E Sfântul Ion dar
mi-am propus să scriu despre tenis de câmp de câte ori o sportivă de-a noastră
pătrunde în semifinala unui turneu. Se întâmplă fericit încă din primele zile
ale noului an. Aşa că las de-oparte paharul cu pălincă şi pun de-o caterincă
Am deschis
televizorul din motive de potenţial ghinion ce i l-aş fi putut purta, la scorul
de 2-3 în set decisiv cu Simona Halep la serviciu. După primele schimburi de
mingi mi-am dat seama că nu era în serviciul ei, pe care de obicei îl practică
dezinvolt şi cu multă plăcere, şi parcă se afla ca pe vremuri în armată
soldaţii la munci agriciole, şi rândurile lungi de porumbi nu se mai sfârşeau.
Combatantele, ea
şi Viktorija Golubic păreau să fie doi boxeri la capătul
puterilor, sprijinindu-se pe rând de aerul greu şi de corzile ringului, şi abia-abia
de aveau puterea să se certe din când în când cu Dumnezeu care devenise
incoerent, şi nu se mai putea ştii cu cine ţinea, că deh e om şi mai greşeşte
şi El! Parcă cineva turnase plumb în umbra Simonei şi aceasta o trăgea înapoi.
O târa după ea împleticindu-şi picioarele.
„Am luptat şi cu adversara
şi cu mine, n-am crezut că pot câştiga!” I-a declarat Simona reporterului la
final şi era adevărul gol goluţ ce înflorea râzând din inima ei mare.
Nu ştiu dacă
Simona va reuşi să revină la forma sportivă şi să-şi găsească liniştea care a
consacrat-o! Ne dorim asta şi noi la fel ca ea, dar dacă nu se va mai putea întâmpla,
steaua ei va străluci lângă steaua Nadiei Comăneci şi va continua să se scrie în
fiecare zi ca o poveste fără de sfârşit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu