In loc de Tacerea mieilor

            Când scriu un articol care deranjează pe mai marii zilei, gaşca de infractori, bodyguarzi blogosferei leagă de blogul meu site-uri deocheate, pietre de moara, ca sa-l tragă în jos. De obicei îmi trimit site-uri porno. La Tăcerea mieilor însă mi-au trimis să măcăne o raţă. O fi de bine o fi de rău?
https://duckduckgo.com/

Articolul a fost sters!

Brumaru şi Maşa

(Din Tablete în alb şi negru, volum în pregătire)

Ziarul Adevărul de Sfântul Valentin pune o întrebare, unor scriitori importanţi, despre primul lor sărut, cum a fost, când s-a petrecut?… Am parcurs cu mult interes şi plăcere amintirile fiecăruia, dar în primul rând m-a impresionat Brumaru, începându-şi povestirea în Poiana Nistrului cu o româncă „extrem de atrăgătoare, veselă şi lipsită de prejudecăţi”, povestind cui stătea să o asculte cum treceau Nistrul patrulele ruseşti ca s-o sărute şi să le fie iubită, înotând doar c-o mână, cu cealaltă ţinând arma în aer să nu se ude, îmbrăcaţi în uniforme kaki. Mă rog, ea păzind singură pe la 13-14 ani, vacile gospodăriei. Rămânea după ce plecau cu ochii ei verzi, măriţi, uitându-se pierdută într-o zare numai de dânsa ştiută…”

Fata aceea avea sa fie mai târziu mama iubitoare a Brumarului. Atât de iubitoare încât, ca sa nu-l piardă, îi împingea în pat prietenele binevoitoare şi rudele mai îndepărtate, de vârsta ei – fără haine – să-l înveţe sărutatul şi celelalte taine!... Conjunctură în care de copil, Emil, se simţea obligat să le dea pe spate cu versurile lui deocheate. 

Citindu-l pe Brumaru mi-am amintit de rusoaica mea. 15-16 ani, eu! Nu ştiu ea!... Aflat  pe malul mării într-o tabără la Neptun, dansam în grup pe terasa de la restaurantul Marea Neagră şi, odată formaţia a schimbat  ritmul într-unul mai lent, învăluitor. Voiam să mă retrag pe margine neavând cu cine dansa şi de nicăieri a apărut Maşa. M-a luat în braţe şi a început să danseze conducându-mă uşor. Părul ei de aur îmi atingea faţa, trupul ei de şarpe îmi curenta mâinile.
Încerca să-mi spună ceva, eu o priveam nătâng, nu înţelegeam nimic în limba rusă. Îi repetam oceni krasivaia, ca o bandă de magnetofon stricată şi ea râdea… La un moment dat s-a desprins şi m-a tras către ieşire. Mi se părea în sfârşit că puteam traduce momentul şi începusem să pricep.

Prinşi de mână alergam, inima îmi ajunsese în gât. Eram sigur că în seara aceea îmi voi preda copilăria în mâna duşmanului sovietic. N-ar fi fost rău, am privit-o cu coada ochiului din punct de vedere estetic!...

Ne apropiasem prin parc de hoteluri. Al meu era primul. M-am controlat să am cheia camerei în buzunar. N-o pierdusem, dar ea m-a tras mai departe către următorul hotel. Începusem să mă îngrijorez puţin, cum să intri aşa într-un viespar? Tovarăşa Maşa era totuşi rusoaică, ardea pe mine cămaşa, dar ştiu eu ce tovarăşi avea cu ea la dosar… Cum să plonjez în necunoscut?…

Am ajuns în dreptul hotelului. S-a oprit, m-a privit lung şi buzele ei au atins buzele mele, întâi ca o briză, apoi s-au contopit într-un sărut nesfârşit. S-a lipit de mine, corpul îi tremura, m-a sărutat încă odată, ştia toate secretele, avea expertiză. A mai vrut o repriză şi m-a împins cu putere rupând vraja şi luând-o la fugă către hotel. La intrare, un autobuz îşi încălzea motorul. S-a urcat direct în el.

Nici nu m-am întors bine în cameră, cătrănit! Se surpase ceva în mine şi am auzit un ciocănit uşor la uşă. Pe palier stătea o arădeancă, singură cu o fetiţă de patru ani. Pe plajă căutam să-mi pun prosopul lângă ele, la soare. Schimbam cuvinte, nisipul era fierbinte şi-i mai aduceam apă fetiţei cu găletuşa din mare.

–Te-a aşteptat aia mică… acum a adormit. De dimineaţă plecăm spre Arad. M-a rugat bietul copil să-ţi dau o sărutare din partea ei şi dacă mă v-a întreba mâine, simt că n-aş putea s-o mint!...

Aveam încă aurul Maşei pe buze (alt tezaur pierdut!). Mi-a fost scris să sfârşesc în seara aia copilăria cu un sărut de argint. I-am cerut adresa să-i scriu! Nu mi-a dat-o, nu ne-am mai întâlnit, nu mai ştiu…

Duminica lucrurilor

Azi e duminică. Duminica lucrurilor întâmplate în ultimele două săptămâni. Să lungeşti săptămânile într-una singură şi să tragi la galere(când tragi la galere timpul nu se comprimă). Să te izbeşti de valurile furioase care vin negre spre tine să te răstoarne, în încercarea la care ai fost supusă pentru a ajunge pe insula zeilor, căci nu poţi fi primită acolo decât dacă ai trecut toate pragurile. Ea le-a trecut, precum Ahile cu un călcâi atins de săgeată (la Roma). Nu l-a luat în seamă, l-a bandajat şi a mers mai departe fără să ţină cont de rană. Mai puternic gândul de a sorbi glorie şi nemurire din cupa zeilor!

Simona Halep a călcat pe platoul înalt a doua oară, cu mult respect, dar pregătită de data asta să câştige. A intrat în arenă pentru ultimul asalt. Nu mai avea în faţă un monstru sacru cu şapte capete precum Sharapova, ci o copilă zvăpăiată şi smintită, ajunsă nici ea nu ştia cum în marea finală, căruia nimeni nu-i dădea nici o şansă, dar care probabil era progenitura unui zeu dintr-o legătură la beţie cu o muritoare. Îi curgea prin vine fără ca ea să ştie, sânge albastru.

Cum să te lupţi cu o copilă cu duşmănie? În sufletul ei bun, Simona a ales la început s-o protejeze, să-i dea cumva lecţii pentru viitor. S-o înfrângă, dar fără asprimea ce poate să declanşeze traume. Avea totul sub control. La 6-4 şi 2-0, o minge a Jelenei Ostapenko a atins milimetric tuşa. Arbitrii au strigat că mingea căzuse afară şi ar fi fost 3-0 pentru ea, dar Simona s-a opus, declarând că mingea a prins tuşa. Nimeni n-ar fi făcut-o! A întors ghemul în favoarea Jelenei pentru corectitudine. A trebuit să muncească din greu ca să-l câştige până la urmă.

„Da ce crede fata asta, face daruri, deja se crede zeu?”

Zeii au lăsat paharele cu vin pe masă şi au început să fie mai atenţi. S-au întors cu faţa către letonă şi dirijând dintr-o dronă  mingile, i-au oferit tuşele şi fileul. Atât i-a trebuit copilului să prindă încredere, să-şi elibereze braţul şi să înlţe zmeul.

Simona s-a zbătut, a luptat din greu dar a pierdut

Spuneam. Azi e duminică. Duminica lucrurilor întâmplate. S-o lăsăm pe Simona să se împace cu gândurile ei, să-şi revină, să se odihnească şi sunt sigur că va începe iar să tragă la galere.

Ca să-i mânii pe zei, trebuie să fii egal cu ei!

Chapeau!

S-o aplaudăm pe Simona oriunde o vedem!

Consideraţii incomfortabile

Mă simt obligat să scriu câteva consideraţii inconfortabile după finala de la Roland Garros care ar fi trebuit să fie o încununare meritată a muncii şi talentului Simonei Halep.

Învingătorul ia totul! Ce-i rămâne învinsului? Tăria de a uita că a fost atât de aproape şi a lua-o frustrat de la capăt, cicatrizându-şi rana din suflet care va sângera o vreme. E greu să nu-ţi faci procese de conştiinţă. Ţi se va părea că nu ai dat totul în momentele decisive, sau un Dumnezeu nedrept ţi-a întors spatele. Personal mi-e greu să-mi scot din minte acea minge a Jelenei, catapultată trei metri în afară terenului care ricoşează norocos din stâlpul de susţinere al fileului, întorcându-se în terenul de joc...

Viaţa e crudă când te aştepţi mai puţin! A fost o încleştare cu suişuri şi coborâşuri, între raţiune şi forţă. Şansa de data asta împotriva tuturor calculelor a ţinut partea, nu a celui mai bun, ci a celui inconştient dar curajos, care nu a avut ce pierde.

În încheiere să nu uităm să feliciăm atât pe învins cât şi pe învingător!

Martori la istorie

Ieri la Casa Albă preşedintele Iohannis a fost la înălţime. Jovial şi relaxat, stăpân pe sine, cu un zâmbet deschis afişat pe faţă şi o spontaneitate în vorbire, cu nimic mai prejos decât a unui mare actor de la Hollywood care joacă într-o superproducţie. Nimic n-a lăsat să se întrevadă că ucenicia în rolul de preşedinte în studiourile dâmboviţene părea să-l recomande mai degrabă pentru un film mut.

Ce salt uriaş câtă capacitate de asimilare ca să poţi câştiga de partea ta şi a ţării tale imprevizibilul la el acasă şi să-l prinzi în joc pe Trump, considerat cel mai puternic om de pe planetă, într-o horă mare chiar pe iarba din faţa Casei Albe. Sunt sigur că dacă protocolul ar fi fost negociat ca şi primele doamne să participe la eveniment, s-ar fi ajuns la periniţă.

Nu continui în această manieră pentru că aseară chiar m-am simţit mândru de preşedintele nostru! Să sperăm că vizita va fi la fel de consistentă în plan economic cum va fi cu siguranţă în plan politic şi de securitate.

Un alt moment la fel de istoric pentru noi în plan uman, ca cel desfăşurat ieri, va fi cel de azi de la Roland Garros. Nu m-am mirat să aflu de la ziariştii ce s-au deplasat cu preşedintele în Statele Unite, că toate plasmele din restaurante şi din recepţiile hotelurilor au rulat pe ecran în timpul meciului, semifinala Simonei noastre cu Pliskova.

Să sperăm că în finala de azi steaua Simonei va rămâne sub acelaşi aliniament cu conjuncţia de aseară a astrelor şi marea noastră sportivă va fi ea însăşi, în partida cu Ostapenko! Doamne ajută!

Închei fără să spun nimic despre fotbal. Greu de crezut că în mocirla de-acolo pot înflori nuferi…

Aşteptând o carte nouă de poezie

(Aici va sta, când va sta, coperta cărţii)

Lucrez să-mi termin cartea cu Tablete în alb şi negru. Proză. Nu mai e mult, dar nu mă pot concentra să pun ordine pe linia de sosire în poză. În acelaşi timp aştept cu înfrigurare (de ce cu înfrigurare? mi s-au tipărit peste zece cărţi, n-ar trebui să mai am emoţii!) un semnal dinspre editura Grinta sau Direcţia 9. Moaşele. Copilul ăsta s-a născut prematur, dar nu-i din carne şi nici din flori, am şi eu o vârstă… Cine să-mi mai pună coarne!

E din ceară şi miere!…  

Şi nu ştiu bunăoară, încă n-am aflat aşteptând în tăcere, dacă mierea s-a vărsat în ceară s-au ceara în miere, când copilul a ţipat…

Tăcerea e de aur

Tăcerea e de aur, sau de argint…

 

Ieri nu am simţit nimic. Zeii m-au părăsit şi pe mine, nu mi-au dat nici un semn... Astfel că nu am putut stabili nici un fel de previziune. N-am scris nimic, nu se lega sub nici o formă subiectul de predicat. În război total! Fără poftă de mâncare, parcă şi pălinca adusă tocmai de la Vişeul de Sus îşi pierduse culoarea galbenă în pahar şi n-am putut bea!... Să fiu lucid, să nu se interpreteze că am trădat cauza, sau nu mă concentrez suficient la tabieturi şi nu ştiu să folosesc cum se cuvine pauza dintre seturi!... Nu ştiu, în fine, să prognozez o eventuală înfrângere, asta nu e bine!

Nu poţi şti niciodată cum se aliniază în ţintar planetele. Bine că nu m-a părăsit Simona Halep! Ea şi-a văzut de treabă ca un om la coasă, după ce măsoară cu privirea suprafaţa de fâneaţă ce trebuie cosită, se aşează gospodăreşte, scuipă în palme şi apoi imperturbabil stânga-dreapta, dreapta-stânga pendulează coasa cu un singur gând ţintuit în minte, să ajungă în vârful dealului acolo unde va fi înălţat templul! Indiferent dacă întâlneşte în calea lui o perdea de ciulini!

Ce te faci dacă întâlneşti un copac? Un copac războinic cu fructe galbene rotunde cu care te atacă? Plezneşte după tine de teamă să nu-i retezi umbra cu coasa!...

Bagi de seamă că fructele sar de pe cracă şi nu se pun altele la loc. Ai noroc, tirul trebuie sa se sfârşească odată! Te fereşti din cale, defensiv ca scutul de la Deveselu şi când au încetat să vorbească armele, vorbeşti tu ca şi când ţi-ar fi scăpat porumbelu’.

„Pliskova, dă-te un ţâr înapoi că eşti mai înaltă şi-ţi şade bine pe locul doi!”

Despre finala cu Ostapenko? Mi-a plăcut sincer ce a declarat Pliskova. O fi ştiind ea ceva.

„Pariez tot ce am că va câştiga Simona!”