August a fost o lună plină cu poeziei în care am antalogat pe blog în postări succesive parte însemnată din poeziile mele reprezentative. Ideea mi-a venit după ce apăruse la Art Creativ mica antologie Crucea de piatră şi ecoul receptării ei părea să fie pozitiv. Şi dacă tot exista o mică antologie de succes de ce nu ar fi şi o „mare antologie”...
Prima sursă.
Prietenul meu olandez vizual artistul, Frederik Weerkamp, care mi-a îmbogăţit cu desenele lui parte semnificativă din cărţile mele de poezie: Norduri, Ceară şi miere, Argintarium şi Al cincilea anotimp, mi-a trimis o mostră dintr-o serie cu 144 de fotografii despre cruci în artă. Un proiect curajos şi inedit cu care mi-a propus să acopăr ereziile mele de sub coperta Crucii de piatră...
Mi-a luat ceva timp până să dezleg povestea celor două statuete de maici moderne, privind îndelung la pocal! Bine că am meditat la Teoria vieţii eterne a lui Rodney Collin şi n-am asimilat potirul, cu conceptul Sfântului Graal!
Şi mai mult mi-a trebuit, să pătrund prin cele două cruci, şi să înţeleg că în interiorul de sticlă, după ce dădeai învelişul la o parte, era un lichior de nuci din care să închini până la moarte.
A doua sursă
„Există un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns, ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul de nepătruns, omniprezent al creaţiei şi, deci, al artei.
………………………………………………………………………
Cine citeşte poezia lui Ion Toma Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripile lui nu sunt de vultur, ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.”
Se pare că a avut dreptate Petre Anghel care scria aserţiunile respective în postfaţa Nordurilor.
Când am descoperit pe noptiera măicuţelor, în fotografie, volumul meu de poezie, Argintarium, după prima uimire, am avut dovada că şi măicuţele l-au bănuit de înţelepciune pe profesorul Petre Anghel şi, având la îndemână asemenea resurse, ca să se înalţe pe aripi, au citit din poeziile mele în loc de rugăciune .
A treia sursă
Cum desigur are dreptate şi Adrian Alui Gheorghe când scrie în cuvântul de dinaintea Crucii de piatră:
"Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși. Din acest motiv, două voci se întretaie în fiecare poem din această carte: una trăiește dezlănțuită, de la ”adulter” la ”schimbarea de ochi”, de la ”glezna apei” la a pipăi ”carnea umbrei” sau sânii femeii ”cu cinci sâni”; cealaltă esențializează viața și clipa, în spiritul unui Eclesiast care vorbește sieși și lumii despre ”vanitatea vanității”, fiind un fel de decont senzual al fiecărei stări. Ion Toma Ionescu este un poet greu de alăturat vreunui curent literar actual, acest lucru conferindu-i autoritatea unei voci lirice care vorbește în mod propriu limba poeziei de azi și dintotdeauna. Uneori o face în pustiu, ca orice poet adevărat, totul e ca eventualul cititor/ receptor să aștepte răbdător răspunsul pustiului la ”agresiunea” frumuseții: înflorirea cactusului care nu își arată fața decât atunci când simte că soarele îl cercetează numai și numai pe el. Asta face poezia lui Ion Toma Ionescu: provoacă ”floarea de suflet” din fiecare cititor. Cu un pic de răbdare, cititorul poate să depună mărturie că această carte se transformă, îngânând-o cuvânt cu cuvânt, într-o grădină cu flori frumoase și rare."
Şi cum informaţia e venită din trei surse, cel puţin una dintre ele din internaţional, mulţumită bunului Frederik, e clar că am devenit dintr-un poet mic, unul aproape universal…
