Nicolae Grigrescu
Scrisura mea în carte e ca lucrătura
bunicii cu andrelele.
Bunica Păuna, din partea mamei, împletea ochiurile unu pe
faţă două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta imaginaţia.
Niciodată după vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea
cum îmi vine pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta
gulerul, ridica uşor în sus pieptarul să facă o cută la mijloc, după care
rostea:
– Ptiu, bată-te ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu
se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneau să împletească
cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să distingă lucrătura.
După moartea tatei, mama a trebuit să se desprindă de
locurile în care parcă trecuse viitura şi gârla Pribei umflată, îi curmase
toate bucuriile. Nu i-a spus nimeni să plece. Au înţeles cu toţii şi nu s-au
opus. A fost mai greu să-i spună lui tata-mare.
– Aurico! Aveţi grijă de voi!... şi l-a podidit plânsul. N-aş fi crezut.
– Să-ţi faci viaţa ta că eşti tânără şi să mi-l aduci pe Toma-n vacanţe, să-l
văd cum creşte. Mi-a rămas de atunci numele Toma, cum îi rămăsese lui,
Tobârlan. Am plecat din cămăruţa pe care ne-o pusese la dispoziţie ţaţa –
dinainte ca tata să dărâme cele două odăi ale noastre de sub pătul şi să meargă
la operaţie – şi ne-am mutat în Malu Vânăt, la bunica Păuna. Despre vremile
acelea am mai scris şi în Dosarul Albaştrii şi în Guşterele.
Veneam de la şcoala din satul vecin, Brăteasca(am făcut
acolo clasa treia şi a patra), însoţit de cele mai multe ori de Titel şi Maria.
Până în clasa patra n-aş putea spune că aveam griji. Toate grijile se strângeau
pe umerii mamei. Titel se despărţea de noi la capătul uliţei. Locuia mai în
deal. După ce mâncam şi ne terminam temele, de obicei el ieşea primul în curte
şi striga de sus: „cu-cu”, „cu-cu”, atât cât se putea de cifrat. Eu răspunzând
mai din vale la semnal: „var-vara”, „var-vara”.
Ne întâlneam să ne jucăm jocurile copilăriei. Maria auzea semnalul nostru şi în
cele mai multe rânduri ne însoţea. De la o vreme, în privirea ei lucea ceva, un
licăr ce parcă-l mai văzusem... Într-o zi Maria a tras de mine să intru cu ea
în casă, să-i arate maică-sii modelul meu de pulovăr. Am însoţit-o nebănuind
nimic.
Casa curată, primitoare, era goală. Părinţii, plecaţi cu treabă la oraş, veneau
pe seară. Desigur că Maria ştia asta, se înroşise toată şi vocea îi pierise.
Eu, m-am repliat mai repede şi curajos i-am propus să facem schimb de pulovere.
L-am scos întâi pe-al meu. Ea s-a întors cu spatele şi înceată, abia de se
mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul
ei, să o ajut, până am simţit zbaterea hulubilor speriaţi luându-şi zborul de
pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa.
Bunica venise în fugă, cu andrelele în mână ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu
cine-i şoptise la ureche. Poate vre-un hulub.
– Maria, ce frumoasă te-ai făcut! Hai să-ţi iau măsurile să-ti tricotez şi ţie
un pulovăr.
Bunica
Pare
o catedrală
muntele, în spatele casei,
cu turlele înălţate
în hăul albastru…
Sau
ruina unei piramide,
bombardate de ploaia
milioanelor
de perseide.
Sunt
pete în soare,
stânci îngropate,
umbrele uriaşilor
în picioare...
Cu o
furcă în mână,
bunica toarce firul
dintr-un caier
de lână.
Surâsul
smuls somnului
răzbate chipul ei blând,
icoană a
Maicii Domnului…
(Din Fotografii mişcate, în pregătire)
Pictura Nicolae Grigorescu
