Răsfăţat de Augustin DOMAN şi revista domniei sale
care mi-a publicat anul acesta diverse scriituri, menite să-mi întărească mie
însumi faptul că am rămas în continuare argeşean, chiar dacă între timp m-am
mutat la Bucureşti. Răsfăţat şi de Daniel Marian care a citit parte însemnată a
cărţilor mele şi le-a cronicizat atât de frumos!... Le mulţumesc amândurora pentru
prietenie!
luni, 16 decembrie 2019
Fotografii mișcate. Nicolae Oprea
Unde
autorul are şansa să se pună
bine
cu criticul
Magda
Grigore, moderatoarea unei după-amiezi agreabile la Centrul Cultural Pitești,
invită pe rând să vorbească despre Nicolae Oprea – criticul, universitarul și
omul de cultură la împlinirea maturității depline, 65 de ani – pe cei aflați în
scenă la prezidiu, pregătiți să rostească o alocuțiune, dar și pe majoritatea
dintre cei aflați în sală, luați prin surprindere oarecum. Pot să afirm cu
certitudine că pe toată durata întâmplării, chiar dacă s-a bătut monedă
omagială din argint cum se obișnuiește, nu s-au făcut exagerări, seria fiind
limitată și de bun simț.
Momentul
aniversar a coincis cu lăsarea la vatră a tânărului pensionar, apreciat
profesor și conducător de doctorate din Universitatea piteșteană și cum nimic
nu este întâmplător până la capăt, cu ocazia respectivă s-a lansat și o carte
cu un titlu potrivit. Nicolae Oprea 65.
Un critic exigent și liber, îngrijită de fiica sa Adriana Lazăr împreună cu
Dumitru Augustin Doman.
Pe
parcursul derulării întâmplărilor și amintirilor povestite de către prieteni,
colegi de catedră universitară și doctori sau doctoranzi ale căror doctorate
le-a condus sau încă le mai conduce, au vorbit un număr mare de scriitori
argeșeni care au ținut să fie aproape cu acest prilej de președintele Filialei
lor. Nu pot continua fără să fac o remarcă în trecere.
Copleșitor
ascendentul feminin al racului! După câte doctorițe și doctorandițe erau în
sală, nu cred că domnul profesor la şcoala doctorală a fost al dracului, cum se
zice. Ar fi fost sala goală!
Mie
personal mi-au plăcut cuvintele pe care le-a meșteșugit Denisa Popescu,
punându-i în mână sărbătoritului o floretă și numindu-l “spadasinul desăvârșit
al criticii literare românești”. Pentru sintagma asta Nicolae Oprea îi rămâne
dator circa “47”(titlul noului volum de poezie al Denisei) de cronici! Pare că
nu mai are cum să mişte atât de liber în teritorii păgâne!…
Mă
uitam la Magda Grigore, desenând în aer cu bagheta ei fermecată numele
următorului vorbitor și mă gândeam dacă ar greși punându-mă în pagină prin
ordin de zi, eu ce-aş folosi ca îndulcitor? Bine că n-a greșit! Ce să aibă de
zis un proscris la aniversare unui critic și exeget împlinit, pe deasupra
președinte al filialei?...
„Să
nu se împlinească în operă, până nu descoperă şi scriitori argeşeni valoroşi,
trăitori în parohia dumnealui, mai ironici sau mai serioşi, buni de statui!
Să
le scrie cronici tuturor în timpul vieţii dumnealui/ dumnealor!
Pensie
uşoară şi mult spor!”
*
pensionarul
pensionarul ce fiinţă
ciudată
foşgăie ca furnica
prin iarbă
la rădăcina timpului
cărându-şi în sacoşa
lui goală
tot mai grea umbra
toate-i sunt
potrivnice...
azi-noapte banditul
de păianjen
şi-a ţesut pânza
în urechile lui
clăpăuge
spre dimineaţă
ceasului din perete
i-a fost jefuit
tic-tacul
şi ajuns târziu la
farmacia din colţ
văzu că jandarmii
puseseră lacătul
eliberând zona
pentru o ameninţare
iminentă cu bombe
taman
azi când trebuia să sosească
un
transport cu ceaiuri
din fructe de pădure…vineri, 13 decembrie 2019
Fotografii miscate. Si-am zis verde de albastru
Nichita Stănescu 13 decembrie 1983
Şi-am zis verde de albastru
Crud fiind,/ neliniştit/ şi albastru/ în la dolce vita,/ într-un tempo/ alegru,/ decopertam/ necuvintele/ lui Nichita./
…Ca un/ vierme/ muşcam/ miezul/ din/ mărul… /
Şi odată-l aud,/ Bătrâne,/ părul meu/ albit de vreme/ salută/ părul tău negru!/ Lasă viermele/ să se scuture/ fluture/ de pământul,/ mută diezul/ şi ia cuvântul/ în nota de sus/ pe latura stângă/ a inimii,/apoi/ urcă în şa/ pe calul măiastru…/
Părul tău alb/ de albastru/ să fluture/ lângă/ părul meu negru/ de vulture…
Şi-am zis verde de albastru
Crud fiind,/ neliniştit/ şi albastru/ în la dolce vita,/ într-un tempo/ alegru,/ decopertam/ necuvintele/ lui Nichita./
…Ca un/ vierme/ muşcam/ miezul/ din/ mărul… /
Şi odată-l aud,/ Bătrâne,/ părul meu/ albit de vreme/ salută/ părul tău negru!/ Lasă viermele/ să se scuture/ fluture/ de pământul,/ mută diezul/ şi ia cuvântul/ în nota de sus/ pe latura stângă/ a inimii,/apoi/ urcă în şa/ pe calul măiastru…/
Părul tău alb/ de albastru/ să fluture/ lângă/ părul meu negru/ de vulture…
Lui Nichita
copacul are cercuri
deci nu e piatră
în inima lui au decăzut
frunzele
lătrând
şi lacul are cercuri
deci nu e piatră
în el a decăzut
pasărea
însetând
şi cerul are cercuri
deci nu e piatră
în el au decăzut
necuvintele
de gând
cerc în cerc,
porţi în porţi
pe altarul de piatră
seminţind
pentru vii pentru morţi
(Din fotografii mişcate, in pregatire)
copacul are cercuri
deci nu e piatră
în inima lui au decăzut
frunzele
lătrând
şi lacul are cercuri
deci nu e piatră
în el a decăzut
pasărea
însetând
şi cerul are cercuri
deci nu e piatră
în el au decăzut
necuvintele
de gând
cerc în cerc,
porţi în porţi
pe altarul de piatră
seminţind
pentru vii pentru morţi
(Din fotografii mişcate, in pregatire)
Fotografii cu artişti. Călin Peter Netzer
Poziţia
copilului. Călin Peter Netzer
În
care autorul trădează şi literatura, şi pictura, şi sculptura, şi muzica, şi
merge la film
*
În placentă spre naştere e importantă poziţia copilului. Natura sau Dumnezeu au
lucrat mult pe partea asta şi în general au potrivit lucrurile astfel ca atunci
când vine sorocul, să iasă copilul cu capul înainte nu cu picioarele. Uneori
gândul nesăbuit al mamei, temerile ei excesive, sau nerăbdarea pruncului (după
mine doar contribuţia hazardului) scot înainte picioarele. Asta nu e bine!
Chinurile sunt mai îndelungi şi ţipătul copilului la întâlnirea cu lumina e
ostoit de vlagă.
Chiar şi mai târziu, voinţa mamei are orgoliul să creadă că poate decide în
numele copilului, poate să fie liberul lui arbitru. Cum să fii arbitrul
propriului tău fiu, într-un meci!?
Extrapolând, poţi să fii! S-au văzut femei arbitrii.
Îţi pui costumul negru. Fiul tău e în meci. Fluieri 11 metri. Îi faci semn
discret să ia mingea. El se supune şi o duce la punctul cu var. Vrei să dea
gol. El mai mult decât orice pe lume în momentul acela vrea să dea în bară. Îşi
ia elan şi porneşte numărând paşii. Ţinteşte bara. Îţi îngheaţă pentru o clipă
fluierul în gură. Ţi-a stat inima. Mingea loveşte bara. Mai fluieri o dată
repetarea loviturii. Lumea se frământă pe scaune în tribună. Telefoanele
ziariştilor au început să zbârnăie către redacţii. Fiul tău se apropie, are
figura dârză, potriveşte mingea în iarbă, face zece paşi înapoi şi lansează din
ristul bocancului trasorul, cu aceleaşi coordonate. Mingea izbeşte în acelaşi
loc bara. Copilul tău se bucură făcând semnul victoriei spre tribună. Asistenţa
încremenită parcă se trezeşte dintr-un coşmar şi aplaudă. Nu se mai potolesc
ovaţiile, iar tu, nu ştii ce să mai faci cu fluierul...
Nu e subiectul filmului. Subiectul e fiul care la volanul unei maşini, din
cauza excesului de viteză omoară un copil şi poate lua între 3 şi 15 ani de închisoare.
Mama sa, o arhitectă din înalta societate, hotărăşte, liber arbitru, să
intervină şi începe o campanie pentru salvarea fiului său. Un fapt de viaţă
crunt, crud.
Deschideţi
larg porţile! Intrarea liberă! Pot rămâne aplauzele tribunei şi personajele!
Stadionul
freamătă. Gazonul e verde, proaspăt udat. Apare dinspre poarta unde s-a dat în
bară, ca un tanc pe şenile, călcând apăsat în iarbă Ursul de aur…
Să
aplaudăm echipa: Calin Peter Netzer, regizor, Răzvan Rădulescu coscenarist,
Bogdan Dumitrache, Luminiţa Gheorghiu, Florin Zamfirescu, Nataşa Raab, Ilinca
Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Brănescu, Vlad Ivanov şi soprana
Leontina Văduva.
Urale
îndelungi, ovaţii! Hai Romania!
pluta de piatră
în ochiul
rănit
ca o dimineaţă
în rouă insula se scufundă
poate e vina
celui lovit
sau piatra
dinadins
încercuită
de ape
dacă ai un fiu
el va ucide
clipă de clipă
surpând
în inima ta
însăşi viaţa lui
ca un dans ne-ntrerupt
când muzica tace
şi ecouri
rostogolite
către plajă
irump
(Fotografii mişcate, în pregtire)
luni, 9 decembrie 2019
Fotografii de familie. Bunica Păuna
Nicolae Grigrescu
Scrisura mea în carte e ca lucrătura
bunicii cu andrelele.
Bunica Păuna, din partea mamei, împletea ochiurile unu pe
faţă două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta imaginaţia.
Niciodată după vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea
cum îmi vine pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta
gulerul, ridica uşor în sus pieptarul să facă o cută la mijloc, după care
rostea:
– Ptiu, bată-te ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu
se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneau să împletească
cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să distingă lucrătura.
După moartea tatei, mama a trebuit să se desprindă de
locurile în care parcă trecuse viitura şi gârla Pribei umflată, îi curmase
toate bucuriile. Nu i-a spus nimeni să plece. Au înţeles cu toţii şi nu s-au
opus. A fost mai greu să-i spună lui tata-mare.
– Aurico! Aveţi grijă de voi!... şi l-a podidit plânsul. N-aş fi crezut.
– Să-ţi faci viaţa ta că eşti tânără şi să mi-l aduci pe Toma-n vacanţe, să-l
văd cum creşte. Mi-a rămas de atunci numele Toma, cum îi rămăsese lui,
Tobârlan. Am plecat din cămăruţa pe care ne-o pusese la dispoziţie ţaţa –
dinainte ca tata să dărâme cele două odăi ale noastre de sub pătul şi să meargă
la operaţie – şi ne-am mutat în Malu Vânăt, la bunica Păuna. Despre vremile
acelea am mai scris şi în Dosarul Albaştrii şi în Guşterele.
Veneam de la şcoala din satul vecin, Brăteasca(am făcut
acolo clasa treia şi a patra), însoţit de cele mai multe ori de Titel şi Maria.
Până în clasa patra n-aş putea spune că aveam griji. Toate grijile se strângeau
pe umerii mamei. Titel se despărţea de noi la capătul uliţei. Locuia mai în
deal. După ce mâncam şi ne terminam temele, de obicei el ieşea primul în curte
şi striga de sus: „cu-cu”, „cu-cu”, atât cât se putea de cifrat. Eu răspunzând
mai din vale la semnal: „var-vara”, „var-vara”.
Ne întâlneam să ne jucăm jocurile copilăriei. Maria auzea semnalul nostru şi în
cele mai multe rânduri ne însoţea. De la o vreme, în privirea ei lucea ceva, un
licăr ce parcă-l mai văzusem... Într-o zi Maria a tras de mine să intru cu ea
în casă, să-i arate maică-sii modelul meu de pulovăr. Am însoţit-o nebănuind
nimic.
Casa curată, primitoare, era goală. Părinţii, plecaţi cu treabă la oraş, veneau
pe seară. Desigur că Maria ştia asta, se înroşise toată şi vocea îi pierise.
Eu, m-am repliat mai repede şi curajos i-am propus să facem schimb de pulovere.
L-am scos întâi pe-al meu. Ea s-a întors cu spatele şi înceată, abia de se
mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul
ei, să o ajut, până am simţit zbaterea hulubilor speriaţi luându-şi zborul de
pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa.
Bunica venise în fugă, cu andrelele în mână ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu
cine-i şoptise la ureche. Poate vre-un hulub.
– Maria, ce frumoasă te-ai făcut! Hai să-ţi iau măsurile să-ti tricotez şi ţie
un pulovăr.
Bunica
Pare
o catedrală
muntele, în spatele casei,
cu turlele înălţate
în hăul albastru…
Sau
ruina unei piramide,
bombardate de ploaia
milioanelor
de perseide.
Sunt
pete în soare,
stânci îngropate,
umbrele uriaşilor
în picioare...
Cu o
furcă în mână,
bunica toarce firul
dintr-un caier
de lână.
Surâsul
smuls somnului
răzbate chipul ei blând,
icoană a
Maicii Domnului…
(Din Fotografii mişcate, în pregătire)
Pictura Nicolae Grigorescu
Pare
o catedrală
muntele, în spatele casei,
cu turlele înălţate
în hăul albastru…
Sau
ruina unei piramide,
bombardate de ploaia
milioanelor
de perseide.
Sunt
pete în soare,
stânci îngropate,
umbrele uriaşilor
în picioare...
Cu o
furcă în mână,
bunica toarce firul
dintr-un caier
de lână.
Surâsul
smuls somnului
răzbate chipul ei blând,
icoană a
Maicii Domnului…
(Din Fotografii mişcate, în pregătire)
Pictura Nicolae Grigorescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)