele

în sala lor de lecturǎ
citesc cu pasiune
cǎrţile fundamentale.

Par concentrate

sǎ înţeleagǎ  semnele,
hieroglife invizibile
ochiului meu imund.

Sunt straturi a cǎror fior

sau sens
trebuie recuperat
și așezat pe rafturi
într-o ordine anume

Mișcând cu ciocul

deschid tainiţe,
legǎturi noi
încǎ neexplorate.

Când și când
par a fi descoperit
o imagine unicǎ
o metaforǎ nepereche
și se strâng
ciripind
s-o împǎrǎţeascǎ
împreunǎ

Ore întregi

cu o încântare vizibilǎ
lipsitǎ de patimi

Apoi într-o detașare dementǎ

fiecare se retrage

în nordul sǎu de înger

Din volumul in pregatire Norduri

Ela și Gregoriade. Ultima noapte de dragoste

          Nu știu dacǎ se poate vorbi acum, cu acoperire de fapte, despre ultima noapte de dragoste consumatǎ asearǎ sub acoperișul parlamentului. Toatǎ întâmplarea e departe de a se fi trǎit cu intensitatea pasionalǎ a romanului camilpetrescian. În primul rând pentru cǎ oricât ne-am chinui sǎ cǎutǎm similitudini, nu-l vom gǎsi nicǎieri pe Gheorghidiu, personajul idealist, intelectualul lucid, analitic si reflexiv, care se luptǎ tot timpul cu adevǎrul și minciuna, cu dragostea și geloziile sale.

          Și atunci doar cu Ela și Gregoriade, ușor de identificat, n-am putea recreea un triunghi conjugal care sǎ impunǎ dramatismul unei situaţii conflictuale, demne de subiectul unui nou roman. (N-am cum sǎ-l includ aici pe marinar oricât m-aș chinui). Și nici nu ar fi în spiritul timpului, dupǎ 20 de ani de eforturi și investiţii conjugate care au lucrat la structura mentalului nostru colectiv de popor rǎbdǎtor, contemplativ-dubitativ și mulţi alţi de iv pe care nu-i mai numesc, tocmai acum când am reușit sǎ ne apropiem de nivelul ţǎrilor dezvoltate, consumatoare de telenuvele.
          Mai degrabǎ întâlnirea și uniunea celor doi( Uniune Social Liberalǎ),a stat sub semnul dialogului auzit de mine întâmplǎtor la Radio Erevan și reprodus în studiourile Antenei 3 sub privirea încântatǎ a lui Voiculescu.
          Pe post de bunicuţǎ drǎguţǎ, liberalǎ, Crinuţa a întrebat:
          – Pontonel, bǎieţelul ǎsta pesedist are 10 ani, abia de merge la școalǎ. Pot sǎ încep sǎ-i fac educaţie sexualǎ? La care unsul cu toate alifiile Felix a dat rǎspunsul ca un oracol citind de pe prompter, cu vocea lui de spectacol, sǎ audǎ toţi:
          – Dacǎ vrei sǎ aflii noutǎţi, poţi!...  
          Mult sau iubit ǎștia doi, de joi pânǎ mai apoi. Da acu, sǎ vezi rǎzboi!

Acord perfid

Ca și cum
cusǎtura unei rǎni
însemnase muntele
și el îngenunchiase
pe Valea Plângerii
la cǎpǎtâiul timpului

Continuam sǎ înaintez
singur, gândeam cǎ voi
obosi curând
și sleit de puteri
voi cunoaște umbra
înainte sǎ însereze

Noaptea sângera
întinsǎ, stelele
lunecau sub tǎceri.
Dinadinsǎ
luna de nicǎieri
își amânase rǎsǎritul

Nu mai știam
ce-a fost scris
exista acordul perfid
al pǎrţilor (peste capul meu)
mǎ bizuiam pe joc
cu puţin noroc
aș fi putut gǎsi nordul 

Norduri. Volum in pregatire

Dragobetele își face guvern

         

          Cu nǎbǎdǎi Dragobetele sǎrutǎ fetele! Blondele și brunetele liberale supǎrate nu s-au mai lǎsat sǎrutate. Cicǎ s-au sǎturat pudibondele de lichele și minciunele colorate și vor merge pe linii paralele separate.
          Acum, dupǎ ce ai prestat la Crucea de piatrǎ ca fetele și ţi-ai declarat idolatrǎ dragobetele, n-ai cum sǎ ieși în drum la plimbare tot fatǎ mare, mǎi Iohanis mǎi. Hǎi, hǎi!
          Zurgǎlǎi, panglici, artificii, ecou…
          Victoraș face un guvern nou. Cicǎ, cu Mircicǎ vice... se discutǎ în oraș

          Așa ne trebuie!
Postul e un pamflet

Prietenul meu albastru

            De o bunǎ bucata de vreme Gicu prietenul meu, m-a închis undeva departe de casa sufletului sǎu. Sa fie un an, poate mai mult, de când drumurile nu ni s-au mai împiedicat în vorbe și vorbele nu s-au mai împletit recompunând ţesǎtura unei tinereţi semǎnatǎ dușmǎnos cu îndoielili, de cei care la vremea aia controlau pe radare toate zborurile. Nici o ţintǎ mișcǎtoare nu avea voie sǎ se abatǎ de la traiectoria stabilitǎ și dacǎ vreuna pilotatǎ curajos, le-ar fi stârnit bǎnuiala cǎ tinde sǎ devinǎ liberul ei arbitru și cu inconștienţa vârstei trage prea mult de manșǎ, ar fi fost doborâtǎ de la sol. Noi albaștrii zburam în grup și cerul pǎrea atât de liber și senin pânǎ ce ne-au doborât.

            Ne-am trezit speriaţi aduși cu dubele, pe vremea aia nu exista Smurdul, într-o curte cu un bazin în care înotau pești. Umbra cenușie a clǎdirii securitǎţii în centrul orașului ne obtura orizontul. Ni s-a spus cǎ am avut noroc. Zburasem nepregǎtiţi într-un strat dens de ceaţǎ, la temperaturi joase și un stol de pǎsǎri dezorientate, tulburate și ele de givraj, ne-a izbit în fuselajul avionului. Aiuriţii de noi, nici mǎcar nu știusem cǎ zburasem. Existau explicaţii, cum cǎ am fi furat de la Geamǎna dintr-un hangar un planor, dar cine era pilotul, cercetau, ne întrebau pe noi și din aproape în aproape voiau sǎ știe care ne erau legǎturile cu vestul. Restul îl știţi din Dosarul Albaștrii. (clic si puteti lectura cartea)
            Vestea bunǎ e, ne spunea comandantul, cǎ salvatorii v-au gǎsit imediat și v-am recuperat, aţi rǎmas în viaţǎ și puteţi contribui la constructia omului nou. Vestea rea era cǎ pǎsǎrile alea n-au mai putut fi salvate. Au murit îngheţate bietele pǎsǎri ale ceţii într-un ecou nesfârșit…
            Prietenul meu Gicu e un bun povestitor, poate cel mai bun, dar nu s-a luat în seamǎ niciodat. i-am reproșat asta undeva, dupǎ vree-o 40 de ani de tǎcere.  Bucuros de o scriiturǎ a lui, am postat-o pe blog. El s-a supǎrat pe mine, n-am înţeles de ce. Voia sǎ mǎ bucur de ea, numai eu?...

Avea sau nu avea floricicǎ?

          În noaptea minţii, la ușa “bunicuţii” din Primǎverii, luni, dupǎ reuniunea tovǎrǎșeascǎ a USL din Casa Poporului, bate Pontonel cu vânǎtǎi pe faţǎ și cu douǎ valize la el. Aparent doamna Nina cu o scufiţǎ roșie pe cap, parcǎ ieșise dintru-un vis erotic, nu reușise sǎ-și tragǎ haina:

        –       Cei cu tine fiul ploii exotic la ora asta? Vii din Ucraina?
        –       Nu, m-am certat cu nevasta…
        –       Cum mǎ, Crinuţa a îndrǎznit sǎ dea în tine și Zgonorel cu poporul PSD-ist n-a zis nimic? Trist moment!... Eu în locul tǎu o fǎceam bucǎţi cu toporul, decretam Saturnalii, îi bǎgam pe toţi liberalii în USD și scǎpam ţara de crize! Cǎ de hoţi, ști și tu, e mai greu nu poţi… L-aţi fǎcut de rușine pe Ilici, ce Dumnezeu!
          Și Pontonel rânjind:
          –       Da eu, ce crezi cǎ am aici în valize? Pǎmânt de flori? Ghicitori?
          –       Vǎd cǎ te-ai descuracat micuţule! Înseamnǎ cǎ ai resurse.
          –       Doamna Nina, mǎ tem! STS-ul(sau DNA-ul?... aici e o confuzie…) mi-a confirmat, în REM, pe surse, Crinuţa cicǎ ar fi bǎrbat și e viu. Iar eu sunt puţin încurcat nu mai știu ce-am tranșat…

Acest post e doar un pamflet

Zece ani

            Astǎzi, bulgǎrele nostru de humǎ, aur din praf stelar rupt din cer, cum ne place sǎ spunem, a împlinit 10 ani. E bǎiat mare. La mulţi ani Alex. Face eforturi în fiecare zi, când vrea el, sǎ nu alerge, sǎ meargǎ în ritmul nostru pe puntea lui, sǎ-și potriveascǎ pașii, sǎ nu ne-o ia înainte. Ne privește șmecherește de sus, înţelege tot și mulţumit își susurǎ ca o pasǎre cântecul. Dar se supǎrǎ câteodatǎ și se enerveazǎ pe noi din senin cǎ nu ne-am ubdatat cititorul de gânduri și în loc sǎ facem eforturi sǎ-l aducem la zi, ca sǎ putem comunica deplin, lǎsǎm totul doar pe umerii lui.

            Nu e ușor pentru un copil care a cǎpǎtat la trei ani, dintr-o greșealǎ a chirurgului, elemente de autism. Nu e ușor sǎ reașezi fiecare sunet în litera lui și sǎ refaci legǎturile în cuvinte, dupǎ ce s-au risipit alandala amestecându-se pe jos în sala de operaţie toate sunetele(sau sunetele tǎcerii).
            Acum Alexandru se luptǎ din greu, ne face concesii, încercǎ sǎ-și punǎ ordine în vorbire, scrie cifre, deseneazǎ litere, umerii lui sunt mai puternici la zece ani.
            Cu siguranţǎ Dumnezeu va avea și El  un cuvânt de zis.
            Poate cǎ își va uita cititorul de gânduri deschis…

Urda slugilor. Tablou în desfǎșurare.

           Poporul român e un popor de domni. Ne tragem în linie paternǎ direct din ramura cu rǎdǎcini înfipte adânc în noianul de voievozi și domnitori ai neamului, iubitori de ţarǎ, vinuri și femei. Cel Mare, cel Rǎu, cel Bun, cel Cumplit, cel Viteaz. Toţi risipindu-și preaplinul inimii lor în paturile largi, primitoare, cu așternut de atlaz. La soare te puteai uita, dar la pielea albǎ de domniţǎ înaintea domnitorului, ba! 

Pe boierii cârtitori i-a mai scurtat dinadins de cap, la mânie și supǎrare uneori, vreun Despot luminat. Ramura ciuntitǎ a boierilor s-a stins mai târziu în închisori.

            Astfel ne-am așezat din flori – cei care nu sunt slugi, nici cuci, nici haiduci – un popor de domni în democraţie. Talpa crǎpatǎ a ţǎrii, ţǎranul –  niciodatǎ n-a contat.

            Acum lucrurile sunt schimbate. Timpurile de splendori, chiolhan și huzur, au rǎmas uitate sub o perdea de fum. Noi poporul suveran de domni am ajuns meditativi. Ne-au cuprins depresiile, fatalmente ne-a învins spiritul Mioriţei. Ne-a plǎcut sǎ ne scufundǎm în el și am devenit triști, așteptându-ne stipendele invariabil neîndestulǎtor, la date fixe. În culmea rǎbdǎrii ne-a cuprins plictiseala, starea de graţie a contemplǎrii. Continuǎm sǎ fim slujiţi. Suntem poporul de domni cei mai iubiţi, când votǎm.

            Câţiva, puţini am intrat în biblioteci, alţii, cei mai mulţi s-au înfundat în fotolii privind la televizoare ca la circoteci roiul de molii și urmǎrind cum se mișcǎ reforma statului ca un elefant. 

Ei, slugile noastre, au evoluat, au gulere albe nu le mai au albastre. I-am atașat la stat demnitari. I-am investit în guvern pe cai mari. Primari. Parlamentari. 

Toţi slugi în slujba poporul suveran de domni, marele tiran!…

            Istoric vorbind, slugile au fost întotdeauna hoaţe și-au tras partea lor, au înșelat, au vândut vinul din beci, au luat viile și moșiile asupra lor, pentru ca stǎpânii sǎ nu mai aibǎ griji, sǎ-și înalţe spiritul liber și lenea pe creste și sǎ se joace, în cel mai rǎu caz la necaz, pǎrǎsiţi de neveste, de-a baba oarba cu vremea.

            Au rǎmas pe dinafarǎ poeţii notabili, ei nu sunt nici domni, nici slugi. S-au nǎpustit pe bloguri în blogosferǎ și înoatǎ în blugi prin nǎmeţii de metafore și pamflete politice, într-o nouǎ erǎ, înfierând în numele poporului de domni cu toatǎ ura de care sunt capabili, poporul de slugi.

            Dar sluga, ca o babǎ surdǎ – cum bine zicea senatorul Nicolicea – n-are mamǎ n-are urdǎ!

Sânziana de la Doha

              Povestea Sânzienei de la Doha a avut azi un final fericit. În tribunǎ, Stere Halep, tatǎl Simonei trǎia aievea o minune la care nici nu îndrǎznise poate sǎ viseze. Înconjuratǎ de șeici, fata lui ridica mândrǎ deasupra capului pasǎrea fermecatǎ. Trofeul pe care dupǎ o sǎptǎmâna luminatǎ îl câștigase pe merit.

            “Grijǎ mare fetiţo la pasǎrea aia sǎ nu zboare! Va trebui la noi acasǎ, la Constanţa pe strada Chiliei, sǎ schimbǎm mobila din sufragerie. Ne trebuie o vitrinǎ mai mare, doar n-o sǎ ţin pasǎrea într-o colivie. O sǎ intre lumea la el în casǎ, s-o atingǎ, s-o pipǎie, sǎ se convingǎ cǎ nu e de tinichea.” Gândul lui Stere porni înapoi și-și vǎzu copila de patru ani, cât racheta, cum alerga încǎpǎţânatǎ dupǎ minge, s-o treacǎ peste fileu.

            “Frat’su, mai mare cu șase ani, chiar se antrena și promitea sǎ ajungǎ tenisman. N-a fost sǎ fie. Nu-i pentru cine se pregǎtește. Nu zic, Doamne ferește, cǎ ea nu s-ar fi pregǎtit. Dar cu trupu-i plǎpând, nu-i dǎdeam prea multe șanse, doar din voinţǎ s-a întǎrit. Eu n-am oprit-o dar nici n-am încurajat-o prea mult.”

            Descǎtușatǎ de complexe, cu plǎcerea de a juca, Halep a avut la Doha o sǎptǎmânǎ încântǎtoare. A fost tot timpul cu racheta la ea și agerimea gândului a întrecut nu numai viteza mingiilor ce pǎreau devastatoare, ci mai ales a reușit sǎ blocheze rotiţele ce se învârteau în gol în mintea adversarelor care nu mai înţelegeau uneori nimic. Pe rând, elita consacratǎ Erani, Radwanska, Kerber, dintre cele mai mari stele ale sportului alb, au pǎlit și s-au recunoscut înfrânte în faţa celei ce strǎlucea.

            O orǎ și șase minute în care parcǎ am renǎscut ca popor. O orǎ și șase minute ne-a fluturat în inimǎ tricolorul. Simona nu a minţit, nu a furat, nu a fǎcut trafic de influienţǎ, nu a corupt pe nimeni și nu și-a trǎdat propriul partid. Nu a furat voturile spectatorilor și guvernul n-a dat ordonanţǎ de urgenţǎ specialǎ ca sǎ câștige ea. Nu politizez dar pot constata.

            Încǎ mai e timp. Poate vom învǎţa sǎ ne alegem eroii.