Sibiu. Targul de Craciun

Tradiţia familiei e ca de Sfântul Nicolae, ziua lui Laurenţiu, să fim la Sibiu.

În Piaţa Mare, după ce ne-am cazat la hotel şi am reuşit să ne strecurăm pe o străduţă strâmtă, croită pe vremea când SUV-urile încă nu căutau locuri de parcare, oraşul ne-a întâmpinat, ca şi anul trecut, sub o umbrela imensă de steluţe, în locul magic al Tărgului de Crciun.

Acelaşi spaţiu prietenos cu căsuţele poveştilor doldora de dulciuri, cu grătarele  perpelind ciolane rozalii, costiţă afumată şi alte minunăţii porceşti ce se topesc în gură umezite cu un pahar de vin fiert (glintwein), adus în sticle pântecoase de negustori, direct din podgoriile Moldovei; cu langoşi, căluşei şi maşinuţe pentru bucuria copiilor, cu o famfară a Moşilor care cu o anume blândeţe se încălzeau suflând în alămuri o muzică ce parcă venea din străfunduri atemporale şi cu oameni destinşi, afişând pe chipuri bucuria de a se afla acolo într-un oraş străvechi, aşezat să dureze cât va să fie timpul.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost o bătrânică aşezată la o căsuţă să cumpere ceva. Cu o vorbă domoală şi caldă, auzind ce vorbim şi-a lăsat rând şi a mers cu noi prin mulţime să ne arate unde găsim cel mai bun vin.

Dimineaţă după ce Moş Nicolae şi-a lăsat în ghetuţe darurile pentru copii am coborât să mai dăm un tur la lumina zilei şi să negociem amintiri. O ceaţă groasă pondera adâncimea imaginilor Nikonului, ceea ce nu ne-a împiedicat să scormonim cu obiectivul culorile pastelate ale zidurilor.

În piaţă, cu pas sfielnic, am deschis uşa unei biserici. O mulţime de oameni aşezaţi în bănci, nemişcaţi, participau la slujbă. Parcă pătrunsesem într-o oază de linişte pe o insulă luminoasă unde preotul, cu o voce calmă, încărca de energie siluetele acelea adunate să primească binecuvântarea cerească.

Mă gândeam că dincoace de munţi, în bisericile  noastre, s-ar fi găsit o babă să aprindă vreo lumânare, să se foiască printre icoane, sau să şoptească la urechea alteia că văduva lui Ioane al Vetuţii a venit la sfânta biserică cu fusta despicată şi fără batic pe cap. „Nu ştiu de ce părintele n-a zis pâs şi n-a scos-o afară pe stricată! Sau o cheamă la el diseară să-i  facă educaţie… Păcătosul ăsta de ţap tânăr ne face de râs!”

Era atâta linişte şi siguranţă în limba maghiară a preotului, încât am simţit că trebuie să părăsesc insula.

Se făcuse 12 şi-un sfert. Frig afară. Fanfara moşilor încă nu se trezise, dar căsuţele cu bunătăţi erau deschise. Ştiam sigur unde e cel mai bun vin fiert.

Afiş

Aştia de la numărul 9 sunt bolnavi... de poezie

Vagabond sub cerul de beton. Nicolae Radu. A patra carte

Nu ai ocazia întotdeuna să cunoşti un autor cu toate ale sale: viaţă, scriitură, vise! Să-i intri în laboratorul mintal şi să-i pipăi conexiunile derutante; să crezi că l-ai ghicit, şi să se strecoare lunecându-ţi printre degete – decât, dacă el acceptă de bună voie să te ia de mână şi să te însoţească în pădure într-un loc magic, să-ţi arate copacul lui din care vrea să-şi alcătuiască lucrarea, roman sau nuvelă ce-o fi să iasă. Te agăţi de crengi, scuturi frunzele, intri sub coajă de viu şi-ţi poţi face o idee. Poate să iasă un sicriu şi-atunci găseşti un ciocan şi baţi în cuie capacul, sau  ţi se pot deschide ca aripile unei păsări, două coperţi de carte. Îţi vâjâie capul dar poţi zbura într-o călătorie, departe.

Am citit noul manuscris al lui Nicolae Radu, Vagabond sub cerul de beton, mi l-a trimis pe internet. Evident că nu putea să-mi trimită copacul acasă.

De fapt nici nu avea cum să fie un copac. Ar semăna mai de grabă cu o tulpină viguroasă de viţă de vie, înfăşurată pe balustrada scărilor ce urcă desupra gării, căţărându-se ca un legendar vrej de fasole şi ancorând Piteştiul cu un otgon în cerul de beton.

Umbra se scurge leneşă şi fierbinte de pe frunze, se târăşte pe scări în jos ca să băltească noroios pe platoul pieţei, printre tarabele golite de marfă. Scurgându-se apoi dedesubt în canalele cu mirosuri pestilenţiale, emanând din ţevăraia intestinelelor de carton,  colorate în roşu şi albastru, prin care oraşul îşi elibereaza excrementele.

Lâncezeşte şi viaţă, în paginile manuscrisului dar ea colcăia strâmb, pentru că cerul de beton de deasupra funcţionează ca o lentilă de plumb, otrăvind aerul şi transformând in alcool apa imbuteliată in sticle de plastic sus la Petrochimie. Licoarea aceea verde mai mult sminteşte, decât să stingă setea.

O lume declasată cu regulile ei, bătută de soartă în mijlocul căreia s-a rătăcit scriitorul. Erau cu toţii acolo, Jimy cu câinele lui şchiop Florea, Moşu, fostul şef de gară, Piticu’ cu fetele, Turcitul şi Bǎlanu’ tovarǎşi nedespǎrţiţi la beţii şi la furturi, Pardaian vǎtǎful peste cerşetori cu nelipsita lui slugǎ Cimitir - cel care caftea datornicii - Paloma lângǎ paraliticul Dudu, Isaura, Michiduţǎ, odatǎ campion naţional la lupte…

Nicolae Radu face cu personajele sale un târg. Le va împrumuta limbajul colorat şi frust, iar în schimb, îi va învăţa să-şi ţină echilibrul, să se caţere pe tulpina de viţă de vie încolonaţi, până sus aproape de cerul de beton şi acolo să primească pe rând aripi de îngeri.

MARATON LITERAR

Marafetiană 2. Împletituri de lână

Revin asupra întâlnirii de la Marafet(ce frumos sună!) pentru că simt nevoia de a explica multiplele sensuri ale cuvântului, vis-a-vis de întâmplarea de la Râmnicu Sărat. În Malu Vânăt la bunica Păuna, Dumnezeu s-o odihnească, am prins prima oară zburându-i din gură porumbelul acesta şturlubatic (marafetul), când mă ţinea de mână –  să fie vreo sută de ani –  într-o prăvălie cu de toate. Adresându-se negustorului îl ruga să-şi scoată de sub tarabă cutia cu marafeturile lui ascunse, păstrate pentru ea, ca să-şi aleagă nişte nasturi sau ceva mai acătări drept zbenghi. În tinereţea lor se plăcuseră dar nu şi-au pus pilostriile în biserică. N-a fost să se întâmple. Încă le mai strălucea în priviri când vorbeau, ceva anume.

Avea obiceiul bunica să împletească nu doar pulovere de lână sofisticate, ci ştia secretul unor expresii ciudate pe care le rostuia împletindu-le şi pe acelea în vorbirea ei fluientă, făcându-mă să mă minunez. Uneori îi ceream explicaţii alteori singur ghiceam oul încondeiat din cuib.

– Măiico, ce-i ăla zbenghi?

– Zbenghiul măi copile e un găinaţ de pasăre rară, care se lipeşte pe fruntea ta ca un licurici de stea. Pasărea zboară, da’ tu rămâi însemnat cu el.

Aplica pe împletiturile ei întotdeauna câte un zbenghi, o podoabă, fie din nasturi coloraţi în forme ciudate, fie din mărgele colorate cusute cu fir de argint, toate din cutia cu marafeturi aduse special din oraş de negustorul din sat. Marafeturile acelea potrivite cu dibacie şi puţină dragoste se deschideau în împletitură precum coada unui păun. Nu degeaba pe bunica o chema Păuna.

Alese cu gust, nepretenţioase, nu trădau nici urmă de fandoseală!

În Marafetul nostru literar m-am temut iniţial că fiind prea mulţi adunaţi, nu vom avea răbdare să ne ascultăm unii pe alţii până la sfârşit. Mioara Bahna a simţit nevoia să ne îndemne de la început la oarece moderaţie temporală. N-au fost excese, iar neguţatorului de timp pare să-i fi plăcut evantaiul impletit din muzică şi poezie.

Aveţi aici şi un link de pe blogul lui Tudor Cicu, el a consemnat în amănunt.
http://tudorcicu.blogspot.ro/2015/11/703-rimnicu-sarat-festin-literar.html