7. Tobȃrlanii. Ediția II-a la Gușterele

Reclama ce se derula dupã ȋncheierea emisiunii lui Toma nu mai avea de gȃnd sã se termine. Cei aflați pe insulã puteau sã vadã ecranul uriaș de oriunde și fuseserã captivați de imaginile acelea vii care nu știu prin ce ȋntȃmplare ajunseserã sã fie difuzate. Automat toți Tobȃrlanii și-au ȋndreptat pașii spre cȃrciuma lui Nilã. Țața, traversase strada de la Crucea de piatrã ȋmpreunã cu șomerițele ei. Dãduse faliment, dar curtezanele nu plecaserã nicãieri. Unde sã se ducã, mãcar acolo aveau un acoperiș, ȋși retrãiau amintirile.
Petre parcã atunci o descoperise pe Veronica și se așezase lȃngã ea. Unchiu Gogu o ținea pe genunchi pe Lenuța, nu mai erau scaune, și-și umplea ȋntruna paharul degustȃnd  minunatul alcool fabricat din transportul ilegal de portocale, migdale și lãmȃi, operat de Cornel. Abia sosise Cornel. Fiind singurul care-i cunoștea pe cei din reclamã, ȋși cioplise o nuielușã de alun și-i deconspira pe rȃnd, cȃnd apãreau ȋn filmulețul cu manifestãrile de la prima ediție.
– Cornele mamã, ãla cu creastã de cocoș și cu barbã al cui e? Și blonda aia cu sãnul dezgolit ca sã se vadã tatuajul, din neamul cui, tot de pe Țiganca? Ǎla tuns pe piele e Dragoș al lui Burtilã?...

Crainicul, cred cã Alin, nu-i cunoșteam vocea, dãdea
amãnunte cum se pot cumpãra biletele pe internet. Ce posibilitãțile de cazare existã. Ȋn ofertã apãreau, atȃt camere confortabile oferite de localnicii mai ȋnstãriți cu acces la piscinã, cȃt și Casele Lupeștii. Fosta Casã a agronomului se transformase ȋn hotel. Ȋn plus exista un autobuz. La nevoie putea sã-i transporte la vilele din Valea Ursului sau Bãiculești.

Maria cu capodul ei de mãtase verde descoperindu-mã ȋn mulțime mã privi ȋndelung și odatã izbucni:
– Eu vreau ȋn patul Lupeștii! Ca la un semnal și-au dat drumul dorințelor toți.

– Mergem și noi! Vacarmul devenise greu de stãpȃnit.

Ȋn fond ce-ar fi sã facem o Comferințã comunã la Casa Dogarului Arena?

2

         Tata, vroia ȋn epilogul romanului sã adune toate personajele de pe insulã ȋn studioul lui de televiziune ȋntr-o adunare-conferințã de demascare publicã a lui Tobȃrlan, pentru intransigența și veșnica lui nemulțumire. Fiecare personaj avea la dispoziție un numãr de pietre egal cu vȃrsta, și, dat fiind cã locul permitea, toate grãmezile erau egale ȋntre ele ca judecata nici-unuia dintre judecãtori sã nu atȃrne mai greu ȋn luarea deciziei.

Tata-mare era o fȃntȃnã adȃncã.

Ȋmi ȋnchipui cȃnd piatra i-ar fi izbit trupul inconsistent, neopunȃnd rezistențã, s-ar fi auzit plescãitul ca ȋn oglinda unei ape!

Dincoace ȋn ograda de la Casa Dogarului Arena se puneau bazele unei  altfel de Conferințe, "despre tradițiile și locurile Merișanilor, despre responsabilitatea lucrurilor care ȋți plac, despre familie și despre prieteni adevãrați, despre pasiunea sufletului  și despre patimile trupului. Despre muzica bunã, mancare la ceaun, vin curat tras ȋn oale de pamant, pe care il bei pȃnã dimineața și nu te doare capul. Despre cuptoarele, plitele ȋncinse, mai ȋncinse decȃt pãlinca adusã de la mama ei, zãcutã ȋn butoiul din beciul dogarului. Despre copiii care se joacã pe deal ȋn timp ce rockul se ȋmprietenște cu satul." (abia acum mi-am dat seama cã acolo pe insulã n-am vãzut picior de copil. Nimeni nu se gȃndise sã ȋsi aleagã ȋn cer raiul copilãriei de pe pãmȃnt!).

N-a fost nevoie de nici un vot. Discuțiile se ȋncinseserã dar erau unanime. Toți doreau o Conferința comunã la Casa Dogarului Arena ȋn Merișani și cereau sã ȋnceapã demersurile. Doar Tata-mare rãmãsese ȋn chilia-coverga lui sã se roage. Oare sã se roage? Cui sã se roage? Mȃndru cum era n-avea cui? De la o vreme un guștere se aciuiase ȋn chilia lui.

Sarcina de a negocia cu Alin ȋi revenise lui Tata. Nu era de loc simplu. Au schimbat emailuri ȋncercȃnd sã armonizeze cumva lucrurile, dar prea erau ȋncãlcate toate normele. Dumnezeu, n-ar trebui deranjat... Oare El nu are nimic de zis?

Aici am intervenit eu. Un scriitor ȋntotdeauna poate s-o ȋntoarcã din condei. Altfel de ce s-ar mai scrie ediția II-a la o carte. Le-am propus pentru refacerea compatibilitãților, ȋnainte de Conferințã  sã fie organizatã o competiție sportivã. Sportul are proprietatea sã elmine diferențele de gȃndire dintre oameni, le ȋmblȃnzește aducȃndu-le la un numitor comun, regenereazã resurse și energii.

Miza era Tobȃrlan. Alin și ai lui luptau pentru veșnica lui pomenire, pentru tot ce credeau ei cã lãsase bun, iar ceilalți voiau sã-i demaște veșnica lui nemulțumire

Am ales rugbyul nu pentru cã ar fi sportul cel mai frumos cu toate cã ar putea fi, ci pentru respectul pe care și-l aratã ȋntre ei jucãtorii. Dacã vrei sã ȋnaintezi te uiți ȋn urmã, dai pasa doar ȋnapoi. Nimic nu-i ȋntȃmplãtor, trebuie sã gȃndești cu iuțealã, sã alegi, sã fii inspirat dacã vrei sã ȋnscri ȋn terenul de țintã eseul. Desfãșurarea aceea teribilã de forțe, cea mai sportivã dintre toate, nu se lasã niciodatã cu accidente.

S-a convenit pentru cã ograda dogarului era ȋn pantã un amfiteatru natural numai bun pentru spectacole, meciul sã se desfãșoare nu departe, ȋn parcul imens ȋnconjurat de zidurile groase ȋn care ȋncã se mai ghiceau desenate de tulpinile copacilor aliniați, vechile alei pe unde se plimbase Carol cu Lupeasca.

Era acolo un teren de fotbal ȋnobilat de Dobrin. Te trezeai cu el coborȃnd dintr-o mașina. Ȋntr-o jumãtate de orã se ȋncropeau douã echipe cu Burtilã, Tel, Mișu, Orvan, Voica, Titã, Moț  Motoreta și Tibișinã fotbaliști adevãrați ai Avȃntului! Cȃștiga totdeauna echipa la care juca Dobrin. Dupã meci, Gȃscanul plãtea un butoi cu bere la Mat din care beau pe sãturate ambele echipe.

Ce viațã ce lume domnule!

Au ridicat buturile de o parte și de alta a terenului, ȋnalte pȃnã la cer și ȋntre buturi cu tehnica modernã de ambele pãrți au pus printr-un joc de lasere holograma lui Tobȃrlan. 
Mãcar nu se mai arunca cu pietre!

Mãcar balonul era oval!

6. Tobârlanii. Ediţia II-a la Guşterele

Eram către ultimele pagini ale dosarului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranţă un cufǎr din margine aparţinea tatălui meu. Aş fi putut afla în sfârşit acolo manuscrisul lui. Pe cufǎrul din marginea cealaltǎ, un desen ca un cod de bare şi dedesupt, scris cu vopsea, Nilǎ. Cel din mijloc trebuia sǎ fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu.

Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă, dilatată de atenţia cu care îl studiam ca sǎ-l pot descrie, guşterele creştea în dimensiune gata să ţâşnească să-şi apuce prada. Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a guşterului se înegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reuşisem să stau de vorbă cu personajele...

Așa s-a terminat Gușterele, banal. Nimic de senzație. Am rãmas cu cerul gurii amar. De parcã i s-a șters culturii de guștere ȋntreg bugetul. Speța gușterelui s-a multiplicat doar natural. S-a produs o mutație ȋn ouãle de guștere și puietul, dramatic, e tot mai rar. Cine sã mai investeascã ȋn educație.  N-am avut ȋn vedere acest aspect. Ar fi trebuit sã fiu mai circumspect.

Mi-am adus aminte la Siliștea-Gumești dupã ce lui Preda i-a apãrut Moromeții nimeni din satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gȃndit cã ar fi bine sã previn cumva, pȃnã nu ȋncepe sã circule ȋn Merișani sau ȋn altã parte la fel informația. N-am scris despre neamuri numai de bine ȋn carte!...

Contez pe faptul cǎ neamurile mele ȋn pãr nu prea se omoarǎ cu lectura. Nu fac nici casǎ bunǎ cu internetul și n-am nici știre cǎ sunt prieten pe facebook cu vre-o nepoatǎ de vãr.

            Am avut o sclipire, recunosc vinovatã, sã le ofer ȋnainte de-a fi prea tãrziu, fiecãruia cȃte-un guștere ȋn viu.

            Ieri am bǎtut la prima ușǎ, spǎșit. M-a primit o verișoarǎ de mǎtușǎ. Nu ne mai vǎzusem de mulţi ani. Avea un animal canin ȋn casã care tot mârâia. I-am pus Gușterele pe masǎ, la care m-a  întrebat:

            – Costǎ bani? și subtilǎ… Mușcǎ?

            – Doamne ferește, nu costǎ nimic și n-are nevoie de cușcǎ! Eu sunt mulţumit doar sǎ-l ţii în bibliotecǎ, din milǎ. Dacǎ nu-l deschizi nici nu știi cǎ ai în casǎ o reptilǎ…

Și uite așa se ȋntȃmplã de pãcãtuiește omul cu gura. N-a fost sã fie nepoatã de vãr ci, nepot de verișoarã. M-a contactat pe facebook.

Bine v-am gãsit. Sunt Alin Voica, bãiatul Lucicãi „lui Nilã”, nepotul lui Nilã. Tocmai ce citesc cartea dumneavoastrã Gușterele, despre neamul nostru al Tobȃrlanilor. Am ȋntrebat-o pe mama dacã are nr. dumneavoastrã de telefon. Nu ȋl mai are. Aș dori sã vã invit cȃnd ajungeți la Merișani la o cafea/ ceai/ pahar de vin/... sã vedeți cum am ȋnceput sã re-amenajez „Cȃrciuma lui Nilã”pe locul de casã ce l-a lãsat Petre Dogaru, tatãl bunicii mele Aurica. I-am spus locului Casa Dogarului Arena și aici construim și reconstruim chestii legate de neamurile noastre comune

Interesantã ideea sã transformați Gușterele ȋntr-un roman mai mare, am citit pe blog. Meritã, se simte nevoia. Vã mulțumesc pentre add friend, v-am salvat și numãrul de telefon. Ȋnțeleg cã v-ați mutat ȋn București. Eu și soția locuim ȋn București, ne putem vedea și aici cȃnd aveți timp.

Ideea cu Casa Dogarului Arena mi-a venit cȃnd m-am apucat de restaurarea casei și a curții cãci se derȃmau grajdurile lui Nilã pe noi. Și așa am ȋnceput sã recuperez trecutul.

Reamenajȃnd curtea am vãzut cã de fapt iese o foarte drãguțã(nu gãsesc alt termen) arenã de gãtit, de petrecut ȋn aer liber și de concerte (eu am terminat filozofia dar mã ocup de muzicã). Și anul trecut, pe 13 septembrie am fãcut inaugurarea arenei ȋncercȃnd sã adun alãturi cȃt mai multe dintre neamuri. A fost ȋn grabã și nu am reușit sã comunic cu toți. Dar anul acesta fac Ediția II-a (tot ca dumneavoastrã la Gușterele) și aștept sã veniți dumneavoastrã și dacã s-ar putea toate neamurile

Dupã ce termin afișul și pun biletele ȋn vȃnzare pe facebook( facem evenimentul cu taxã de intrare sã putem acoperi costurile de producție, gãtitul, cazatul, scena, artiștii) vã anunț pe toți: sã ne adunãm și sã depãnãm amintiri. Am ȋnțeles de la mama cã aveți douã fiice și probabil nepoți. Sã veniți ȋmpreunã pe 12 septembrie la sãrbãtoarea familiilor/neamurilor

Am selectat din cartea dumneavoastrã citate despre Nilã, Aurica, Morãrescu, Ghinea, mamele mele (fetele lui Nilã), o sã le ȋnrãmez și pun pe pereți la Merișani. Mai ales ȋn beci pe care l-am restaurat fix cum ați scris despre el. Eu aveam așa ceva ȋn cap, o idee nãstrușnicã dar mi se pãrea irealizabilã.

„Și aștept sã veniți la Ediția II-a sã ne ȋntȃlnim toate neamurile!”

Mi-a venit ȋn minte dintr-o datã grãmada ordonatã a unui meci de rugby. Spinãrile ȋnconvoiate ale jucãtorilor legȃnd cu umerii ȋncleștarea echipelor ȋn cele douã capete de pod. Pe sub pod printre picioarele ȋncordate, urieșești, ale jucãtorilor se strecura ca o idee ovalul mingii. Ar fi trebuit doar s-o prind și s-o arunc ȋnapoi la un coiechipier pe aripã. Genialã regula descoperitã de inventatorul acestui sport ca ȋntotdeauna jucãtorul care primește pasa sã se gãseascã ȋn urma mingii. Ȋnaintezi numai privind ȋnapoi și depunȃnd mingea ȋn terenul de țintã. Și mai poți cȃștiga dacã reușești sã arunci cu piciorul mingea printre buturi.

Tata, și Niculae, și  Gogu, și  Nilã, copii fiind aruncau cu pietre ȋn fȃntȃna lui tata-mare numãrȃnd cine are cele mai multe pietre cȃștigãtoare... 

Continuarea cand se va scrie

O posibilǎ cheie pentru ediția II-a la Gușterele

          Bunicul dinspre partea tatei avea un picior beteag.  Cǎzuse din tei la 75 de ani, urcat sǎ-i culeagǎ floare Dumitrei. Dumitra, rupsese orice legǎturǎ cu bunica Lina, de tinere, mâcar cǎ bune prietene, frumoase amândouǎ, au frânt multe inimi în sat și au chicotit împreunǎ povestindu-și aventurile. Pânǎ ce Lina i-a destǎinuit într-o searǎ, așezate pe bancǎ sub teiul de peste drum, cǎ Miticǎ a cerut-o de nevastǎ. Odatǎ, pe fruntea Dumitrei, s-au strâns norii și fulgere au ţâșnit din ochi-i neguroși. Avea pentru Miticǎ Tobârlan un gând ascuns.

          Cu bunicul a pǎstrat legǎturile de parcǎ nu s-ar fi întâmplat nimic și la timp potrivit (când bunica rǎmânea grea și slavǎ cerului a nǎscut opt copii), li s-au împletit gândurile înnodând niscaiva legǎturi ascunse, pe care le știa toatǎ Valea Pribei. Probabil le aflase și teiul, fragil la trup suflet sensibil nu s-a opus când Dumnezeu i-a rupt craca, pedepsind cǎlcǎtura srâmbǎ a bunicului meu.

De la un timp și pe mine mǎ înjunghie mereu genunchiul. S-a betegit. Nu poate fi Gena, și nici Dumitra, și nici vre-o Floare, cǎci atunci când Tobârlan și-a luat pedeapsa, eu ȋncepusem sã ȋnțeleg buchia lumii, nu m-am legat la cap cu mai multe. Eu doar Maria! Nu-i vina mea cã ȋn oglindã ea cãpãta mai multe chipuri. Și atunci de ce junghiul?
          Mǎrturisesc acum, parcǎ mǎ încearcǎ o pǎrere de rǎu. Câte femei s-or fi supǎrat cǎ nu m-am urcat în tei!... La ce bun atunci, cele zece porunci dacǎ, și cu ele și fǎrǎ ele, nu trece durerea de genunchi?...

Un critic exigent și liber

Magda Grigore, moderatorea unei dupã-amieze agreabile la Centrul Cultural Pitești a invitat pe rȃnd sã vorbeascã – despre Nicolae Oprea, criticul, universitarul și omul de culturã la ȋmplinirea maturitãții depline, 65 de ani – pe cei aflați pe scenã, pregãtiți sã rosteascã o alocuțiune, dar și pe majoritatea dintre cei aflați ȋn salã, luați prin surprindere oarecum, chiar dacã unii dintre ei se așteptau sã nu fie ocoliți. Pot sã afirm cu certitudine cã pe toatã durata ȋntȃmplãrii, chiar dacã s-a bãtut monedã omagialã din argint, cum se obișnuiește, nu s-au fãcut exagerãri, seria fiind limitatã și de bun simț.

Momentul aniversar a coincis cu lãsarea la vatrã a tȃnãrului pensionar, apreciat profesor și conducãtor de doctorate din Universitatea Piteșteanã și cum nimic nu este ȋntȃmplãtor pȃnã la capãt, cu ocazia respectivã s-a lansat și o carte cu un titlu potrivit. Nicolae Oprea 65. Un critic exigent și liber, ȋngrijitã de fica sa Adriana Lazãr și Dumitru Augustin Doman.

Pe parcursul derulãrii ȋntȃmplãrilor și amintirilor povestite de cãtre prieteni, colegi de catedrã universitarã și doctori sau doctoranzi ale cãror doctorate le-a condus sau ȋncã le mai conduce, au vorbit un numãr mare de scriitori argeșni care au ținut sã fie aproape cu acest prilej de președintele Filialei lor. Nu pot continua fãrã sã fac o remarcã ȋn trecere:

Copleșitor ascendentul feminin al racului! Dupã cȃte doctorițe și doctorandițe erau ȋn salã, eu nu cred cã domnul profesor la catedrã era al dracului, cum se mai zice. Ar fi fost sala goalã!

Personal mi-au plãcut cuvintele pe care le-a meșteșugit Denisa Popescu, punȃndu-i ȋn mȃnã sãrbãtoritului o floretã și numindu-l “spadasinul desãvȃrșit al criticii literare romȃnești”. Pentru sintagma asta Nicolae Oprea ar fi dator cam “47” de cronici! Pare sã nu mai fie atȃt de liber…

Mã uitam la Magda scriind ȋn aer cu bagheta ei fermecatã numele urmãtorului vorbitor și mã gȃndeam dacã ar greși punȃndu-mã ȋn paginã prin ordin de zi, pe mine cel care consemnez aci. Bine cã n-a greșit!

Ce i-ar fi urat un proscris la aniversare unui critic și exeget ȋmplinit, pe deasupra Președinte al Filialei?...

Sã nu se ȋmplineascã ȋn operã, pȃnã cȃnd nu va da și de urma scriitorilor trãitori din parohia sa! 
Exigențã aveți, acum aveți și floretã, de libertate ce sã mai vorbim! 
Doamne ajutã și La mulți ani, cã pensie "ușoarã", E!

5. Fragment Tobȃrlanii. Editia II-a la Gusterele

            – Mǎ Waltere, tu esti un neamţ prost mǎ!

            – Nene Gogule, aflǎ cǎ mǎ supǎr eu într-o zi și poţi sǎ mǎ ceri cât vrei de la conducerea trustului, cǎ nu mai merg cu matale.

            – Ba mergi mǎ Waltere, nu faci ce vrei tu, cǎ nu ești de capul tǎu. Eu sunt conducerea ta! Și stai sǎ-ţi explic pe-ndelete, cǎ avem timp pânǎ la Topliţa, de ce  e capul tãu prost, cu toate cǎ dacǎ stau și-ţi explic nu se mai schimbǎ lucrurile. Vezi tu, dacǎ Hitlerul tãu nu pierdea rǎzboiul, eu eram acu departe pe plaja Monte Carlezã cu ciolanele la soare ȋntinzȃnd uleiul de zeamã bordelezã (bronzul) pe fuselajul de stewardezã ai Mariei pe sub aripi și la ampenaje ȋn locurile alea mai sensibile unde ȋși ține ea capitalu. Nu mai eram aici în camionetul tǎu prǎpǎdit sǎ mǎ zdruncini de mi-au sãrit balamalele. Nu mai cãram materiale de construcții ca sã ridice comuniștii tãi pușcãriile alea de blocuri.

            – Pãi eu sunt de vinã? Nu matale m-ai adus aici pe fundǎtura asta de stradǎ ca sǎ luǎm nu știu pe cine?

            – Waltere, sã ai grijǎ cum vorbești cu ãla pe care-l luãm cu noi, cã eu țin la tine neamț prost ce ești. Chiar dacǎ-l vezi civil sã șii cǎ e de-ǎla de-i curge cerneala din ochi și are urechile fine. Sǎ nu te trezești cǎ-ţi ia mǎsura la pantofi sã-ți punã cãtușe la picioare! Sã-ți vȃnd un pont, cãtușe adevãrate nu exotice, nu te gȃndi nebunule la de-alea erotice! Cã prost cum ești, dup-aia poftești și la vreo  ofițereasã grasã. Prin urmare mucles la vorbã pe drum cã te citesc pe ordin de front.

            Cu o zi ȋnainte Gogu fusese chemat de securistul lui și ãsta ȋi pusese ȋn vedere cã are o treabã ȋntr-o comunã undeva cãtre Sighișoara și vrea sã meargã cu el. De unde aflase pușlamaua asta cã plec ȋn delegație? Bãgami-aș p… ȋn ea de nație cã nu mai poți sã te caci nici ȋn izmene cã miroase.

            –Vezi cã suntem doi nene Gogule!

            – Mareșale, da sã știi cã nu te mai iau ȋnapoi. Vin plin cu materiale.

            Pe drum bineințeles cã ȋn petec și-a dat tot unchiu Gogu. Era un izvor nesecat de bancuri și cu vocea lui cu nimic mai prejos decȃt a lui George Calboreanu, cãreia ȋi altoise un umor natural irezistibil, cu pofta lui de a rȃde ȋnainte de a spune poanta, creind suspansul, nici nu s-a simțit cȃnd au trecut de Brașov și au luat drumul spre Sighișoara. Cel care ȋl ȋnsoțea pe cãpitanul Paraschiv mai gomos și mai puțin comunicativ nu și-a dezvãluit ce hram poartã și ȋși cam strecura rȃsul printre dinți. Paraschiv ne prevenise sã-l lãsãm ȋn pace cã e om cu griji, se ȋnsoarã. Mergea la Criț la sorã-sa sã-i facã ȋntrebarea dacã ea cu sasul ei vor sã-i fie nași. Dacã nu…

– N-ar fi o problemã, cã nu lași omul la greu! Ȋl ȋmpingi sã se nenoroceascã… ȋl ajuta eu! Se molipsise și nașul Paraschiv de la unchiu Gogu.

            – Stai liniștit nene Gogule cã mai stãm cȃteva zile. Nu trebuie sã ne iei. Mai avem o misiune de ȋndeplinit. Luãm și mireasa tot acum cã e de pe aici, mergem ȋn pețit. Mata cȃnd treci ȋnapoi ne iei doar un butoi cu pãlincã.

            – Ȋnțeleg, ȋi facem loc dar nu știu dacã are noroc sã ajungã ȋntreg. Cu neamțul ãsta de Walter prost la volan, mã-ndoiesc! Oãintre lichidul ȋn doage de atȃta clãtinat

            – Nene Gogule, mã opresc, cu jignirile matale nu se mai poate!

Viitorul ginericã se foia pe bancheta din spate.

            Spre searã, cȃnd au ajuns la Criț, Ana și Hans, oameni cumsecade nu știau ce sã punã mai ȋntȃi pe masã. Walter ar fi vrut sã plece, se punea de ȋntuneric pȃnã la Toplița. Ana pe lȃngã Gogu, simțise cã e șefu, scurgea promisiuni din ochi și șoapte. Gogu pișicher simțise și el cã e rost de dans. Sub capotul lejer cu gulerul rãsfrȃnt amușina a mere coapte. Al dracului poet ratat am mai fost clipea din ochi unchiu Gogu.

– Am putea ȋnopta aici la noapte, nu e grabã. Cȃți kilometrii mai sunt?... La Toplița de dimineațã avem treabã.

Hans scosese o sticlã pȃntecoasã cu burta plinã cu pãlincã din beci, spãrsese o ceapã, tãiase felii groase de slanã și plecase sã dea drumul la grãtar ȋn spate. L-a luat cu el și pe Walter dupã ce acesta a tras mașina ȋn curte. Ca sã se asigurã, ciocnirã ȋmpreunã cȃte un pahar privindu-se ȋn ochi: Prost ! Prost ! Și-l dãdurã pe gȃt.

– Hei, v-am spus eu cã Walter recunoaște pȃnã la urmã cã e prost ?

Paraschiv se așezase ȋn capul mesii, deh locul de onoare al nașului și se abonã la pãlincã. Doar ginericã nu se deschidea de fel. O cunoștea pe sorã-sa mai nãrãvașã bãgase de seamã o strãlucire ȋn ochi știutã… (Asta ar vrea sã se f… !) N-apucaserã sã stea de vorbã și, sincer n-ar fi dorit sã-i fie nașã.

– Tovarãșe Gogu haideți sã v-arãt  casa sã v-alegeți o camerã. Sã vã pregãtesc patul dupã ce ne omenim.

– Eu nu sunt comunist și nu sunt tovarãș cu nimeni. Poate doar cu dracu. Anã, dacã vrei sã nu fiu trist spune-mi Gogu și venim.

– Gogule, pintenogule!... Și-au intrat ȋn casa mare cu șase odãi. Parcã Ana ȋși luase cocoș.

Nu s-a lãsat pȃnã n-a luat-o ȋn brațe ȋnãuntru și i-a furat un sãrut. Nici ea nu s-a dat ȋnapoi. Și-a ales ultima camerã care avea dublã ieșire, ȋn hol și ȋn spatele casei.

– Eu dorm aici singur cã sforãi. Și sforãi pȃnã vii sã mã oprești… Ea rȃse

– Pezevenchi bãtrȃn !

Noaptea a fost de pominã. Ajunși la grãtar Hans a adus o gãleatã cu vin roșu din care luau direct cu cãnile de pãmȃnt. Gogu i-a ȋmbãtat pe toți, ridicȃndu-se ȋn picioare umplȃndu-le cãnile și urȃndu-le și noroc, și prost ca sã se simtã bine fiecare.

Cȃnd ne-o fi mai rãu sã ne fie ca acuma ! El ȋși fãcuse suma cȃt ȋi trebuia ca sã rãmȃnã dȃrz. Pãstra mereu cana jumãtate. și ȋși impletea picioarele cu Ana pe sub masã. Piciorul ei desculț ajunsese pȃnã sus. Trebuia sã facã ceva, simțea cã nu mai poate. Ca sã scape de ei și-a adus aminte cȃt de frumos cȃnta ȋn tinerețe cȃntecele lui legionare și-a ȋnceput sã cȃnte. Avea de unde, știa tot repertoriu și-l ȋnzestrase Dumnezeu cu un glas !... Aia doi securiștii s-au retras instantaneu. De fricã sã nu audã cineva și sã cheme miliția. Cum ar fi justificat cã s-a cȃntat ȋn prezența lor cȃntecele alea interzise. Pe Hans și pe Walter, Ana era puternicã i-a cãrat culcȃndu-i pe amȃndoi ȋntr-un pat ȋn prima camerã. Gogu a continuat sã cȃnte din ce ȋn ce mai frumos și mai ȋncet pȃnã o datã n-a mai cȃntat.

Dimineața fratele Anei s-a trezit primul. S-a dovedit cã nu fusese atȃt de beat ca sã nu ȋnțeleagã ce se ȋntȃmplase. Cȃnd a simțit mișcarea, Gogu a ieșit afarã pe ușa din spate. Ȋntre timp a ajuns și miliția.

– Nu e nevoie sã ȋntocmiți proces verbal! S-au legitimat amȃndoi. E omul nostru doar cã s-a ȋmbãtat și a fãcut puțin scandal. Avem noi grijã. Milițienii au plecat cam nedumeriți

– Mareșale mã ierți ? am greșit !...

– Nene Gogule cred cã te-ai tȃmpit. Acum dupã ce toatã noaptea te dãduși ȋn spectacol de aflã miliția trebuie sã fac raport. Unchiu Gogu se uitã la Walter cȃt era de mahmur.

– Mãcar pȃnã plecãm la drum, unde e Ana sã ne facã o cafea!

– Știu eu cine s-a culcat cu ea? Hans care nu ȋnțelegea nimic se dãdu rotund.

– Mã duc s-o scol, doarme ȋn camera din fund. Gogu cuprins de griji filozofã pentru sine. Dacã pui la inimã, toate au un cost!

–  Nu ți-am zis eu bine mã Waltere cã ești prost!?...

4. Fragment Tobârlanii. Editia II-a la Gusterele

            Nu ştiu dacǎ cititorul acestei cǎrţi va gândi ca mine. Încerc sǎ mǎ dumiresc şi dacǎ  personajele mele schiţate, se pot aşeza comod într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele sǎ relaţioneze destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca tipologie, ca epicǎ, psihologie etc. Recunosc uneori am amestecat stilurile, timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i prea mult? Fǎrǎ o succintǎ organizare!... De parcǎ am avut numai dubii, nu şi idei.

            S-ar crede cǎ nu am depus nici un efort sǎ salvez lumea Tobârlanilor, în declin.

..............................................

Am lãsat dosarul din mȃnã flexȃnd picioarele și legãnȃndu-mã ȋn balansoar. Copil fiind ȋncã aveam repere. Mã trezeam buimac ȋn cãruțã cȃnd soarele de-abia rãsãrise. Veroana, mama, tata și unchiu Petre ne luau cu ei ȋn luncã la vreme de sapã. Tata mȃna boii din picioare șfichiuindu-i cu vorba. Hãis, Vȃnãtule! Plãvane, cea! Burtilã Maria și eu, nu aveam sape, pãșteam boii și ne jucam purceaua ȋn umbra nucului. Cȃnd se punea vipia, ne rãcoream la rȃu. Cu cine sã rãmȃnem acasã? Mama-mare Lina nu-și mai putea mișca picioarele, sã aibã grijã de noi.

Ȋn fața covergii tata oprea boii, se dãdea jos din cãruțã și ȋi ducea lui tata-mare ulciorul cu apã proaspãtã din fȃntȃna lui. Apoi ne lãsam ȋn dreapta pe drumul zãvoiului, cam pȃnã ȋn dreptul nucului. Aveam acolo fiecare familie cȃte o jumãtate de pogon de la ãl bãtrȃn. Rȃndurile lungi de porumb se ȋntindeau pȃnã sub garã. Nilã ȋși avea și el locul lȃngã noi, dar nu ne potriveam niciodatã la sapã ȋn același timp, ai lui grãbindu-se, avȃnd terenuri și la Guia, și ȋn alte pãrți. Tanti Leana și țața aveau terenul lipit de cel al lui tata-mare ȋnvecinat cu izlazul unde pãșteau vitele, pȃnã la rȃu. Ceilalți frați mai domni Gica și Gogu n-au avut se pare pretenții la pãmȃnt, iar Nicolae la ȋmpãrțire n-a fost prezent ...

Ne ȋntorceam seara și mãrturisesc mã minunam de glasul ȋmblȃnzit al lui unchiu Petre (el dezjuga boii de la cãruțã) și de tandrețea cu care-i țesãla și-i adãpa ȋnainte de a-i bãga ȋn grajd.

Duminica în straie curate, mergeam la biserică. Uneori mai scăpam din vedere închinarea icoanelor sub privirile încruntate ale ãlui bãtrȃn. Ne reȋntȃlneam la horă Devale, sau ȋn parc la un meci de fotbal, după ce sorbeam zeama aceea gustoasă cu bobiţele de grăsime înflorind pe deasupra în castronului smălţuit. Grăsimea o lăsase din belşug în tuciul imens aşezat pe pilostrii fiertura vreunei orătãnii sacrificate pentru sfânta zi lãsatã de la Dumnezeu pentru tihnă.

Distribuţia bucăţilor era riguroasă. La masa copiilor ajungeau măruntaiele: aripile, pipota şi ficaţii. Ciortanele şi pieptul se cuveneau bărbaţilor, stâlpii casei – de obicei înmuiate în mujdei de usturoi. Femeile îşi disputau spatele, gâtlejul şi ghiarele şi cea care era de rând la servit dintre Veronica și mama, îşi păstra pentru sine ca pe un trofeu, târtiţa.

Oare ce ne-a cutremurat ȋntr-atȃt edificiul domestic? Cine ne-a rãscolit organismul ca o cȃrtițã, ca un cancer latent? Lãcomia, banul, pãmȃntul sã fi fost viermele de oțel ce ne-a rãzvrãtit neamurile?

Îmi închipui semeţia în capul mesei a lui tata-mare când reuşea să-i strângă în jurul lui pe toţi cei opt copii în viaţă pe care-i avusese cu maica Lina. Obiceiul era mai vechi. Eu nu i-am prins niciodată pe toţi. Ionel după ce se însurase cu tanti Aurica nu prea catadicsea să coboare pe Priba, nu putea să-şi lase cârciuma. Se dãduse cu totul de partea Dogarilor.

Gica, luată de vârtejul vieţii, pe val cumva, prinsese un vânt bun la pupa şi nu-şi putea lăsa jos pânzele, n-avea cum să-şi părăsească corabia.

Gogu, cobora din tren şi la braţ cu Tanţi o sprijinea pe tocurile ȋnalte (provizorie era ea din firea ei), sã nu-i zboare pălăria uriaşă albã ȋn praful drumului. Ajungeau tot mai rar... și se plȃngeau de ce desființaserã comuniștii la garã serviciul șaretelor, cum era odatã.

Ceilalți, fiecare cu necazurile lui. Ce s-o fi schimbat ȋntr-atȃt, de unde atâta încrâncenare  că doar nu democrația popularã ne-a învrăjbit în asemenea hal! Cel mai puţin aproape de loc nu-l regăseam acolo la masã pe unchiu Nicu.

3. Fragment din Tobârlanii. Ediţia II-a la Gușterele

Briza  toamnei învârtoşează şi încreţeşte albastrul întins al mării. Soarele strecoară ultimele mângâieri sub piele, în timp ce nisipul biciuie insistent potolind arsura. Vara şi-a retras de pe plajă boxele şi pescăruşii recuceresc teritoriile pierdute dansând cu valurile.

O chemare stranie ne-a urcat din Bucureştiul îmbâcsit în maşina care n-a încetinit pe autostrada lejeră, preţ de două ore până la Mamaia. Nu mai respirasem aerul sărat niciodată în octombrie. Apa era destul de caldă, dar puţini curajoşi se încumetau să-i spargă platoşa răzvrătită.

Nepotul meu Alexandru a luat în stăpânire plaja alergând după pescăruşi. Am încercat să-l provoc arătându-i o meduză ce abia de-ar fi încăput într-o farfurie, dar gelatina aia rotundă nu i-a trezit interesul. Perechi de îndrăgostiţi sau de pensionari se scurgeau pe lângă noi într-o singură direcţie, spre debarcaderul intrat adânc în mare. Un vaporaş îşi culegea ultimii pasageri.

M-am oprit pe o bancã scoțȃnd din ruxacul cel aveam alãturi Gușterele. Mã bãtea gȃndul sã revin asupra cãrții. Participasem cu ea la concursul Augustin Frãțilã. Nu e greu de bãnuitt cǎ romanul meu, deșii a participat, nu s-a numǎrat printre protagoniștii calificaţi în ultima etapǎ. La premiul pus în joc, 10000 de euro, era greu de crezut cǎ ar fi putut face faţǎ. Mult mai bine așa! Altfel cu ce prǎjinǎ sǎ mai ajungi la nasul unui Guștere nebun și sã vrei sã-i aplici operații estetice? Cȃnd l-am predat la editurã l-am subnumit schițe de roman dar editorul m-a contrazis cã e un roman ȋn toatã regula.

          Intenţia mea, îndrǎzneaţǎ și miza cȃnd l-am trimis la concurs a fost cã în condiţiile de lecturare obligatorie, Gușterele meu sǎ-l muște de mânǎ pe vreun critic la jurizare, dupǎ care, sǎ ies în piaţǎ și sǎ strig în gura mare cǎ reptila aia era bolnavã de ebola. Având în exclusivitate istoria bolii, speram sǎ fiu consultat, bǎgat în seamǎ...

          Am urmǎrit presa din ultimele luni. Nu s-a scris nicǎieri cǎ vreun critic s-ar fi îmbolnǎvit. Ori ebola se vindecǎ subit la reptile, ori romanul meu n-a fost citit!

            Cât adevǎr și câtǎ ficţiune? Mǎsura este imposibil de cuantificat atâta timp  cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcǎ la cer negociazǎ cu Dumnezeu sǎ-i aducǎ acolo coverga și pǎmântul din luncǎ, înconjurat de râu. Și sǎ-l lase sǎ-și adune toate neamurile pe insulǎ, fǎrǎ sǎ se amestece în treburile lui.

            Cât adevǎr și câtǎ ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele care îl însoţesc pe autor cu nepǎtrunsul mister. A nu se cǎuta legǎturi incestuoase la Crucea de Piatrǎ în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu existǎ.

            Personajele adevǎrate sunt prototipuri pe care copilul și mai târziu scriitorul le percepe într-un continuu declin. E un spaţiu în care rǎtǎcește sprijinit de amintirile lui, dar și ale altora, pentru a se construi pe sine neînplinit cum se vrea  și cartea pânǎ la sfârșit. Descoperǎ la un moment dat dosarele unor personaje la CNSAS, dar se grǎbește. E un refuz al comunicǎrii cauţionat de guștere, al carui rol nedefinit, are darul sǎ rupǎ legǎturile dintre lumi.

            Nu aici în aceastǎ carte se întâmplǎ, cum i se promisese, sǎ poatǎ sta de vorbǎ faţǎ în faţǎ cu personajele sale și nici sǎ dea de urma Tobârlanilor, manuscrisul pierdut scris de tatǎl sǎu care se grǎbise sǎ moarǎ.

            Finalul romanului se frânge ca o promisiune cǎ se va reveni asupra lui.

Stau în faţa calculatorului, ca nucul stingher din mijlocul luncii lȃngã coverga lui tata-mare cu vârful retezat de trãznet cǎruia i s-au scurtat crengile și din tulpina groasǎ, ici colo, la încheieturi, i-a mai dat câte un lǎstar. Bate vântul cu putere și bradul tânǎr din faţa geamului se zmucește și geme gata sã se rupã. E aceeași senzaţie pe care am avut-o la Constanţa cȃnd am vãzut cum izbesc valurile zidul bǎtrânului Cazinou pãrãsit. Și la București apartamentul copiilor e ultimul la etajul patru cel mai aproape de cer.

            Încǎ o rafalǎ și cǎrǎmizile din gelatinǎ verde se vor prǎbuși în apa care se varsã de deasupra și nu se mai terminã. Dar nu se întâmplǎ, cetina pare cǎ se hârjonește cu vântul și se agaţǎ într-o îmbrǎţișare sǎlbaticǎ de umerii mei. Vântul amuţește câteva clipe și se nǎpustește din nou.

            Prea multǎ umezealã pentru oasele mele cǎrora le-a înmugurit durerea la încheieturi stând nemișcat în faţa calculatorului.

            Întorc privirea. În ecran ȋncep sã înfloreascã literele ca niște ghiocei pe câmp.

2. Fragment din Tobȃrlanii. Ediția a doua. Gușterele

Nota pentru Alin: 

Dacă reuşesc să termin edidiția a doua la Guşterele, promit  să lansez Tobârlanii cu ocazia evenimentului vostru de la Casa Dogarului Arena

                              *

            Înainte să bat la uşa unui alt iglu, am auzit un semnal sonor şi vocea tatălui meu prezentându-şi emisiunea locală pe un ecran uriaş. Întâi ceva ca o muzică a sferelor. Parcă se înviora ţâşnitura apei în arteziene. De undeva apăruseră fluturi albi şi albaştrii, se prinseseră cu stropii strălucitori într-un dans. Tata arăta pe ecran, cum nu-l văzusem niciodată. El îşi alesese ȋn cer o vȃrsta pe care n-o apucase ȋn viata normala. Ȋn plină maturitate, 55 de ani. S-a putut asta cu o dispensã. Era avocat o meserie pe care i-o sugerase tata-mare, dar pe care eu personal nu am stimat-o niciodată. Nu puteam ȋnțelege cum dreptatea se putea ȋmbrobodi cu abilitãțile avocãțești. Luase de la ăl bătrân servieta şi el singur avea îngăduinţa să treacă peste râu pentru litigii. Vocea îi rămăsese neschimbată.

            Citea un fragment din romanul său, Tobârlanii. Semăna cu un decupaj dintr-un jurnal de familie. Acţiunea era cursivă, se întâmplase recent. Văru-meu Cornel era eroul acelor pagini. Povestea era ciudată, dar textul te captiva ȋndeajuns.

            Cornel intrase de curȃnd pe insulã cu vârsta de după căsătorie. La atras de la ȋnceput cârciumă din igluul lui Nilã. Pe firma luminoasã se putea citi Cȃrciuma Dogarului, însǎ aprovizionarea cu alcoluri era o treabă anevoioasă ȋn condițiile date. Nilã meşterise din te miri ce alambicul, numai cǎ nu avea ce sǎ distileze în el. Ȋntr-o parte de luncǎ Nicolae plantase tot felul de pomi, dar nu erau încǎ pe rod. Din cartofi fermentaţi, reuşise un fel de whisky. Ȋn cârciuma intrau şi femei, căci în igluul din făţă, Miţa deschisese stabilimentul Crucii de Piatră şi curtezanele, în pauzele prelungite şi-ar mai fi clătit gura sporovăind. Lipseau fructele pentru lichioruri, cum lipseau şi clienţii dincolo, peste drum.  

            Partea periculoasă a afacerii, aprovizionarea cu fructe i s-a părut lui Cornel că-i stă la îndemână şi el a intrat în parteneriat cu unchi-său Nilã.

            A trecut râul şi nu departe a descoperit o livadă cu pomi exotici, portocali, migdali, lămâi. Din când în când poposeau cetele zgomotoase ale îngerilor, se înfruptau şi plecau în drumul lor mai departe. Cornel şi-a umplut rucsacul revenind, încă o dată şi încă o dată, iar la un moment dat nu s-a mai întors. Îngerii gardieni l-au închis. Încălcase normele locului şi consemnul dintre Tobârlan şi Dumnezeu. Tobârlan nici nu a vrut să audă, n-a dorit să intervină. De la o vreme nu-i mai putea ţine în frâu. L-a lăsat pe Cornel să-şi facă pedeapsa. Nimeni nu avea ce să caute dincolo de râu.

De aici ȋncolo tata avea un rol principal. Îşi terminase romanul şi ȋncheiase și lectura lui pe ecranul mare care se vedea din orice parte a insulei. Ȋn fața mea citise ultimul capitol cu finalul deschis. Nu putea sã-l lase așa!

           Ȋnaintea unei pauze de publicitate, la sfȃrșitul emisiunii, ne-a anunțat cã lucreazã asupra epilogului și are deja cȃteva idei. Dar ȋn primã instanțã, e important sã convingã jurații la tribunal și sã-l scape pe Cornel de condamnare. Pledase pe vremuri ȋn Merișani pentru colectivizare, așa ȋi ceruse funcția de secretar la sfatul popular. Nu faci ȋntotdeauna ce vrei! Acum trebuia sã pledeze pentru libertatea lui Cornel. Nu-și fãcea din asta un titlu de glorie, dar prezența lui Cornel ȋn studio ȋn dezbateri era obligatorie. Conta fiecare opinie! Nu se admitea nici o lipsã! Ȋn fond Cornel nu fãcuse de capul lui, așa ȋnaintau vremurile, cu strȃmbãturi.

           Ca autor, Toma putea sã decidã asupra finalului cãrții sale, dar epilogul cu siguranțã va avea urmãri. Situația pe insulã devenise tensionatã. Prea grea și importantã decizia ca sã-și i-a asupra lui toatã rãspunderea. Ȋi va strȃnge pe toți Tobȃrlanii ȋn studio ȋntr-o Conferințã și vor hotãrȃ ȋmpreunã ȋn transmisiune directã, ca sã rãmȃnã mãrturie, ce vor face cu Tobȃrlan ãl bãtrȃn. Nu se mai putea trãi așa cu el! Se retrãsese ȋn coverga lui ca ȋntr-o chilie, suferind pentru toți.

Refuza mȃncarea, bãutura, nu-i trebuia nimic! Devenise o umbrã ce-i urmãrea ȋndeaproape pe toți ai lui, mustrȃndu-i și amintindu-le cã fericirea nu e veșnicã nici mãcar aici. Se credea Dumnezeu, dãdea edicte, stabilea reguli pentru insulã, le trimitea lui Toma sã le citeascã ȋn emisiune, se purta ca un dictator comunist. Nu mai ȋnjura de Cristoși! O luase razna, nu mai era ȋnțeleptul ce se dovedise pe pãmȃnt.

          De la un moment dat atenția lui Toma fu prinsã de ce se ȋntȃmpla la publicitate. Nu mai vãzuse reclama. Cuvintele se insinuau ȋn ecran pe fondul unor imagini care i se pãreau cunoscute.

          "Momente de Ogradã", este prima ediție a unei conferințe anuale despre tradițiile si locurile Merișanului, despre responsabilitatea lucrurilor care ȋți plac, despre familie și despre prieteni adevarați.

          Anul trecut am avut o ediție, sã-i spunem, pilot. Cei care au venit știu cã a fost despre muzica bunã, mȃncare la ceaun, vin curat tras ȋn oale de pamȃnt, pe care ȋl bei pȃnã dimineața si nu te doare capul, despre copiii care s-au jucat pe deal ȋn timp ce rockul se imprietenea cu satul.

        Totul ȋntr-o ogradã mare și, cel puțin, foarte frumoasã.

        Anul acesta va fi și mai bine, pentru cã așa sunt ȋntȃlnirile ȋntre prieteni: de fiecare datã mai bune.

        Mai binele acesta va fi fãcut de muzica celor de la ROA, RELATIVE, The Kryptonite Sparks si DJ Jiji. Surpriza este ca nu doar vor cȃnta, dar se vor ȋntrece ȋn gãtit alãturi de neȋntrecutele Maria și Nadia. (Maria, iarãși Maria, care dintre Marii?)

        Da, și mai avem vin d'ãla bun, dar si multe altele.
Sã nu uitãm, conferința noastrã este un eveniment al ȋntregii comunitãți a Merișanului și tot efortul acesteia trebuie recompensat pe masurã. Altfel spus, conferința noastrã va deveni anualã dacã ea se va putea susține singurã. 

        Accesul, ȋn limita spațiului oferit de ogradã, se face pe bazã de bilet, dupa cum urmeazã:

        75 de bilete la prețul de 150 lei care include accesul in ograda + cazare.

        100 de bilete la prețul de 100 de lei care include accesul ȋn ogradã, fãrã cazare.

        Parinții cu copii sub 14 ani (vai, cȃt or sa se mai joace prin ogradã ȋn timp ce pãrinții se bucurã de atomsferã), primesc acces gratis pentru cel mic.

        Detalii despre cum puteți achiziționa bilete la:
alin@dark-side.ro
alin.voica@inyourmind.ro 

        Ia uite de ce sunt ȋn stare nepoții Tobȃrlanilor! Locul nu e altul decȃt Cȃrciuma Dogarului din ograda lui Nilã. Acolo pare a fi Raiul, nu aici la noi pe insulã! Fãrã muzicã bunã, fãrã mȃncare la ceaun, fãrã vin curat tras ȋn oale de pãmȃnt, pe care ȋl bei pȃnã dimineața și nu te doare capul.

Ȋn Studioul principal Toma construise deja decorul. Nouã grãmezi de pietre ȋn fațã, iar ȋn spate la circa 20 de metri fȃntȃna lui Tobȃrlan cu gura decupatã ȋn peretele de ciment cȃt sã ȋntre coferul. La mijlocul distanței dintre pietre și fȃntȃnã, plasase un scaun cu trei picioare ca cel al Oanței. Deasupra fȃntȃnii, dealul prãvalit pe care se ghiceau terasamentele lui unchiu Nicu.
Grãmezile de pietre erau egale. Rãmȃnea ȋncurcatã treaba cu anii. Cum sã aduci personajele la aceeași vȃrstã? Nu era ușor, dar la dimensiunile astrologice, cerești, se putea orice cu puținã ȋnțelegere din partea Tobȃrlanilor ãștia ȋncãpãțȃnați!

Timpul de uriaș al lui Horia

Se zice cã ȋn ținuturile noastre mitice au trãit uriași. Argedava, Roșia Montana, Ardeu. Legendele și poveștile noastre tradiționale sunt pline de personaje urieșești titani care, ori se bat cu zmeul facãtor de rele oamenilor, alungȃndu-l, ca uriașul Novac( celebra Brazdã a lui Novac ce strãbate Cȃmpia Romȃnã n-ar fi altceva decȃt urma zmeului pus pe fugã de uriaș), ori sunt douã reprezentante ale sexului slab ce ȋși construiesc fiecare cȃte o cetate pe cȃte un vȃrf de munte și observȃnd una dintre ele cã e mai frumoasã a celeilalte, aruncã furioasã cãtre cetatea rivalei cu o stȃncã, retezȃnd vȃrful muntelui cu cetate cu tot, de-a rãmas pȃnã azi Muntele Retezat.( De remarcat slãbiciunea pentru frumusețe și competiția femininã care s-a transmis prin genã sau prin influiențã romȃncuțelor de azi.) 

Nici Strȃmbã-Lemne, sau Sfarmã-Piatrã nu sunt altceva decȃt niște uriași de treabã care au conviețuit ȋn bunã ȋnțelegere cu strãmoșii noștrii. Cu timpul și cȃt se poate de misterios, uriașii au pierit ascunzȃndu-și taina ȋn diverse grote și galerii secrete. Din cȃnd ȋn cȃnd ȋntȃmplarea scoate la ivealã cȃte un schelet de uriaș, complicȃnd greaua misiune a oamenilor de științã de a le ascunde taina și urmele.  

Ȋn viața realã, cea la vedere, s-au ȋntȃlnit de-a lungul timpului uriași mai mici, acceptați din punct de vedere științific. Unul a fost ȋmpãratul roman de origine tracã Maximilian Tracul care susțin istoricii cã avea peste 2,60 metrii ȋnãlțime. Mai spre zilele noastre Gogea Mitu cel mai ȋnalt boxer, un romȃn de 2,42 m era atracția Circului Globus prin anii 1930. A pierit la 22 de ani de o moarte suspectã, dar nu i-a pierit și numele, el a intrat ȋn vocabularul nostru de-aia putem rosti azi mȃndri:

Gogeamite (Gogea-Mitu) performanțã a realizat la Wimbledon Horia Tecãu ridicȃnd deasupra capului trofeul ȋnvingãtorului ȋn proba de dublu ȋmpreunã cu olandezul sãu zburãtor scutierul Julien Rojer.

Astfel ȋl putem trece de ieri pe Horia, fãrã teama de a greși, printre uriașii sportului. Doar Ilie Nãstase a mai avut onoarea sã fie primit dintre romȃni la masa zeilor și tragem nãdejde (trecem peste recentul accident) cȃt de curȃnd, s-o vedem acolo cu coronița pe cap și pe Simona Halep, sfidȃnd statura urieșeascã a titanilor

Și un supliment care se potrivește. Circulã o legendã ȋn Maramureș cã acolo s-ar fi stins ultimul uriaș. El se numea Cingalãu.(aduce cumva cu Tecãu la nume, nu?) “ȋnalt cȃt vȃrful Pietrosu” care avea o fatã frumoasã Rozalina. S-au ȋntȃlnit pe malul Izei cu un grup de oameni printre care cãpetenia daco-romanã Turda Robonban. Crezȃnd cã aceștia sunt jucãrii i-a luat acasã. Rozalina s-a ȋndrãgostit de Turda și dorea sã se mãrite cu el. Bãtrȃnul Cingalãu a simțit cã i se stinge nobilul neam și a pus la cale nunta celor doi.

Atȃt de fierbinte s-a rugat Rozalina toatã noaptea dinaintea nunții, sã nu mai fie uriașã și sã se poatã cãsãtori cu alesul inimii ei, ȋncȃt i s-a ȋmplinit rugãciunea transformȃndu-se ȋntr-o femeie obișnuitã de ȋnãlțimea Simonei. Din unirea lor s-au nãscut strãmoșii moroșenilor de azi.

Tecãu și Simona cȃnd au deschis ochii au vãzut pe fereastrã mai ȋntȃi marea albastrã. Ei par a fi din neam de titani. Stim noi ce urmași ai Cingalãului au coborȃt la Constanța venind din Sãpȃnța și risipindu-și sãmȃnța?...