Concert pentru duduk și orchestrǎ

          La sfârșitul lunii februarie în cadrul spectacolelor ce le oferǎ sǎptǎmânal Filarmonica Piteșteanǎ _ cu siguranţǎ, oaza de spirit rǎsǎritǎ în zonǎ în pustiul de dupǎ Decembrie 89, datoratǎ în special nebuniei unui entuziast, l-am numit pe Jean Dumitrașcu _ m-am reîntâlnit cu etosul armean într-un concert de excepţie pentru duduk și orchestrǎ. Îl mai vǎzusem și ascultasem cu încântare pe aceeși scenǎ pe Harry Tavitian, acel Noe al sunetelor, alt armean fǎrǎ margini despre care am mai scris undeva pe blog.

          Întâmplarea face ca tocmai în aceste zile sǎ lecturez Cartea șoaptelor, a lui Varujan Vosganian în mare vogǎ și deja suspectez un fel de conspiraţie, un triunghi armean al Bermudelor cu vârful ţintǎ cǎtre Pasǎrea ceţii.

          Mǎrturisesc nu mai ascultasem pe viu un duduk, darmite un duduk cu orchestrǎ! Pe viu, cǎci solistul devine una cu instrumentul lui. Sunetul acela grav și cald parcǎ adunǎ în el toatǎ durerea armenilor. Flǎcǎii vin de departe poposind în luminișul sunetelor aduc cu ei tot zbuciumul peregrinǎrilor lor. Nici o ţarǎ nu-i mai încape, doar fluierul lemnului de cais.

          Rǎscolitor Haciaturian într-o suitǎ de dansuri armenești. Viorile se nǎpustesc rǎzvrǎtite de pe deal în vale și se liniștesc înalţându-se lin pe culmi. Grijǎ mare cum se strecoarǎ pe poteci dulcea luminǎ a înserǎrii. Un violoncel, geme, strâns între picioarele puternice și zvelte ale unei instrumentiste. Ce-ar putea fi mai frumos decât geamǎtul de dragoste al unei tinere femei. Și din nou instrumentul sacru exoticul instrument armean duduk așterne pacea.

Albastru de Rarǎu 2

Pare o catedralǎ Rarǎul,
cu turlele înǎlţate

smintit în hǎul albastru
al cerului…

Sau ruina unei piramide,
bombardate de ploaia
milioanelor
de perseide.

Stau ca niște pete în soare,

îngropate în stâncǎ,
umbrele uriașilor
în picioare.

Cu o furcǎ în mânǎ,
o femeie toarce
firul etern dintr-un caier
de lânǎ

Surâsul smuls somnului,
rǎzbate chipul ei blând,
ca-ntr-o icoanǎ a Maicii
Domnului

Albastru de Rarǎu

Catedralǎ a dacilor. 
Uneori cuvintele se încumetǎ sǎ tacǎ...

Fir’ai al naibii de pamflet

          Este fabulos cum se poate transforma adevǎrul în minciunǎ, dar un grad mai mare al fabulosului este cel care transformǎ minciuna în advǎr. Te poţi rǎsvrǎti liber, sau poţi face mersul piticului, cum ai învǎţat la școalǎ. Uite cǎ școala te-a învǎţat și ceva util!...

          Politicienii, intangibili, senini, patrioţi, susţin cǎ Românica e ţara lor, pânǎ nu mai rǎmâne nimica din ea, mama lor de hoţi! Ei toţi sunt elita, meritocraţia. Tu, cu lentilele tale groase, vezi strâmb democraţia. Nu conteazǎ cǎ n-ai plagiat doctorate și poate ai învǎţat carte. N-ai putut sǎri capra și asta e o întrebare, ţi se pune în spate, n-ai parte și ţi se scade automat nota la purtare, toatǎ viaţa. S-au dus vremurile comuniste, a zburat puiul cu aţa. Facultǎţile-tristele, alea adevǎrate, nu mai sunt bune nici de trimis la ţigǎri. Sunt mai marfǎ, blatistele…

          Statistic, azi e suficient sǎ simţi artistic și sǎ minţi cu talent.

          Suntem o ţarǎ de basm fabuloasǎ!

          Conta, dacǎ înţelegeam când ne scria pe tablǎ învǎţǎtorul cǎ basmul este expresia artisticǎ a fabulosului… Ponta(?)… Da, el a înţeles viitorul! A copiat textul în caiet (a contat în buget) și de-aia îl voteazǎ poporul.

A fi sau a nu fi pamflet.

Club A, Avampost

          Am revenit la Club A, asearǎ, pentru o dublǎ lansare de carte. Douǎ, cǎrţi, doi poeţi. Unul L.A. –  fluviu învolburat și înșelǎtor dedesubt, curgând liniștit în aparenţǎ și celǎlalt R.C.R. –  firul unui izvor de munte subţire și limpede ce susţinea cu acribie cǎ e doar un gârlici iscat dupǎ ploaie, cu apǎ murdarǎ într-o râpǎ uitatǎ de Dumnezeu. Un nimic.

          Prima binevorbitoare, Daniela Toma, a încercat sǎ-l lǎmureascǎ pe acest Radu Cristea Ratzone și pe noi, cǎ la cea de-a doua carte, autorul nu se mai poate pǎcǎli nici pe el și nici pe noi. S-a maturizat cu fiecare poem, mǎ tem cǎ nu mai e loc de jucǎrii, când ucizi fluturi cu arme de foc”.
          Au mai gângurit frumos, scoţându-l din gunoi pe poet (Titlul cartii: Sunt un gunoi, sunt un nimic), Lavinia Stoica, Andra Ciubotaru și o cunoștinţǎ dragǎ mie de la Superblog, Claudia Pǎtrașcu. Și a mai fost un bǎiet ce a zis ceva despre “urmele ce trebuie sǎ le lași, morţii mǎsii de neopostmoderniști!...”
          În pauzǎ am aruncat un ochi împrejur, celǎlalt privind fix la sticla cu bere. Multǎ tinereţe. Și durere?... Poate! Toţi vorbesc. Toate! Nimeni nu ascultǎ. Extasy nicǎieri. Îmi doresc? Nu știu. Atmosferǎ ocultǎ. Fum viu de ţigarǎ. Parfum de lotuși. Zonǎ crepuscularǎ. Și totuși se lanseazǎ poezia la barǎ. Fǎrǎ critici literari și oameni politici mǎgari. Doar cu prieteni poeţi imaginari.
          Lutra, lungǎ și fǎrǎ de trup, castanie ca puiul de lup, se aruncǎ în vâltoare, Sutra.  Mega Sutra. Sunt clipe de ecstasy chiar sub dune. Va ajunge la mal?… Poezie, sau ritual?
          În noaptea când s-a luat curentul praful se așeza greu.
          Am umblat zile întregi ca umbra cǎutând un trup în care sǎ mǎ așez.
          Asemǎnǎtor sunetului apei care îngheaţǎ.
          Nimic de spus mai mult. Trebuie sǎ rezolvǎm ceva cu Leonard Ancuţa.

 Notǎ:
În locul celor absenţi au vorbit, dincolo de Leo:

Iulia Georgeta Popescu

Cristina Nemerovschi
Alexandru Voicescu și nu mai știu...

Nascut campion

A-nceput de ieri

sǎ cadǎ,
pe asfalt
și nu-i zǎpadǎ,
e cobalt.
Bine cǎ nu e

înalt! 

Sunt dureri,
dar se ridicǎ,
cu talent,
precum dragonul.
– Toma, fii atent
la trafic!
Campionul 
n-are fricǎ,
e în grafic!…

Vernisaj la Mogoșoaia

            Când știi sǎ-ţi porţi pe picioarele înalte și suple tinereţea, ea strǎlucește ca liniile vrǎjit prefigurate în tablourile maestrului.           
           Lǎsasem în urmǎ, cu zeci de minute înainte, limpezimea culorlor ce mǎ stârnise sǎ constat intensitatea gândului ce strǎfulgera tablourile artistului, deschizând pe vatra de foc a pânzei, gǎuri negre luminoase a cǎror geometrie perfectǎ te îndemna la o rigoare a explorǎrii. În ce mǎ privește, mai puternic, întunericul m-a pierdut în acele tunele de spaţiu și timp, depǎșit de simbolurile ce rǎmâneau cumva atârnate de pereţii sinapselor, nereușind sǎ pǎtrund în adevǎrata lor profunzime.
            În curtea palatului de la Mogoșoaia, Ion Pantilie, încolţit de patru graţii, frumoasele și talentatele sale eleve din ultima clasǎ a liceul de artǎ, viitoare pictoriţe, juca senin rolul profesorului:

            – Dragele mele prinţese, ia spuneţi va plǎcut expoziţia?
            – Mie mi-au plǎcut ultimele tablouri pe alb, cu linia galbenǎ din mijloc ce pare cǎ se rotește ca o elice, depinde unghiul sub care o atingi cu privirea.
            – Iar mie, tablourile mari din penultima camerǎ. Superb aţi prins copacul…și inima crucii… Totul e minunat! Luminișul din ochii profesorului le îconjura cu dragoste și dansul razelori se insinua viu printre crengile copacilor.
            – Hai, sǎ vǎ pregǎtiţi! Vǎ iau de pe malul lacului. Mașina pleacǎ spre Pitești în 15 minute.
            – Știţi domn’ profesor, noi am vrea sǎ mai rǎmânem! O umbrǎ  ca o fâlfâire de aripi îi încreţi ușor fruntea.
            – Bine dar aveţi unde înnopta?
            – Nici o grijǎ domn profesor. Felicitǎri pentru vernisaj și drum bun!
            Ion Pantilie se întoarse sǎ mai schimbe douǎ vorbe cu Lucian Cioatǎ și sǎ mai umple cu un Recaș sângeriu paharele prietenilor. Graţiile, ca niște lebede albe, plutirǎ pe pietrișul întins în curtea palatului cǎtre lac, dar se oprirǎ la o bancǎ. Doi studenţi în ani terminali le așteptau acolo. Una din ele se așezǎ pe jos, cu picioarele îndoite ușor sub ea pentru ca ochiul sǎ poatǎ descoperii stânjenit, pulpele fine încǎ nebronzate. Oare maestrul, de-acolo sǎ-și fi luat acurateţea liniilor și prospeţimea albului?
            Unul dintre bǎieţi, înalt cât stâlpul de telegraf se ridicǎ în picioare. Ovalul feţei era tivit ca o tușǎ subţire de barba tunsǎ scurt. Avea o traistǎ pe umeri. Fata de jos arunca în jurul ei cu pietre. Pǎrea concentratǎ și pietrele se dispuneau în spiralǎ, dupǎ o linie pe care o vǎzusem mai devreme în cealaltǎ expoziţie – din interiorul clǎdirii cu turle, în aceeași curte a Brâncovenilor – giratǎ de sculptorului Darie Dup, Axis Mundi
            Mǎ impresionase acolo o Schiţǎ. Acrylic, tablǎ,cretǎ, canevas, greu de descris, dar mai ales cele patru cosciuge din cherestea, cutii lungi fǎrǎ sfârșit, deschise, în care sculptorul așezase patru crengi mai groase de copaci cu ramurile retezate artistic, încorsetate cu solzi de tablǎ și așchi de metal, susţinute, crengile, de niște inele mari de undiţǎ ancorate cu sârmǎ rǎsucitǎ, ca sǎ nu cadǎ și sǎ se spulbere în neant operele perisabile.
            Fata de jos continua sǎ arunce cu pietre. Lumea se mișca în interiorul curţii și cei doi studenţi terminali, gândeau separat strategia unei nopţi de dupǎ echinocţiul primǎvǎratic. Pare cǎ bǎiatul înalt se hotǎrâse și era gata sǎ porneascǎ la vânǎtoare. Fata de jos, ca o cǎprioarǎ încolţitǎ, ţâșni dintre pietre în alergare peste desenul pe care abia-l înfrunzise.
            Ei alergau în aceiașI direcţie. El avea picioarele mai lungi. Ca într-un joc al dragostei ea își încetini pașii. El o ridicǎ în braţe și se roti ca o linie galbenǎ în centrul spiralei.

 

Pǎmânt de flori. (Varianta)

 
De ziua poeziei

Am vǎzut dimineaţa

plinǎ de mirǎri.

Poetul umbla

cu poezia în nǎri,

etern în uitǎri,

îi da târcoale,

adulmeca șoaptele.

Precum pruncul,

cocoţat pe grind

la sânul matern,

rǎscolea în luminǎ

ceaţa, descoperind

din cǎlimǎri ciudate

cum ţâșnște laptele

Cerbii și cǎprioarele

nopţii svântau

roua ierbii

mirosind a iacint  

stârnind cu sclipiri

de argint în copite

umbra unui sǎrut

Nu se scuturaserǎ

petalele

în solul reavǎn

germinau seminţe

Dumnezeu cumpǎnea

consecinţele

printre maci, tǎcut.

Postmodernistul

din mine își legase

tristul la vedere

oasele-comori
de un piercing

și sufletul nimb

cu eșarfa de nori,

oferind, cuvânt cu cuvânt,

în cliring, la schimb marfa,

îngerului trimis
Trupu-i de semincer 

uscat de vânt

s-a prescris în cer

pǎmânt

de flori

 

Poetul etern (in lucru)

Poetul  
umblǎ

cu poezia
în nǎri,
nemurind
etern
în uitǎri...

Îi dǎ târcoale
dimineaţa,
îi adulmecǎ 
șoaptele.

Precum pruncul
pe grind
la sânul matern
rǎscolind ceaţa
și descoperind,
în cǎmǎrile pline
cum ţâșnește
laptele.

Postmodernistul
din mine

și-a spânzurat
negustorește
de un piercing,
în zori,
sufletul nimb
cu eșarfa legatǎ
de nori,

oferindu-și în cliring
marfa
cuvânt cu cuvânt
îngerului duios
la schimb

Trupul de
semincer 
pǎcǎtos
carne macrǎ fǎrǎ os,
s-a uscat
de vânt
și-a cǎzut
pǎmânt
în cer

Din alambicul timpului

            Nota, C Rǎdulescu Motru, în Noua Revistǎ Românǎ _ Pentru Politicǎ, Literaturǎ, Știinţǎ și Artǎ, la 15 Maiu 1901.

            Cuvintele se potrivesc de parcǎ ar fi fost scrise ieri. Dacǎ ai sǎ citești, nu vei mai fi atât de sigur cǎ timpul n-a stat pe loc și ne-a pǎcǎlit atâta amar de ani.