XI. Uzina. Fragment din Albaştrii.Dosarul

„Ionescule, tu mergi la uzină!"

Acea expresie mi-a conturat mult mai ferm viitorul decât am crezut. Un viitor cu orizontul li­mitat. Uneori timpul se rostogoleşte lent, poate că nici nu se rosto­goleşte cu adevărat, e ca o linie dreaptă desfăşurându-se pe un arc de cerc şi descriind o altă curbă specifică, din perspectivă diferită, cu alte înţelesuri, dar cu aceeaşi origine punctul de la care s-a pornit.

Raza cercului meu de bază se întindea pe 15 km, între Cartierul Trivale şi Colibaşi poarta 1, într-o lume pe care aveam să o cunosc bine preţ de o viaţă de om. Nu m-a copleşit nici cu micile ei probleme, nici cu cele mari. Mai degrabă mi-a conferit doar o anumită valoare de întrebuinţare. N-am să descriu mecanismul, intrasem în el şi prima şi a doua oară, angrenându-mă din mers. Reveneam în uzină.

După terminarea liceului, câteva luni am fost suplinitor în învăţământ, apoi recepţioner de marfă la o întreprindere comercială. Primul contact cu industria de automobile e încă viu în memorie. Mi s-a părut dur, dar l-am suportat sperând că trecerea mea prin acea experienţă de viaţă va fi scurtă şi nu-mi va afecta planurile de viitor.

Când am deschis uşa în secţie, impresia a fost catastrofală. Un zgomot surd, nici ţipenie de om pe culoare, doar undeva în dreapta, trei bărzăuni probau la bancul de probe ultima cutie asamblată în schimbul de noapte. Se luptau cu ea s-o ridice pe un cârlig. Semăna cu o carcasă de porc…

Imaginea în sine m-a frapat, pedeapsă nemeritată. Parcă revedeam într-o altă dimensiune, o tăiere de porc la tata mare în curte. Guşterele ăl bătrân.

Trei bărbaţi puternici luaseră de picioare porcul şi îl trântiseră pe jos. Îl ţineau strâns şi am văzut clar când unul dintre ei i-a împlântat cuţitul adânc. A ţâşnit sângele şi un guiţat sfâşietor m-a făcut să alerg şi să mă închid în casă. Abia după vreo oră la insistenţele Veroanei, o soră de-a tatei, am ieşit afară la şorici.

N-am mai văzut porcul, îl porţionaseră; inima, ficatul, bojogii, şuncile, slănina pentru topit, greabănul, şira, coastele, şoriciul rulat şi aşezat pe fundul hârdăului. Tata-mare mi le-a prezentat pe toate şi mi-a explicat rostul şi rolul fiecăruia, inclusiv filozofia vieţii porcului. „Tăierea în ajunul Crăciunului e împlinirea destinului!” îşi susţinea ăl bătrân dizertaţia.

N-am înţeles! Am început să plâng, aveam opt ani, în primăvară murise tata. Am cerut oamenilor acelora să-l lipească bucată cu bucată şi să-l facă la loc cum a fost. Rădeau în hohote. Mi-au explicat că nu se mai poate, băuseră ţuică fiartă, le tremurau mâinile şi cuţitul nu tăiase la semn, nu se mai potriveau îmbinările.

Nu mai eram copilul neştiutor de atunci, dar nu avusesem nici-o legătură cu industria. Nu ştiam cum arată o cutie de viteze. Cui să fi pus întrebările? Mama  nu le ştia pe toate… Pe mine mă stârnea metafora, n-am crezut că voi fi pedepsit de viaţă să ajung în industrie.

Părăsisem uzina cu multe speranţe în vara lui 71, înainte de evenimente, să mă pot pregăti în linişte pentru examenul de admitere la facultate şi nu concepeam să revin acolo. Credeam că am închis acel capitol.

După procesul public, atunci când securiştii m-au obligat să mă întorc, am luat acest fapt ca pe o condamnare. Se poate trai şi înconjurat de sârmă ghimpată!...

Scriind la prima ediţie a cărţii mi-am dat seama că în mintea mea cele două perioade se contopiseră. Poate pentru că mi-am impus să şterg din memorie noaptea din clădirea securităţii, pistoalele, procesul, atacurile de panică, insomniile, xanaxul prescris de doctoriţa Ierimia, reuşind cumva să pot merge mai departe. De aceea probabil în prima ediţie nu am consemnat nicăieri că până în vară, mai fusesem angajat al uzinei.

Am vrut să ascund o parte a vieţii mele. În plus nu eram deloc mândru de eşecurile repetate la examenul pentru admiterea la facultate. Îmi alesesem regia de teatru şi film, acceptând în cel mai rău caz teatrologia şi filmologia. Concurenţa la Institutul de teatru era mare în jur de 50 candidaţi pe un loc. Ca suplinitor în învăţământ, recepţioner la un depozit de menaj, militar şi apoi lucrător în uzină, pierdusem trei ani, deja mi se părea prea mult

Prima construcţie a Dosarului Albaştrii, după patru decenii de la cutremurul nostru, s-a ridicat pe baza dosarului găsit la CNSAS şi rămăşiţelor scoase de sub dărâmăturile memoriei mele profund afectate. Secvenţele s-au lipit lângă amintirile celorlalţi albaştrii cu care am reuşit să stau de vorbă. Descopăr acum când rescriu pentru ediţia doua o serie de inadvertenţe, dar acestea nu au schimbat cu nimic sensul povestirii. Sunt doar mici amănunte, mă străduiesc să le înlătur, mi s-au mai limpezit multe, am reuşit să vorbesc şi cu Sanda, doar Anca şi Gess dintre albaştrii n-au lăsat nici o urmă, să le pot găsi. 

Uzina începea cu prelungirile ei, un fel de tentacule uriaşe care funcţionau ca nişte ventuze, absorbindu-i sau vărsându-i pe muncitori prin cele opt guri/porţi de intrare/ieşire, direct în/din burta monstrului. Nici caracatiţă, nici balaur! În realitate avea câte ceva din amândouă, dar şi o puturoşenie oarecum domestică.

O lentoare pe care nu ştiai de unde s-o apuci. Un mutant care te storcea de vlagă în malaxorul lui şi-ţi atrofia simţurile.

Am avut oarecum revelaţia de la prima angajare, că uzina era înconjurată în extensia ei imaginară cu sârmă ghimpată. Unul dintre informatori scria într-o notă că ciudatul de mine căutam prin uzină sârma ghimpată cu care să-mi decorez camera albastră. E puţin adevăr aici!

În vara aceea, existase tentativa de a umple caracatiţa desenată pe pereţii apartamentului meu cu un colaj şi aveam nevoie de sârma ghimpată să-i marchez conturul, sârmă pe care am căutat-o inutil pe terenul viran din spatele cutiei de viteze.

*

Între şase şi şase şi zece minute plecau autobuzele spre uzină din toate cartierele Piteştiului şi se încolonau la ieşire pe sub podul din capătul străzii Calea Bucureşti, peste care trecea calea ferată, Un şarpe lung segmentat de farurile aprinse, înşirat pe câţiva kilometrii, dar şi o întrecere nebunească în interiorul corpului de table pe roţi, ce se smicea în ocolişuri şi depăşiri periculoase până la Miceşti, unde se termina şoseaua pe două benzi către Câmpulung şi făceai dreapta la nouăzeci de grade pe strada uzinei. Cel care intra primul în Colibaşi, acolo nu mai era loc pentru depăşiri, se mândrea toată ziua zicându-şi Domnul Viteză. 

De obicei primul ajungea Gică Nebunul, un puşti înalt, cu o nevastă frumoasă, blondă, contabilă pe undeva prin uzină. Gică a lucrat câteva luni la Cutia de viteze  strungar, de acolo l-am cunoscut. Probabil îi luaseră caralii temporar carnetul, dar s-a întors la autobază după ce i l-au dat înapoi.

Dacă te grăbeai — sau doreai să-ţi testezi rezistenţa la rupere, voiai să încerci cât ţi se slăbesc şuruburile când trăieşti periculos, sau să te scuturi de coşmarurile nopţii — îl alegeai pe Gică. Nu poţi ştii niciodată ce zace într-un om! Pe mine mă saluta respectuos şi manierat de departe. N-ai fi zis că e acelaşi om care la volan turba, fierbea sângele-n el! Nu mai contenea cu înjurăturile dacă nu i se făcea loc să depăşească în traseu.

Ţuica se vindea direct din portbagaj, de către negustori ambulanţi, pentru înviorarea degustătorilor matinali la juma de litru. Se creau grămezi spontane, moluri în mişcare înaintând lent spre porţi. Sticlele gata pregătite circulau cu iuţeală de mână, de la mijlocaşii la grămadă către linia de trei-sferturi. Pare că puterea octanică a combustibilului, sau cantitatea, nu era suficientă pentru maximum de capacitate, la care se puteau tura motoarele, ceea ce de fapt îi îndârjea pe combatanţi, dar nu voiau să rişte.

Produsul inflamabil, interzis conform decretului 400, se consuma doar în afara gardului uzinei, iar la poartă trebuia să întorci capul când arătai legitimaţia şi să-ţi ţii respiraţia, ca să nu-i dai un damf puturos în faţă portarului. Portarii se arătau băieţi sensibili, dar pe fond erau cumsecade!

„Măi nene a intrat în haine! Mirosul e rămas de la povarnă!... Am făcut ţuica şi nu mai scap de damful ăsta păcătos! Te-nţelegeau. Important era să te ţii pe picioare, căci dacă vreun ins mai al dracului băga de seamă clătinări în peisaj, nu te mai lăsa sa intri.

M-am dat jos din autobuz la poarta 1. Nimerisem în autobuzul lui Gică. Cu o zi înainte, la el în birou, securistul care mă anchetase şi cu încă unul, îmi dăduseră o hârtie pe care era scris cu litere mari un nume MIU PETRE. Nu le-am spus că-l cunosc şi că am mai lucrat acolo. Ei m-au asigurat şmechereşte că MIU e o prescurtare de la Meseriile Industriilor Uşoare şi Petre e Sfântul Petre, şeful de la calitate. Dintre toate posibilităţile ce mi se puteau oferi, la el era raiul pe pământ. Musai să-mi dispară din gând facultăţile şi apucăturile duşmănoase! Trebuia să consider că acela a fost un vis urât. Aş fi pierdut vremea degeaba. Doar clasa muncitoare are perspective certe să ajungă în paradis. „Şi unde pui că la uzină  salopetele sunt albastre tot ca idealurile voastre!” Mi s-a cerut să nu-i fac de râs că ei securiştii au investit încredere în mine. „Poezia adevărată o poţi găsi doar la munca de jos!”

(Recunosc în context, m-a furat un pic condeiul desenând floricele pe text. Realitatea e că securitatea nici măcar nu se sforţase să cerceteze şi să afle că eu îl ştiam pe Miu şi mai lucrasem în uzină la cutii de viteze, chiar în echipa lui.)

Schimbul doi. Fragment din Albaştrii. Dosarul

cutia de viteze îşi arǎta sufletul celui care voia să-l pătrundă mai ales în schimbul de după-amiază/ la ora 17 se ţinea operativa apoi şefii plecau acasǎ şi culoarele se goleau de agitaţia paşilor grăbiţi ca într-o stupină unde albinele lucrǎtoare terminaseră de strâns polenul/ parcă şi zgomotul scos din mǎruntaiele strungurilor automate ce mestecau înghiţând barele de metal se aşeza mai paşnic devenind mult mai suportabil armonizǎndu-se cumva asemănător momentului când o orchestră simfonică se încălzeşte în aşteptarea baghetei care sǎ dea semnalul de început al concertului/ era clipa când EA ieşea la plimbare pe falezǎ într-o rochie albǎ uşoarǎ…/ urmăream cum desculţǎ cǎlca pe dalele stropite cu ulei şi pline de şpan ca pe scoici în nisipul spǎlat de valuri şi nu curgea sângele cǎci briza mǎrii vindeca pe loc orice ranǎ/ continuam sǎ scriu versuri în punctul meu de control final/ de fapt nu erau versuri oricât de bine m-aş fi izolat de lume/ intrând în mine astupându-mi urechile şi bandajând ochii cu întuneric/ doar nişte fulguraţii/ n-aveam cum ajunge la poezie versificam stări impresii/ încă de atunci îmi intrase în cap că structura mea nu poseda toate datele unui ins care ar putea să scrie proză să conducă povestea unei întâmplări construind un conflict şi implicit un univers în care personajele să se mişte să gândească şi să acţioneze/ eram ca un pictor care nu reuşea să simtă miezul culorilor temperatura…/ fotografiam cadrele după natură fără să ştiu să le prelungesc existenţa dincolo de rama tabloului/ rezultatul greu de presupus că ar fi putut însemna ceva pentru ceilalţi mie îmi făcea bine mă descărcam de tensiuni pe hârtie reciteam scrisura atent la rostogolirea sunetelor şi la ritmul interior ce traducea cumva starea de spirit în care mă aflam/ greu de crezut că s-ar fi putut lega într-o carte/ nici nu aveam în intenţie/ ştiam că drumurile spre reviste literare şi edituri îmi fuseseră tăiate/ mi se spusese/ era doar un exerciţiu stilistic pentru a alerga în pas cu timpul/

către ora 19,30 după ce se termina pauza de masă fără să simt cum trecuse vremea începea concertul pentru care lucrase până atunci toată suflarea cât de cât responsabilă din secţie/ scos din reverie tărâmul acela unde mă regăseam semăna cu iadul/ da în clocot dacă era vară/ îţi îngheţa sufletul iarna/ indiferent de condiţii muncitorul trebuia să-şi facă norma/ lua piesa cu mâna stângă dintr-un coş de sârmă aşezat la îndemână pe un suport de metal la înălţimea potrivită iar mâna dreaptă apăsa o maneta sau un buton care retrăgea capul mobil al strungului să poată prinde între vârfuri axul ce urma să fie strunjit/ apoi sania transversală era apropiată cu ajutorul unei manete iar cuţitul de strung slobozea un şuierat continuu odată cu şpanul ce se înfăşura în spirală segmentat şi tras afară cu ajutorul unui cârlig/ rareori intram în vorbă cu oamenii mă îngăduiau în preajma lor cu oarecare condescendenţă dar şi cu oarece teamă mai târziu/

la montaj totul era pregǎtit costică turigioiu adusese cǎruciorul special un cadru de metal pe roţi şi o tăblie groasă pe care fusese sudate ţepuşele dispuse la distanţe egale protejate cu un strat de plastic plin cu cartere diferenţial/ mija reglorul trǎgea cu un cârlig de la cabinele de zgomot ultimul coş de pinioane cărora li se înlăturaseră loviturile/ reuşise şi sora sǎ asigure numǎrul cerut de pǎtrate (axe readucere) şi furci/ în capul liniei de trenuri maistrul toboiu îmbrǎcat de plecare îi dǎdea ultimele indicaţii lui mănel sǎ schimbe reglajul la şevǎr şi să nu plece acasă dacǎ nu bagă în tratament o şarjă pentru a doua zi/ maistrul tudose cobora deja coasta pe jos spre colibaşi fluierând în gând mulţumit cavaleria rusticană/ semn că azi se pupase  bine pata la cuplu conic/ concertul începea la montaj într-un ritm fabulos/ după pauza de masă echipa prinsese puteri/ nu ştiu care din ei adusese un bidon cu must/ fierbea mustul în ei fetele se înroşiseră deja în obraji iar băieţii prinseseră curaj şi spuneau glume deochiate/ se învârtea turnichetul precum căluşeii în târg la zărneşti/ ciocanele de bronz şi pistoalele pneumatice ţineau ritmul iar la bancul de probă zbârnâiau cutiile făcând în câteva secunde întregul ciclu până în viteza a cincea şi înapoi/ însă recitalul acela nu se lega niciodată până la sfârşit/ ceva se strica/ o trompetă sau un corn englez slobozea din plămâni către vişan şeful de orchestră)/ gheorghe nu mai am axe de articulaţie/

atunci vişan alerga pe culoarul principal spre atelierul diverse/ nu fâlfâia pe falezǎ nici o rochie albǎ/ el avea sarcină clară să asambleze un număr de cutii de viteze/ puiu ancuţa dǎdea nevinovat din umeri sora plecase acasă/ el trebuia să răspundă la schimbul II de tot atelierul/ se stricase maşina de filetat/ mecanicul dănilă se băgase deja în ea/ dănilă un băiat isteţ se înscrisese şi la subingineri era poate cel mai bun meseriaş îi mergea mintea şi dintr-o privire evaluă corect situaţia/ nea vişane mai durează cel puţin o oră până să-i schimb pinionul/ norocul e că am unul de rezervă/ trebuie înlocuită şi moleta (o scula rotundă cu tăişul spiralat) s-a rupt pur şi simplu/ peste două ceasuri mai treci pe-aici/ şi până atunci eu ce fac mă duc la cârciumă în colibaşi cu echipa…/ plăteşti dumneata consumaţia/ când mai fac restul de cutii.../ ar mai fi o soluţie interveni puiu ancuţa mărunt de statură rostind încet cu o voce spăşită cumva vinovat de ideea năstruşnică ce-i venise/ un băiat cuminte în fond ce nu ţinea cu tot dinadinsul să păcălească vigilenţa celor de la calitate/ ba de obicei când avea o problemă spunea dinainte şi te lăsa pe tine să decizi dacă piesele cu abateri nesemnificative ajung la montaj sau la rebuturi/

ochelaristul/ şi dădu din cap către mine ce mă aflam în celălalt capăt al liniei scriind într-un notes/ mi-a arestat mai devreme nişte piese la care intră pe filet calibrul inel de nu trece/ dar fără joc funcţional ar merge/ nu se bagă de seamă dacă măreşti cuplu de strângere la cheia dinamometrică/ nu cred că le-a numărat. le-a încuiat în magazia de piese neconforme/ aş sări gardul dar mi-e că se trezeşte din reverie şi dacă ne prinde nu te mai înţelegi cu el ne face referat/ magazia de piese neconforme construită din plase de sârmă/ încuiată dar fără acoperiş era plasată în capătul culoarului/ lângă tobele ce huruiau efectuând singure nesupravegheate operaţia de sablare/ înlăturând bavurile inelelor sincron/ locul era întunecat şi dacă opreai cutia aia de tablă octogonală ce se învârtea toată ziua rostogolind în interior pietricelele abrazive amestecate cu piesele şi puneai piciorul sprijinindu-te pe motorul din spate/ puteai trece dincolo de gardul de sârmă fără probleme/ îţi umpleai buzunarele halatului piesele fiind mărunte iar înapoi/ o masă de metal dincolo de gard parcă aşezată special acolo îţi făcea trecerea şi mai uşoară/ oricum din unghiul în care era plasat controlul final nu era vizibilitate din cauza utilajelor interpuse/ decât dacă te deplasai să mergi la toaletă/ oricum la toaletă nu te duceai de drag/ la o mie şi câteva sute bune de salariaţi locul era frecventabil doar dacă nu se putea altfel/

gheorghe sări tu gardul că mă duc la puşa să o rog să-l ţină de vorbă pe ochelarist/ autorul nu poate nici confirma nici infirma exactitatea schimbului de replici/ nu pot spune sigur dacă mi-au zis ochelarist cu simpatie/ sau de ciudă că în general nu lăsam să-mi scape produsele care nu aveau calitatea cerută/ confirm însă slăbiciunile pentru puşa…/

de aici înainte lectura textului e una suplimentară/ doar pentru cei interesaţi, care n-au avut în viaţa lor de-a face cu literatura având contact doar cu industria prelucrărilor prin aşchiere

Fragment din Albaştrii, dosarul. Ediţia II-a a Dosarului Albaştrii

De Florii

nordul de salcie
 

înflorise salcia
la margine de drum
crenguţele atârnau subţiri
snopi de lumină
cu flori galbene și
frunzuliţe verzi
precum cuvintele
într-un poem
 
dimineaţă creștinii
au trecut la biserică
și mă tem au tăiat
câte-un mănunchi
de stâlpări
sǎ împletească
din ele coroniţele
pentru icoane
 
azi aș fi vrut
să-ţi împletesc coroniţa
dintr-un poem
când te uitai în oglindă
dar peste umărul tău
m-am zărit
ca un trunchi
de salcie…

1 aprilie

Реклама Водка Распутин GIF from Reklama GIFs

https://tenor.com/VBZP.gif

            Nu-mi place ziua de 1 aprilie! De parcă nu în fiecare zi viaţa şi puşlamalele ne ard la lingurică, din voinţă politică sau din greşeală… De ce ar trebui să mai fie o zi în care să fi ţinut în şah etern? Să fi păcălit din toate poziţiile fără milă? iar tu să-ţi rânjeşti fasolea de parcă ar fi bătut la  uşă poştaşul şi ai primit o pensie specială de la naşul guvern şi raţia de himunoglobină de la naşa Băncilă?…

Legaţi în viaţă şi în moarte

Nichita şi Tom, 31 martie

Doi buni prieteni legaţi în viaţă şi în moarte de aceeaşi zi

                                          Din volumul Albaştrii în pregătire. Ediţia II-a

„Sunt scriptorul, îmi scot de la brâu călimara şi pana, nimeni nu-mi dă de lucru, îmi scriu mie scrisori pe care le trimit cu poşta...”

Spunea Tom Prinţul într-o poezie de-a sa, caligrafiind cu eleganţă pe coala albă a veşniciei cuvintele de zăpadă. Pe atunci, anii şaptezeci, toate scripturile erau cenzurate şi rar scăpau lupi singuratici în migraţie spre Europa Liberă. Poştalionul special al lui Tom a fost revista Argeş, un fel de corabie a nebunilor, la bordul căreia dacă urcai, ţi se părea că ai primit libertatea zborului.

Am văzut un set de fotografii postate nu de mult pe facebook de Jean Dumitraşcu, cu Gheorghe Tomozei printre prieteni, în curtea de pe bulevard a redacţiei revistei Argeş, azi dărâmată. La comentarii, Claudia Duminică a devoalat povestea acelor clipe imortalizate în memoria aparatului de fotografiat.

O mână de scriitori coborâseră de la bordul corabiei pe insulă, în curtea redacţiei, să facă poze pentru un pariu cu destinul. Tom cu multă delicateţe încerca să-i întârzie la ţărm pe mateloţi, să-i desprindă de chemarea valurilor şi să-i aşeze în poză pentru pariul lui. În timp ce sus, în redacţie,

oala cu sarmale fierbea pe reşou şi o damigeană plină ochi cu zaibăr, adusă în dar de tatăl lui Adrian Păunescu, aştepta semnalul de început al festinului.

L-am întâlnit pe Tom, fără ca el să-mi dea atenţie credeam eu, în mai multe ocazii. I-am ascultat vocea învăluitoare care parcă tot timpul domnesc posibil, era într-o sărbătoare a cuvintelor, potrivind pe grumazul unei femei tinere un şirag de perle.

L-am privit de la distanţă. Când îl avea în preajmă pe Nichita, pălea! Se mulţumea să fie doar umbră a voievodului, dar când nu era lângă prietenul său, ci singur, o lumină vie blândă ca o aură îi lumina faţa măslinie de înger.

Odată, eram programat să citesc poezie la Cenaclul Liviu Rebreanu. În seara aia printre participanţi s-a numărat şi el. Prinţul, împreună cu Florin Mugur. Cezareea Budescu, metodista Palatului culturii, mă anunţase că vor fi oaspeţi, dar nu-i numise. Nu eram mulţumit de textele mele! Pregătisem un grupaj de poeme ce încă îşi căutau forma.

N-a comentat nimic după lectură şi când şedinţa de cenaclu s-a încheiat, a intrat în biroul directorului Dorel Ştefănescu împreună cu Cezareea şi Mugur. Parcă şi Claudia Duminică. Ea era deja de-a lor.

Am întârziat pe scările clădirii de vorbă nu mai ştiu cu cine şi în uşa palatului au apărut şi ei. Tomozei, l-am citit pe buze, întrebându-l pe Mugur:

—Nu e autorul?... Zi-i şi tu câteva cuvinte! Mugur s-a apropiat cu mersul lui şchiop şi mi-a zis de convenienţă o frază întortocheată. La sfârşit m-a invitat să trec prin redacţie. N-a mai fost timp. Securitatea începuse să scrie „Dosarul Albaştrii”. Totuşi în anul acela mi s-a publicat în

revistă o poezie pe care am considerat-o debutul meu scriitoricesc.

Mult mai târziu, după tulburarea din Decembrie, steaua lui Tomozei a pierdut pe nedrept ceva din strălucire şi întâmplarea a făcut să trecem din nou aproape unul de celălalt, fără însă a ne întâlni faţă în faţă, prin 95, după un sfert de secol. Aveam gata manuscrisul pentru volumul meu de debut Pasărea ceţii şi întâmplător vorbind cu Claudia, ea mi-a propus: „Dacă vrei o părere avizată, îi dau eu poeziile tale lui Tom!”

La câteva zile m-a sunat Claudia din Bucureşti.

—Ioane, Tom vrea să stea de vorbă cu tine! Vino mâine seară la Cireşica. Te aşteaptă la ora cinci. N-am avut curaj! Provincialul din mine!… Mă gândeam că mi-ar trebui ceva bani să-i ofer un whisky. Nu-i aveam. Cât să poată costa un whisky la Cireşica? Aveam nevoie şi de învoire de la serviciu. Şi dacă îmi spune că nu-i plac poeziile mele?... Abia mă hotărâsem să public cartea. Convenisem deja cu editorul, făcusem rost şi de sponsorizare.

Fratele meu Dan era atunci student, l-am trimis pe el la locul întâlnirii. S-a descurcat. Tom la invitat la masă şi a vorbit cu vorba lui aleasă despre poezia mea.

—Ar fi trebuit să fi acolo! Un domn! Te ştia. A fost plăcut surprins de poeziile tale. Venise pregătit. Pe o coală de hârtie cu caligrafie desăvârşită scrisese pentru coperta patru a cărţii o prezentare deosebit de măgulitoare.

—Să ştii că nu m-a lăsat să plătesc consumaţia. A plătit el pentru amândoi. A insistat să vă întâlniţi după ce tipăreşti cartea.

La câteva luni am aflat că n-a mai putut să aştepte. A plecat la Nichita.