Cartea mea devenită e-book o puteţi găsi pe Amazon. Lectură plăcută!
joi, 23 septembrie 2021
marți, 21 septembrie 2021
Tobârlanii, reclamă mascată
Lumea stătea adunată în curtea
Primăriei. Erau toate neamurile şi discutau aprins. Se mobilizaseră pe reţelele
sociale, fiecare pe cea care o folosea cu preponderenţă. Unii pe Facebok, alţii
pe Tik-Tok şi ceilalţi pe Instagram. Tot ce se ştia era că se dau pământurile înapoi,
cu ocazia începutului lucrărilor la autostrada Piteşti-Sibiu, lotul cinci pe segmental
Piteşti – Curtea de Argeş, iar zona Merişani devenea un important punct nodal. Se
aflase deja că terenul disponibil era situate sub lacul de la barajul Vâlcele
Se strânseseră toţi Tobârlanii
din locurile unde se aflau. Venise şi Ăl Bătrân cu ai lui de pe insula din cer.
Pământurile ca pămâturile, ce să faci cu ele sub lac? Dezbaterile nu erau atât
de simple, terenurile trebuiau folosite la comun. Avuseseră loc discuţii
preliminare şi se cristalizaseră câteva idei.
Cei ce conversaseră pe Tik
Tok, mai tineri deh şi mai îndrăzneţi, mergeau pe imobiliare. Voiau să
construiască un heliport pe acoperişurile de bloc într-un cartier rezidenţial select,
ridicat pe stâlpi. Să profite cumva indirect, autostrada deschidea orizonturi
multiple. Vindeau apartamente în ţiple, la cheie, fiecare model de confort având
o femeie în el. La bani mărunţi judecând, ajungeai mai repede dinspre Bucureşti
decât să înfrunţi traficul imposibil spre Otopeni. În plus se construise pentru
combustibil ECO, o fabrică de hidrogen pe malul lacului.
Folosindu-se cadrul natural, costurile
s-ar fi redus simţitor, nu prea conta, mai ales că toată lucrarea s-ar fi făcut
pe fonduri europene nerambursabile. Putea fi plasat turnul de control la
alegere, pe dealul Tomii sau pe dealul Malului Vânăt, de unde se mutaseră
ţiganii plecând în Germania după ce cancelarul Merkel predase puterea Partidului
Social-Democrat. Din ambele locuri era deschisă toată perspectiva asupra lacului.
Cei care veniseră cu Tobâran Ăl
Bătrân vorbiseră pe facebook. Nu ştiu de ce rămăseseră credincioşi vechii reţele,
acolo la ei în cer! Probabil schimbările în înfinitatea timpului lor cosmic se
făceau mai lent, nu-i grăbea nimeni pe moment şi nici nu erau ameninţaţi de
capriciile climatice care făcuseră ravagii doar pe pământ evident. Conveniseră
că cel mai bine ar fi fost să pună bazele pe terenul retrocedat unei ferme de
guşteri. Studii ştiinţifice au aprofundat evidenţa că în coaja ouălelor de guşteri
se găsea o substanţă ce te proteja de Covidul Delta. Virusul ăsta făcea victime
şi la ei în cer. Nu murea nimeni infectat, dar îţi dădea o stare ce te plctisea
de atâta viaţă care nu se mai sfârşea…
Cei din urmă, instagramişitii,
reziştii, voiau să construiască sere pentru culturile experimentale de mere pe
spaliere, căci după ultima furtună solară pomii fructiferi nu mai puteau creşte
în aer liber, afară. E şi el un pom şi are limitele lui, că nu e om!
S-a ridicat Tobârlan Ăl Bătrân
şi s-a făcut tăcere dintr-o data în curtea primăriei.
O să le facem pe toate bucată
cu bucată. Şi sere cu mere, păstrând tradiţia în Merişani, dar musai să preluăm
investiţia de acum câţiva ani a lui Dragnea, reloaded reinventat(e), tomate românşti
la putere! Este muniţia cu care să ocupăm cu consecinţe favorabile pieţele
europene şi să-i dăm pe spate pe comunitari. Am adus un săcotei din seminţe selecţionate
în cer, cu roşii pătrate colorate în albastru, numai bune de aşezat în panere şi
transportat în elicoptere.
Şi guşterii, ce facem cu
guşterii? Îl întrebară pe sihastru.
În laboratoarele experimentale
LGBD(Librăriile Garantează Buna Dispoziţie)
- folosim deja ouă de Tobârlani.
luni, 20 septembrie 2021
Lansări de Tobârlani
A venit din Ţările de jos prietena mea albastră de Duminică, împreună cu Martin. S-a aflat acolo la ei, sub nivelul mării, unde nimic nu e lăsat la voia întâmplării că, Tobârlanii mei, tocmai ce au picat din cer şi grăbindu-se să împartă minunea bucuriei cu ei, au ajuns la Bucureşti. Musai până în 10 octombrie să pregătim cu prietenii noştrii prima descălecare de Tobârlani cu lansare... în Piteşti
sâmbătă, 18 septembrie 2021
Tot despre Tobârlanii
„Totdeauna am avut o reținere să întreb despre cum era tata. Tot ce am de la el, e o carte poștală scrisă pentru mine când eram în clasa întâi, cu o zi înainte să moară, iar în bibliotecă, două cărți pe care își așezase caligrafic, aplecat spre stânga, numele: Toma Ionescu. Una dintre ele cu coperți groase era Istoria Partidului Comunist al URSS. Cealaltă, Codin a lui Panait Istrati. Fără relevanță titlurile, cu toate că m-am întrebat, iritat, ce căuta la el acea istorie? Personal n-am citit-o și sincer cred că nici tata. În cartea poștală mă ruga să am grijă de mama, că el mai avea un război de dus. În rest știu doar frânturi. Cele mai multe aflate de la țața, sora lui mai mare. Când mă prindea în vacanță, fără să o întreb, începea să-mi povestească. În general avea un ochi critic și își forfeca frații. Despre tata, numai de bine! Lucruri disparate, amestecate, întregeau cât de cât imaginea unui om puternic. Era greu de admis că s-ar fi putut lăsa doborât. Păstrez cu el secvențe ca dintr-un film mut, cu pelicula afectată de intemperiile vremurilor. Am încercat să recondiționez pelicula, să tai, să lipesc. Firul întâmplărilor se înnoadă cât de cât – din memoria celor tot mai puțini care l-au cunoscut, din amintirile și deducțiile mele – dar chipul pe care l-am păstrat până azi impregnat pe retină, e doar cel întunecat, cel dezamăgit că pierduse ultima lui bătălie, fără ca Dumnezeu să-i fi întins mâna. Nu putea concepe să-şi lase singură soţia. Cum să nu vadă copilul crescând?... Figura aceea o țin eu minte de la tata, cea care nu se mai putea lumina într-un zâmbet, culcat între flori.”
Şi mai am ceva de la el, titlul şi ideea acestei cărţi care tocmai ce a apărut acum la Editura Hoffman, Tobârlanii. E titlul cărţii lui la care lucra, pierdută în manuscris. Avea un cufăr întreg cu hârtii în podul casei bătrâneşti. L-am văzut încuiat, cufărul, când eram copil, la câţiva ani după ce murise. Cheia o păstra Ăl Bătrân, mi-a zis că mi-o va da într-o zi. Ţaţa, mi-a povestit mai târziu că erau strânse acolo fişele personajelor cărţii, toate neamurile cu fapte şi întâmplări. Tobârlanii lui. Cufărul s-a pierdut în toamna aia teribilă când au plecat pe rând, mama-mare Lina, Tanti Leana şi tata-mare, Tobârlan ăl bătrân, iar în primăvară s-a dărâmat casa bătrânească.
Facebokul mi-a scos azi o amintire din 18 septembrie 2015 şi un email cu Domniţa Nega, ceea care împreună cu Aurel Sibiceanu şi Constantin Ciubotaru, mi-au însoţit emoţiile întoarcerii în Ograda Dogarului, la Cârciuma lui Nilă, în Merişani, în locurile natale unde s-a învederat în lumină Guşterele. Lansarea romanului meu, Guşterele aflat atunci la a doua ediţie, cu completări şi adăugiri de substanţă, faţă de prima ediţie, era parte în cadrul unui eveniment cultural mai larg, mi-a dat prilejul să schimb impresii cu câteva dintre personajele pe care le-am recreat în carte.
„Aş vrea să te conving de un adevăr, dacă mai este cazul: lansarea de la Merişani a fost cea mai frumoasă lansare pe care am văzut-o vreodată. Atipică, deci originală. Ştiu că ne-am obişnuit să facem un astfel de eveniment între patru pereţi, în linişte absolută, în care toată lumea ascultă, dar puţin pricep. Faptul că fiecare, cu sau fără pahar în mână, detaşat, tăcând sau vorbind, stătea în picioare şi ne urmărea, a însemnat foarte mult pentru mine. N-am văzut o adunare de oameni mai liberi în fiinţa lor interioară ca aceştia. Nimeni nu se grăbea, de parcă ne aflam într-o altă dimensiune. Poate că aşa ar trebui să arate adevărata normalitate pe care o căutăm de un sfert de secol...Mai vorbim noi despre asta...
Cu cele mai alese sentimente de prietenie şi cu toate gândurile mele bune pentru tine şi familia ta, Flori Neaga.”
Pentru ediţia treia, probabil ultima, apărută la Editura Hoffman, cu completările şi adăugirile pe care le-am considerat necesare, am avut curajul după îndelungi frământări să-mi asum pentru carte, titlul pe care l-a dat îniţial tata, cărţi lui.
Nu ştiu dacă voi reuşi să mai ajung în Merişani pentru o lansare, la fel de frumoasă ca în 2015. Evenimentul din Ogrădă de anul ăsta s-a desfăşurat în urmă cu două săptămâni. Poate la anul, dacă nu va fi prea târziu, am vorbit cu nepotul meu Alin Voica şi încerc să păstrez până atunci nişte cărţi.
Dacă ne va permite blestematul
de Covid o rog pe Denisa Popescu Martin, la începutul lunii octombrie să ne aibă
în vedere pentru o lansare la Biblioteca Judeţeană în Piteşti...
Despre Bucureşti, mai
vorbim...