Încă un bănuţ de argint cheltuit pe poeziile mele… Mulţumesc
Virgil Diaconu!
joi, 7 mai 2020
miercuri, 6 mai 2020
Când iubirea mişcă sori şi stele
În numărul 100 al revistei Actualitatea literară, mă bucur că şi-au găsit un colţ de pagină şi
două poeme din Al cincilea anotimp al meu. Mă gândesc, cum îndeamnă şi
confratele Nicolae Silade, directorul şi meseriaşul dintâi al tuturor
lucrurilor de acolo, filosofând în eseul său de început, Despre gânduri… şi bineînţelesuri (pe scurt), că, într-un număr
centenar, spaţiul agrar al cuvântului este limitat de constrângeri. Nu ajunge pentru
poporul flămând! Până la iubirile planetare din final, poate fi şi o confruntare…
„Pentru
asta e nevoie de o lumină călăuzitoare spre lumină, pe care o primesc din start
cei cu sufletul curat, cei smeriți, cei iubitori, cei care suferă.”
Ce-avem noi aici?
Putea să fie un număr ratat! O rostogolire de cuvinte sărbătoreşti, o pandemie
prelungită care să ne ţină izolaţi, „afară”!
Ce spun oamenii
ăştia modeşti şi harnici care lucrează pentru Unirea scriitorilor din România
despre sărbătoarea lor? Am să reproduc tot:
„Iată-ne ajunși
la numărul 100, un eveniment pe care am fi dorit să-l sărbătorim împreună cu
voi, cu toți: cititori, colaboratori, redactori, tipografi și susținători. Pentru
că datorită vouă am reușit să facem din „încă o revistă” o publicație cu
adevărat a Unirii scriitorilor din România, iar pentru asta vă mulțumim. Și
sperăm că tot datorită vouă „Actualitatea literară” va fi în actualitatea
literară și de acum înainte”
Ar mai fi o
retrospectivă a lui Corneliu Ungureanu intitulată La mulţi ani Actualitatea
literară! care cu o reală delicateţe vorbeşte despre Literatura Banatului
Felicitări
oameni buni! „Când iubirea mişcă sori şi stele…"
https://actualitatealiterara.ro/al100.pdf
https://actualitatealiterara.ro/al100.pdf
luni, 4 mai 2020
Căutând urma nălucii
Ce lung e drumul întoarcerii…
Nu se mai sfârşesc
benzile de bitum perfid
ale autostrăzii,
deşirate pe un mosor negru,
noaptea, din înaltul ceresc…
Nu se mai sfârşesc
benzile de bitum perfid
ale autostrăzii,
deşirate pe un mosor negru,
noaptea, din înaltul ceresc…
Bretele de gumilastic
ale unui extensor
la care timpul,
un atlet stelar celebru,
îşi lucrează muşchii,
întinzându-le la maximum
până se subţiază,
gata-gata să plesnească…
La fel cum oasele mele
împletite într-un coş neterminat
de nuiele uscate
vor să înmugurească
în primăvară…
Roţile rulează în gol,
acul de la kilometraj
înoată în nămol
către două sute…
Suntem într-un blocaj
şi nu ştim alte rute…
Matematica e precară,
nu te poţi baza
ca un poet pe cuvinte…
Cifrele dinapoi, nu sporesc egale
cu cele dinainte,
care scad atât de încet…
sâmbătă, 2 mai 2020
Poezie cu izoletă…
Stau în casă ostatic,
ţesând ca un păianjen
Răbdător, o plasă de vânt
în fuioare de nor…
La televizor se transmite
o dramoletă uşoară
dintr-un serial
cu o planetă bizară
fără oameni…
Un şir de brazde
desţelenite-ntr-o carte
de pământ roditor
atins de secetă…
Nefericita aia de moarte,
necesară,
cu picioarele goale,
coborâse pe scară,
direct la eveniment,
de pe miriştea unui afiş
şi sărea haotic
în rotocoale,
pe lama din fier oţelit
cu tăiş ascuţit.
Continuând cu un dans
erotic la bară,
pe toporiştea coasei…
În urmă-i sângele
i-a înflorit ca un vrej
în spirală într-un vârtej,
până-n podul casei
şi mai sus în cer
insolent până la soare,
cum văzuse ea la o dansatoare
de la românii au talent…
Staţi acasă!
Moartea e atinsă de virus
şi norii Cirus nu-i pot lua faţa.
E o plasă subţire,
n-au cum s-o ţină în fire…
Cum să te opui sorţii!...
Poate să cadă
din cer zăpadă,
şi morţii i se ia viaţa!...
Şi noi, fără de moarte,
cum să trăim mai departe?...
Răsfoind prin agendă
Cu câtva timp în urmă, înainte de Coronavirusul care ne-a sechestrat la domiciliu, în Olanda, la Zwolle, într-o duminică m-a împins curiozitatea să
asist la o slujbă în Biserica Sf Iosef. Era singura posibilitate să fiu aproape
de Dumnezeu în zi sfântă, departe de ţărişoară. Clădirea modernă din beton şi
sticlă la care ne-au condus Martin şi Claudia, numai dacă era studiată în
amănunţime din afară se deconspira, ca loc de taină spre cele sfinte.
Un clopot
nu prea mare, plasat într-o spărtură rotundă de zid înălţat ca un catarg până
la cupola acoperişului, şi un vitraliu viu colorat într-o fereastră strâmtă,
destul de înaltă, în peretele de cărămidă din spate, ţinea parcă să aducă
aminte că arhitectul desfăşura în faţa noastră absida unui biserici, şi nu pur
şi simplu o sală de spectacole.
Câteva basoreliefuri în interior pe teme
religioase şi două statuete, completau spaţiul modest înconjurat de pereţii
albi, circulari, de o eleganţă sobră. Un pian, orga şi podiumul unde se afla un
grup de copii cu dirijorul lor undeva în dreapta, iar în mijloc, postamentul ce
ţinea loc de altar, susţinând un microfon şi o biblie pe un suport de lemn.
Slujba era pe cale să înceapă. În faţa mea aşteptau aşezaţi în scaune circa 150
de enoriaşi. Aceştia consultau liniştiţi programul tipărit, primit la intrare,
unde erau scrise versurile cântecelor de slavă ce urmau a fi interpretate.
Mărturisesc, intrat în prima încăpere, m-au
izbit mesele acoperite şi scaunele orânduite câte patru în aşteptarea celor
care după slujbă serveau acolo în comunitate prânzul, iar cei mai grăbiţi poate
doar o cafea. Surpriza mare pentru mine a fost când a apărut preotul, exact la
ora fixata, adică 11, însoţit de doi copii ai bisericii. Preotul era o femeie
blondă cu o tunsoare modernă şi un bust ce se desena, încă provocator, sub
veşmântul de culoarea untului. Un vestmânt sobru dar bine croit. Cu pasul
sigur, susţinut de tocurile înalte, s-a îndreptat către biblie şi a şoptit în
gând, o rugăciune scurtă, cu asistenţa ridicată în picioare. Apoi corul de
îngeri, m-am uitat atent, erau doar fetiţe cu părul blond, vărsat rotocole
peste umerii firavi, a dat drumul unei melodii ritmate ce răspândea lumină în
jur.
Toată slujba, corul a dialogat cu preotul, de
a cărei voce sonoră, caldă, cu inflexiuni actoriceşti, mă îndrăgostisem din
prima clipă. Urmărind textul tipărit în program, scandat aşa, pentru prima oară
limba olandeză mi s-a părut cantabilă şi nu zgrunţuroasă şi rece.
S-a împărţit anafură la un anumit moment,
ordonat, fără îmbulzeală. Am îndreptat mâinile amândouă strânse în pumn spre
cea care oficia. S-a uitat la mine curioasă şi a zis ceva zâmbind, depunându-mi
în palme ceva rotund, special plămădit din făină şi apă. Am înclinat neutru din
cap, neînţelegând, şi, după ce am înghiţit anafura m-am închinat gândindu-mă la
Alex, cum mă sfătuise Claudia. Apoi am văzut cum oamenii îşi strângeau mâinile
între ei. Câţiva au venit şi la mine rostind ceva şi zâmbind larg.
Aici în Olanda totul este pentru om, pentru
liniştea lui sufletească şi trupească în acelaşi timp. Prin diferite forme,
sistemul intervine în viaţa cetăţeanului pentru ca acesta să aibă tot
confortul. Dacă ţi-a dat Dumnezeu o infirmitate şi te mişti mai greu, primăria
îţi dă la rândul ei, un scuter pe trei roţi, îţi montează un scaun rulant în
propria ta casă, ca să nu oboseşti urcând la etaj, dar are pretenţia să te
găsească la domiciliu, când te anunţă că vin mecanicii să facă revizia la
termenul stabilit dinainte. Sau dacă nu ştii să găteşti, reacţionează trimiţând
voluntarele să te înveţe arta culinară.
Aici la biserică am auzit cu urechile mele, în
traducerea Claudiei, cum preotul, am o problemă recunosc atunci când vine vorba
de blonda mea preoteasă, sfătuia asistenţa să se ferească de capcanele
internetului, şi mai preciza ceva despre facebook, n-am înţeles prea bine ce,
când mi-a tradus Claudia. Probabil că după masă, la plecare, le dăruia la toţi
un antivirus pe stick!... La noi în ortodoxie e musai să te fereşti de droguri
şi de preacurvie!
Şi ca să nu regretaţi că citiţi doar măscări
la mine pe blog, am rugat-o pe Claudia să-mi traducă un text dintre cele
tipărite în program şi cântate de îngeri...
Dumnezeule, tu mă ştii pe mine aşa cum sunt!
Unde merg, ştii! Ce gândesc, ştii!
Ce fac, cunoşti! Ce spun, cunoşti!
Dumnezeule tu mă cunoşti aşa cum sunt!
Eşti întotdeauna ca umbra în spatele meu.
Dacă fug, tu zbori deasupra. Eşti acolo.
Dacă mor, tu eşti acolo. Atât de aproape
ca o umbră în spatele meu.
Doamne, mâna ta mă ţine strâns.
Pe o insulă singuratică la capătul lumii,
în întuneric nepătruns, unde mi-e frică.
Tu ştii şi mâna ta mă ţine strâns.
Doamne, trecerea mea prin viaţă ai gândit-o tu
însuţi.
Înainte de a mă fi născut m-ai lăsat să cresc.
Şi ceea ce urmează să se întâmple eu nu ştiu,
dar tu ştii!
Doamne, m-ai gândit tu însuţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)