La sfârșitul lunii februarie în cadrul spectacolelor ce le
oferǎ sǎptǎmânal Filarmonica Piteșteanǎ _ cu siguranţǎ, oaza de spirit rǎsǎritǎ
în zonǎ în pustiul de dupǎ Decembrie 89, datoratǎ în special nebuniei unui
entuziast, l-am numit pe Jean Dumitrașcu _ m-am reîntâlnit cu etosul armean
într-un concert de excepţie pentru duduk și orchestrǎ. Îl mai vǎzusem și
ascultasem cu încântare pe aceeși scenǎ pe Harry Tavitian, acel Noe al
sunetelor, alt armean fǎrǎ margini despre care am mai scris undeva pe blog.
Întâmplarea face ca tocmai în aceste zile sǎ lecturez
Cartea șoaptelor, a lui Varujan Vosganian în mare vogǎ și deja suspectez un fel
de conspiraţie, un triunghi armean al Bermudelor cu vârful ţintǎ cǎtre
Pasǎrea ceţii.
Mǎrturisesc nu mai ascultasem pe viu un duduk, darmite un
duduk cu orchestrǎ! Pe viu, cǎci solistul devine una cu instrumentul lui.
Sunetul acela grav și cald parcǎ adunǎ în el toatǎ durerea armenilor. Flǎcǎii
vin de departe poposind în luminișul sunetelor aduc cu ei tot zbuciumul peregrinǎrilor
lor. Nici o ţarǎ nu-i mai încape, doar fluierul lemnului de cais.
Rǎscolitor Haciaturian într-o suitǎ de dansuri armenești. Viorile se nǎpustesc rǎzvrǎtite
de pe deal în vale și se liniștesc înalţându-se lin pe culmi. Grijǎ mare cum se
strecoarǎ pe poteci dulcea luminǎ a înserǎrii. Un violoncel, geme, strâns între
picioarele puternice și zvelte ale unei instrumentiste. Ce-ar putea fi mai
frumos decât geamǎtul de dragoste al unei tinere femei. Și din nou instrumentul
sacru exoticul instrument armean duduk așterne pacea.
