virus

rămâne aerul

atârnat de inele

precum căldări cu mortar

balansând pe schele

nu mai pui bază

pe scripeţi

şi nici pe poduri

apele sunt dezlegate în noduri

şi-n clorofilă verdele

dansează eteric

precum balerinele

pe muntele sferic

golit de ziuă

cerul în noapte

zdrobeşte-n piuă

stelele coapte

gold, gold,

străvechi de viu

spiritul apusenilor

se răscoală târziu

în mireasă dospeşte

un viitor criminal

sămânţa virusului

colcăie într-un portal

îmi ies din mire

dumnezeu ipocrit

îmi dă de ştire

că n-am murit

Albumul lunii martie

Coronavirus 2020

(rescriere)

Stau în faţa laptopului, ca un copac stingher cu vârful şi crengile retezate, iar din tulpina groasă, la încheieturi, i-a mai dat câte un lăstar. Bate vântul cu putere și bradul tânăr din faţa geamului se smucește și geme. E aceeași senzaţie pe care o am la Constanţa, văzând cum izbește marea zidul bătrânului Cazinou.

Încă o rafală și cărămizile din gelatină verde se vor prăbuși în apă. Dar nu se întâmplă, cetina pare că se hârjonește cu vântul și se agaţă într-o îmbrăţișare sălbatică de umerii ploii. Vântul amuţește câteva clipe topit de patimă și se năpustește din nou.

Prea multă risipă pentru oasele mele, cărora le-a înmugurit durerea pe la încheieturi, stând nemișcat în faţa laptopului.

Întorc privirea.

În ecran au înflorit literele albe ca niște ghiocei pe câmp.

44

ce şi-ar dori

bărbatul ca destin

întors acasă de pe front

un cont în bancă

şi-o puştancă

să-i toarne

în pahare

vin…

apoi cât încă

ţine visul

aş vrea să văd şi eu
parisul
luminat de ploi
şi paradisul
cu 44 de femei
în sânii goi

şi beau şi beau
până la fund
şi m-adâncesc
în seară bând
şi luna 
suflă-n lumânare

femei de ceară
ies pe rând
cu sânii goi
din 44 de pahare
şi mă îndoi şi cad
şi iar mă-ndoi

în iad aș vrea
sǎ mă ascund
ca lupul sfâșiat de oi…

şi parc-aud din hău

rotund

rostogolindu-se

cutuma prietene

în glasul tău

„când ne-o fi mai rău

să ne fie ca acuma!”

Psalm de 8 Martie

Cu îngăduinţa soţiei... LA MULTI ANI DOAMNELOR!

a privit împrejur cumpănind

iscusitul meşter

cerul cu focul luminătorilor

apele şi pământul cu verdeaţă

lucrul era bun

şi-a împreunat mâinile

şi-n rugăciunea lucrării sale

l-a zămislit pe om după propriul chip

dându-i duh

scrie scriptura

şi-a mai trecut o zi

dar şi o noapte

cum să laşi pradă

omul singur

să-şi păzească via

cu grijă mare a scos o coastă

din somnul lui

şi a străpuns cu ea

bulgărele albastru de humă

storcând deasupra boabe de rodie

îi plăcea cum foşneau

în căuşul palmelor

rotunjimile sânilor

liniile prelungi ale coapselor

spre ascunzişurile femeii 

astfel a fost seară

cerul apele şi pământul

s-au ostoit

traversând împreună

ispitele nopţii

în dimineaţa celei de-a opta zi

i-a poruncit omului

cu gândul curat

toate zilele vieţii lui

să-şi zidească femeia în iubire

şi înluminându-se

s-a depărtat