Vara,
când cobora seara peste uliţă, licuricii îşi aprindeau felinarele
pentru ca noi copiii să întârziem afară. Măcar până ce stelele începeau
să răsară şi îşi fixau locul lor pe cer. Ce vremuri de poezie şi mister!
Intram la somn cu felinarul lipit de frunte.
Se întâmplă că Daniel Marian, un domn poet şi un licurici mare, în modul cel mai bizar şi discret, şi-a păstrat mai departe felinarul lipit de tâmplă. Mulţumesc Mariane pentru cronica ta de carte!...
Se întâmplă că Daniel Marian, un domn poet şi un licurici mare, în modul cel mai bizar şi discret, şi-a păstrat mai departe felinarul lipit de tâmplă. Mulţumesc Mariane pentru cronica ta de carte!...
Simţăminte pământene fecunde în cheie omologată pe Marte
(Ion Toma Ionescu – „al cincilea anotimp”, Ed. Detectiv literar, 2019)
Într-o aritmie a viului, tot mai predispus la afecţiuni
cataclismice, nu e de glumit decât cel mult sub aspect poetic, pentru că
modelele matematice sună înfiorător. Construcţiile ideatice şi
imagistice, fanteziste, devin astfel o alternativă mai puţin sufocantă,
transpirând în plan transcedental, un fel de set de taste escape
necesare.
Conştient de schimbările climatice interioare şi exterioare, de alienarea firescului în ansamblul său, Ion Toma Ionescu inventariază sistemul periodic al anotimpurilor ca pentru un eventual adio, la care adaugă ce era de adăugat, nevăzutul, insesizabilul şi inevitabilul. Până într-acolo încât Îl găsim pe Dumnezeu cum aprinde focul... „vânt e vântul,”: „care ne vântură/ în cele patru vânturi/ şi pământ pământul/ ce ne pământură/ în mormânturi// apă e apa/ care ne sapă/ şi ne îngroapă/ în groapa de apă/ lângă corabie...// scut fără sabie/ şi arc de curcubeu/ în noaptea lungă/ a lumii gemene/ dumnezeu scapără/ amnarul pe cremene”.
Acesta fiind „al cincilea anotimp,” din volumul cu acelaşi nume, menit să croiască minţii o cărare ocolitoare desprinsă din marea autostradă spre nicicând şi niciunde (am vrut să zic iad, dar e destulă covârşire aici şi fără termenul-esenţă): „e o fractură din marele timp/ câteva secunde/ fecunde/ undeva departe/ într-un univers/ dincolo de viaţă şi moarte// întrevăd incert/ trupul unei femei gravide/ amforă de lut ars/ sordid şi sublim/ între mulţimile vide// un expresionism rece/ calculat/ abandonat/ într-un deşert/ de-un violet intens// în care să mă deşert dens/ ca un poem într-un vers”. O imaginaţie pe culmi a poetului, pe care îl ştiu ingenios, surprinzător şi imprevizibil şi... chiar întotdeauna poet! Niciodată să nu spuneţi niciodată când poate fi vorba despre ce ar putea să-i mai treacă prin cap, asta să fie de ştiut.
Cu anotimpurile celelalte, clasice, patru la număr parcă erau prin răstimpuri, poetul convieţuieşte încă bine, pentru că echinocţiilor şi solstiţiilor le-a amenajat câte o secţiune aparte în volum. Sunt frumuseţi de memorie care nu trebuie pierdute nicidecum de e să ne mutăm în zona a cincea unde suntem de fapt suntem aproape mutaţi prin evacuare din cele patru dincolo. Vă puteţi convinge de merituozitatea pomenitelor, prin merituozitatea poeziei (câte una pentru fiecare fază spectaculară a fostei lumi): „o combinaţie duală,”: „de alb-sângeriu/ martie şi-a ales/ culoarea pereche/ potrivind candoarea/ lângă păcatul viu// când am desprins/ în doi timpi sub/ sarafanul nins/ bluza ta roşie/ vălul s-a rupt// şi am dat de ghimpi”; „la mare,”: „la soare/ pe nisipul plajei/ în frac// sângeri sub semnul vrajei// celebrând/ domnişoare/ cu chipul/ de îngeri/ şi piele/ de drac...”; „nu pe pământ,”: „are viaţa/ tărâmul fericirii/ dar ca să poţi să rămâi/ cu destinul iubirii/ să-i poţi înţelege/ adevărul/ divin/ guşti mai întâi/ vinul/ şi abia apoi muşti/ mărul/ din/ vin”; „am văzut,”: „fulgi te tăciune/ ningând/ peste rănile/ prin care/ sângeraseră/ cuiele// cuvinte libere/ exersau/ în rugăciune/ împletituri/ de lână”.
Sarabanda, salsa, tango, vals de pasteluri; şi un pic de rock and roll. Ale unui poet care ştie foarte bine, încât ia simezele pe sus.
Aşadar: Uşor (sau mult?) post-apocaliptic, dar manierat spre romantic, Ion Toma Ionescu este un vizionar care adună cioburi folositoare dintr-o lume care se considera cândva perfectă, pe când încă nu se maturizase destul pentru autodistrugere. Frumuseţea poeziei ajunge astfel cu mult deasupra reminescenţelor lumeşti de toate anotimpurile însăilate calendaristic undeva la margine de timp.
Daniel Marian
Conştient de schimbările climatice interioare şi exterioare, de alienarea firescului în ansamblul său, Ion Toma Ionescu inventariază sistemul periodic al anotimpurilor ca pentru un eventual adio, la care adaugă ce era de adăugat, nevăzutul, insesizabilul şi inevitabilul. Până într-acolo încât Îl găsim pe Dumnezeu cum aprinde focul... „vânt e vântul,”: „care ne vântură/ în cele patru vânturi/ şi pământ pământul/ ce ne pământură/ în mormânturi// apă e apa/ care ne sapă/ şi ne îngroapă/ în groapa de apă/ lângă corabie...// scut fără sabie/ şi arc de curcubeu/ în noaptea lungă/ a lumii gemene/ dumnezeu scapără/ amnarul pe cremene”.
Acesta fiind „al cincilea anotimp,” din volumul cu acelaşi nume, menit să croiască minţii o cărare ocolitoare desprinsă din marea autostradă spre nicicând şi niciunde (am vrut să zic iad, dar e destulă covârşire aici şi fără termenul-esenţă): „e o fractură din marele timp/ câteva secunde/ fecunde/ undeva departe/ într-un univers/ dincolo de viaţă şi moarte// întrevăd incert/ trupul unei femei gravide/ amforă de lut ars/ sordid şi sublim/ între mulţimile vide// un expresionism rece/ calculat/ abandonat/ într-un deşert/ de-un violet intens// în care să mă deşert dens/ ca un poem într-un vers”. O imaginaţie pe culmi a poetului, pe care îl ştiu ingenios, surprinzător şi imprevizibil şi... chiar întotdeauna poet! Niciodată să nu spuneţi niciodată când poate fi vorba despre ce ar putea să-i mai treacă prin cap, asta să fie de ştiut.
Cu anotimpurile celelalte, clasice, patru la număr parcă erau prin răstimpuri, poetul convieţuieşte încă bine, pentru că echinocţiilor şi solstiţiilor le-a amenajat câte o secţiune aparte în volum. Sunt frumuseţi de memorie care nu trebuie pierdute nicidecum de e să ne mutăm în zona a cincea unde suntem de fapt suntem aproape mutaţi prin evacuare din cele patru dincolo. Vă puteţi convinge de merituozitatea pomenitelor, prin merituozitatea poeziei (câte una pentru fiecare fază spectaculară a fostei lumi): „o combinaţie duală,”: „de alb-sângeriu/ martie şi-a ales/ culoarea pereche/ potrivind candoarea/ lângă păcatul viu// când am desprins/ în doi timpi sub/ sarafanul nins/ bluza ta roşie/ vălul s-a rupt// şi am dat de ghimpi”; „la mare,”: „la soare/ pe nisipul plajei/ în frac// sângeri sub semnul vrajei// celebrând/ domnişoare/ cu chipul/ de îngeri/ şi piele/ de drac...”; „nu pe pământ,”: „are viaţa/ tărâmul fericirii/ dar ca să poţi să rămâi/ cu destinul iubirii/ să-i poţi înţelege/ adevărul/ divin/ guşti mai întâi/ vinul/ şi abia apoi muşti/ mărul/ din/ vin”; „am văzut,”: „fulgi te tăciune/ ningând/ peste rănile/ prin care/ sângeraseră/ cuiele// cuvinte libere/ exersau/ în rugăciune/ împletituri/ de lână”.
Sarabanda, salsa, tango, vals de pasteluri; şi un pic de rock and roll. Ale unui poet care ştie foarte bine, încât ia simezele pe sus.
Aşadar: Uşor (sau mult?) post-apocaliptic, dar manierat spre romantic, Ion Toma Ionescu este un vizionar care adună cioburi folositoare dintr-o lume care se considera cândva perfectă, pe când încă nu se maturizase destul pentru autodistrugere. Frumuseţea poeziei ajunge astfel cu mult deasupra reminescenţelor lumeşti de toate anotimpurile însăilate calendaristic undeva la margine de timp.
Daniel Marian
