Fotografii mişcate. Ileana Mălăncioiu

     Dacă se întâmplă într-o încăpere să stai alături de un om pe care îl admiri, să respiri acelaşi aer cu el, să-i asculţi vorbele şi să ţi se pară că sunt unice, încărcate de spirit, rostite tensionat într-o tonalitate  înaltă – tu însuţi pare să capeţi o putere de receptare mai mare şi trăieşti o altfel de înţelegere a lucrurilor. Dincolo de tine şi de spaţiul ce te înconjoară, sufletul tău se deschide ca o catedrală şi tăcerea e întreruptă doar de consideraţia vreunui neavenit care calcă pe aer ca pe ţărână, băgându-se în seamă cu o întrebare fără sens.

            Nu am avut în viaţă multe privilegii de acest fel. Nichita, Marin Preda, Petre Anghel, poate Tomozei. Nu mă întrebaţi de ce unii par „cocoţaţi” acolo poate nepotrivit. E piedestalul trăit de mine, admiraţiile sunt felurite, nu aş ştii să răspund. Nu am criteriile şi conceptele bine stabilite, Slavă Domnului, ale vreunei academii! 

Aveau comun personalităţile respective, doar strălucirea blândeţii din spatele privirii, vorbind cu tine. Chiar şi Preda, când te străfulgera pătrunzător din ceaţa lentilelor lui groase!

            Dar nu despre cei enumeraţi vreau să vorbesc, ci despre Doamna Academician Ileana Mălăncioiu. De câtva timp Academia Română s-a înnobilat cu glasul acestei Doamne. Într-un colţ al Academiei, printre membrii activi, s-a găsit în sfârşit un scaun şi pentru poetă. 

Am privilegiul să vă ofer o fotografie cu cea care a urcat muntele reuşind să rămână ea însăşi. „Suflet adânc, colțuros. Mare poetă cum zicea Nicolae Steinhardt. Eu stau undeva mai retras cum mi-e firea, într-un cadru iluminat de blândeţea privirii Ilenei Mălăncioiu, alături de prietenul Sibiceanu care dă indicaţii posterităţii ca un maestru de ceremonii.

Se întâmplă minuni

               Ilenei Mălăncioiu

Nu poţi apune

în fiecare zi,

s-ar face prea multe

găuri în cer

şi-ai putea sa cazi…

În schimb

poţi răsări azi

mai ceva decât ieri

şi asta ar conta

ca minune.

Fotografii miscate. Mihai Eminescu

“Pentru toţi poeţii mari care au trăit în limba română sǎ păstrăm 9 secunde de liniște!”

            Inspirat poetul Adrian Suciu la capătul de început al unei după-amiezi ca o oază – apărută în deșertul de frig al zilelor – reală, consistentă, într-o Direcţie 9 care pare sǎ fi găsit locuinţă înaltă poeziei vii, la petrecerea organizată sub semnul numelui Traian T Coşovei. Și parcă am văzut atunci o ninsoare electrică, fulgi de zăpadă coborând lin din tavan peste rănile prin care sângeraseră cuiele. Atâta tăcere, după ce dinainte cuvinte libere exersaseră în aer cu diamante, împletituri de lână.

            O întâmplare de ţinută în care clinchetul de pahare, la îndemnul voalat al gazdei, n-a acoperit șoapta poeţilor. Nu se putea altfel cǎci în prejma zilei sale de naștere, Domnul Mihai Eminescu însuşi, pururi tânăr, cel ce învăţase taina nemuririi, stătea la o masă cu Nichita Stănescu, Nora Iuga, Magda Isanos, Lucian Vasilescu, Dimitrie Stelaru, Adrian Suciu, Ciprian Chirvasiu, Valeriu Mircea Popa, Emil Brumaru și alţi truditori ai cuvântului ce însemnaseră şi însemnau locul.

Tineri risipitori de frumoși, alături de ei, statui vii, plantau puieţi în ogorul de fum la Club 99, împădurind dimineţi în roua limbii române.

Tropar

       Lui Mihai Eminescu

Praful stelar acoperă timpul.

Linişti de cleştar limpezesc apele.

Eminescu scoboară cu o candelă,

înluminând

în aproapele.

Unii l-am asemuit cu un voievod.

Alţii l-am nemurit pe boltă, luceafăr.

Eu îl ştiu în salina limbii române,

săpând izvod,

viu şi teafăr.

Steaua lui, nu zideşte lumină în cer,

iscodeşte dedesubt în oglindă.

Flori de mină, sori de ger încuibând

mai aşează o treaptă

sub grindă.

Salina-i aproape fără sfârşit

Timpu-şi răstoarnă ţărmul în mare

El din adânc, vieţi după vieţi

răsare, împădurind

dimineţi.

Fotografii miscate. Baia Mare

Fotografii mişcate. Petre Anghel

       La vernisajul unei expoziţii, vorbitorii, critici de artă, după ce au furat din privire culoarea și căldura  tablourilor, o amestecă și o reproduc în cuvinte meșteșugite oferind o viziune separată, care rareori se întâlnește cu cea originală a autorului, sau cu propria ta părere pe care ţi-ai cuibărit-o discret ca spectator, într-o lectură ca o odihnă a sufletului.

N-a fost cazul aseară. Criticii au lipsit. N-au nimerit la numǎrul 45, pe strada Puţul lui Zamfir, la Galeria ArXpert și atmosfera mult mai destinsă fără ei, nu l-a înluminat așezându-l pe Petre lângă Dumnezeu. Ba, dimpotrivă! Am văzut ce simplu și firesc se însera cu zâmbetul de mijlociul verii Petre, între oamenii de-acolo.

Cu siguranţă pe câmpia întinsă de la marginea Băileştiului, într-un Ierusalim etern, în umbra unui drum, între cer și pământ, ne-a strâns din tablourile lui pe toţi de-au rămas fără oameni tablourile și ne-a omenit ca pe prieteni, îmbiindu-ne cu bucurie sǎ închinăm un pahar tinereţii lui.

– Măi Tomo, necredinciosule, te vd stingher! Tu n-ai găsit o călugăriţă tânără, s-o mângâi, sǎ te împlinești? Aurele, Sibicene, spune-i tu prietenului tău și al meu ce mult m-a iubit pe mine Dumnezeu. Și a trecut mai departe.

La capătul serii am plecat către case, unii mai bogaţi cu un tablou, eu mai bogat cu o carte. Carraria. O citisem cu încântare, dar nu o aveam.

*

Pe 4 aprilie 2015 primeam pe e-mail de la Al. Cistelecan o sintagma scurtǎ: “Mulțumiri - și felicitări! - pentru Norduri!” O săgetare care mi-a bucurat sufletul.

În aceeaşi zi pe facebook o alta săgetare, ca o replică dureroasă mă izbea în inimă citind o postare a lui Aurel Sibiceanu: “De două ceasuri s-a stins Petre!...” Cum sǎ se stingă Petre!?... Petre Anghel - şi devin subiectiv - a scris postfaţa pentru recenta mea carte de poezie, Norduri, pe care a intitulat-o Briza de Sud, argumentând exact, parcimonios, că dincolo de ceţurile nordurilor, rămân un “poet solar”, existând în poezia mea “un filon religios, ascuns, ca orice fibră de valoare”.

Cine mai risipește azi cuvinte dezinteresate într-o literatură care și ea a ajuns de consum?

Pentru facebook, s-a stins soarele ce în fiecare dimineaţă lumina la cafea prin minunatele lui postări.

Pentru oamenii de litere, istorici si sociologi, s-a stins cel care lucra la volumul al doilea al tomului Istoria Politica a Literaturii Romane Postbelice. Nu vor recunoaște niciodată, unii dintre ei, că au respirat liniștiţi.

Pentru mulţi poeţi si prozatori și pentru cititorii dumnealui, mai vechi sau mai noi, mirarea vieţii fără de moarte nu se va stinge niciodată!

Dumnezeu să-l odihnească în loc potrivit! Îl va întâmpina desigur în nordul acela, negreșit prietenul lui Marin Preda.

ce repede se pun ani înapoi,

              Lui Petre Anghel

ce repede se pun ani înapoi

şi tot mai greu înainte

sania lunecă pe zăpada din noi

răvăşind scrum şi mirări

în cuvinte

la capătul zilei în noaptea

ca o culme de rufe

întinsă între cer şi pământ

recoltăm trufe negre rare

din capcane de vânt

e o stare devreme

într-un anotimp-domn,

ca un sâmbure

încolţind

în somn

nimeni nu spune pietrei,

încotro curg apele

şi nici piatra nu

se întreabă mută

se aşează în sinea ei

răbdătoare şi

despleteşte în unde

secundele

nimeni nu spune

bobului de grâu când

lucrarea luminii

e încheiată

şi spicul înalt

până la brâu

copt pentru

dreaptă judecată

nimeni

nu se întreabă

de ce somnul

grâului

e alb

când se cerne

dintre perne

de piatră…

atât de scurtă

şi neînsemnată

cavalcada de taine

ce transcende

vieţii eterne

încât nici uriaşii

nu-şi mai ţes

haine de piatră

în legende

şi nici

căţelul

pământului

nu mai latră