Guştere de şantier

 

 

Când scrii un roman şi ca scriitor îţi place ceea ce faci, aşezat la biroul tău, cu laptopul în faţă, frazele curgând de la sine, e ca şi cum ţi-ar fi intrat cineva atunci în minte şi îţi dictează ce urmează să se întâmple în carte. O spun din propria experienţă, aşa am simţit scriind Guşterele sau Tobârlanii de mai târziu, din a doua ediţie. De multe ori, la cele mai inspirate pagini, părăsind textul principal, nu mă mai puteam ţine de dictare şi deschideam un word nou. Spicuiam oarecum în sinteză, precipitându-mă, sărind cuvinte, folosind mai mult verbele şi urmărind să nu pierd ideile şi sfaturile pe care le primeam de undeva din afară, din mine. Câteodată îmi plăcea cum curgea fraza integrală şi încercam să păstrez toate cuvintele aşa cum îmi fuseseră şoptite, prescurtându-le şi sperând că le voi putea reconstitui la rescriere.

Rescriea nu era uşoară. În prima versiune rostul era să descifrez textul acela fragmentat, să completez literele care lipseau, ca la rebus, şi să-i dau o anumită coerenţă cât timp rămâneau oarecum proaspete în memorie. Abia în pasul următor alegeam dacă acel text va fi păstrat unitar, cum mi se livrase, sau plasam fragmente din el şi le dezvoltam în diferite locuri din textul principal.

Iată AICI unul din wordurile scrise la prima mână, pe care l-am deschis azi din întâmplare într-unul din dosarele secundare cu idei şi sfaturi primite când eram într-o asemenea transă(Unii ar spune, că erau primite de la Dumnezeu!...).

 

..... De la un anumit moment va trebui să te cerţi, să mă cert cu personajele. Cu Nicolae mai ales, unchi-meu, pentru că am dorit să fac din el personajul principal, eroul legionar care după ce şi-a împuşcat nevasta, suspectat de impotenţă, ajunge şef de cuib..... (Trebuie stabilit subtil, cât dramatism şi câtă laşitate să păstrez în roman, scena petrecându-se când soţia se afla în pat cu amantul, descrierea să nu fie cu lux de amănunte).... N-a avut nimic cu acesta! L-a lăsat să sară în grădină pe fereastră, rămăsese proptit în uşă cu pistolul în mână şi când a tras spre ea focul de pistol, ţintind locul unde el îşi arătase neputinţa, laş, a întors privirea coborând şi ţeava pistolului. Glonţul i-a scăpat atingând totuşi femeii gamba şi i-a sfârtecat-o..... A plâns împreună cu ea când a bandajat-o cu feşe rupte dintr-o cămaşă de-a lui scoasă din şifonier.

.....Vrând să-i descopăr fibra lui Nicolae, ca personaj, i-am căutat în arhive faptele de „vitejie” şi a trebuit să constat că nu există..... S-a pitit probabil în puşcărie ca să scape de propriul său trecut şi apoi ieşind nu a avut curajul să se întoarcă acasă în Merişani(nu mai avea casă se însurase în casa primei soţii).

.....L-a primit Smochina, cea de-a doua nevastă cu care s-a căsătorit mai târziu, undeva spre Târgovişte. O femeie uscată, cu viaţa arsă în urma ei, nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de bărbaţi, apropiindu-se de Dumnezeu, dar i se urâse sa fie singură. Oricum îi trecuse timpul....

Când vânătoarea legionară s-a potolit, Niculae a venit, după mulţi ani, la Merişani cu Smochina să-şi aşeze rostul între neamuri.... Şi-a ridicat casa într-o vară pe pământul tatei ce urcase la cer devreme, rănit pe front. Împlinisem opt ani când am primit din spital cartea poştală în care îmi cerea să am grijă de mama.... Nu ajunsese nici măcar la înmormântarea tatălui meu. De fapt până am terminat liceului nu-l văzusem pe unchiul Nicolae, niciodată....  

.... S-a mâniat auzind că voi scrie o carte despre neamuri. De unde să ştii tu adevărul, când nu te născusei!?.....Îl instiga pe Burtilă, vără-miu promiţându-i lui casa ridicată pe pământul tatei. Mai înainte mă făcuse să înţeleg că îmi va rămâne mie.   

..... Nu eşti un Tobârlan adevărat Burtilă dacă il laşi pe Toma să scrie cartea asta! Ba eu sunt! Bastardul de Cornel nu e şi i-ai promis şi lui casa!.... Îi umpluse capul că eu scriu o carte în care povestesc lucruri ce n-ar trebui spuse niciodată..... (accentuează secvenţa de când eraţi copii cu Maria, soră-sa şi guşterele, când cu violul!) .....Burtilă sau unchi-tu Nicu, mai repede unchi-tu, ameninţă că-ţi va sparge capul, arătând lumii legăturile greşite din el...

..... Intervine si Tata-mare, Tobâran ăl bătrân, întotdeauna trebuie să intervină şi El... Se mută  cu coverga din luncă, cu luncă cu tot şi Argeşul înconjurând-o cu două braţe ca pe-o insulă, în rai.  

..... Aranjase cu Dumnezeu să nu se bage peste el, acolo îşi va aduce toate neamurile..... Avea o teorie că lucrurile făcute lent, aşezat, ca într-o castă, aduc fericirea în familie. A încercat s-o aducă şi pe Dumitra, iubita din tinereţe, dar Dumnezeu a ascultat rugăciunile Linei şi nu i-a permis să încalce regulile..... Eu nu l-am crezut şi am căutat-o degeaba pe Dumitra printre tufele de leandru.

.... Suntem cu toţi acolo. Lucrurile se pot complica.... Începem să ne privim cu alţi ochi..... Se pot întâmpla si nişte legături ciudate...

Sănioara

 

Haide, mână sănioară

de Crăciun vrem la bunici!

Nu se poate surioară,

nu a nins deloc aici.

Nu-i bai, presărăm făina

de la moară pe tălpici.

Timpul macină lumina...

Şi din stele luăm sclipici...

LA MULŢI ANI!!

La ceasul bilanţului

 

Scriam în bilanţul de anul trecut.

La CEASUL bilanţului, -  într-un an care a avut mai multe nopţi decât zile, şi doamna cu coasa, o marionetă grasă, şi-a pus masca şi casca de motociclist, şi s-a proclamat regina danţului pe planetă, -  cea mai mare realizare dintre toate în plan personal, mi se pare că ar fi fost faptul că n-am ajuns la spital sau în rai, şi în plus am dat la spate, fix pe cântar, ditamai un deca jumate de kile dintr-un chintal şi ceva, cât pusesem la adăpost.

Şi să nu uit, am mai pus pe hărţi în răstimp, nişte cărţi. După Al cincilea anotimp la editura Detectiv literar - poezie, a urmat o antologie, Crucea de piatră, la Art Creativ, premiată de editură pentru Cel mai frumos volum de versuri. Iar ca proză, - într-o nouă ediţie reluată / reinventată,- Guşterele, romanul meu cel mai viu dintre toate romanele. Dac-aş sta să explic, am avut motiv să-l rescriu, pentru că-i crescuseră organele; ficatul, inima, coada şi creierul mic, şi în plus, propria lui ambiţie, ce să zic!

L-am dus  la HOFFMAN  şi şi-a dat doctoratul. Şi cum trecuseră anii, l-am rebotezat Tobârlanii. Cartea încă se mai găseşte în librăriile online, v-o recomand!

Pentru anul în curs pe ducă(Ce soartă caducă!), nu se mai poate să mă laud cu cântarul, i-am dat bloc!... Toate kilogramele s-au pus la loc şi nu mai pot face recurs!

Despre cărţile noi, 2022, vreau să clarific nu am fost la fel de prolific. Am lucrat la o singură CASĂ de parcă aş fi zidit un castel. O începusem ceva mai demult. Un capitol din Casa Roşie, Reportofonul, chiar a luat premiu la Concursul Naţional de Proză Ioan Slavici, secţiunea roman, al revistei Tribuna(2021). Casa Roşie a apărut tot la Eitura Hoffman şi a rămas de roşu, pentru că principalul personaj, Titi, un personaj fabulos ar mai merita cu siguranţă un etaj...  Rămâne o promisiune şi va trebui să intru în acţiune din nou curajos în arhivele militare.

Proiecte în anul ce vine, e mai bine să nu-mi fac planul fără rost. Cât mai puţine zile de post în lume! Să-i luăm hărţile lui Putin ca să fie pace! Să fim sănătoşi, să râdem şi să facem glume! Vin ele şi cărţile din senin. Dumnezeu nu tace!

Poeţii cetăţii şi minorităţile

Despre minorităţi, cu un pic de istorie, cu ceva poveşti şi o diversitate de obiceiuri păstrate, şi împărtăşite, mai mult s-au mai puţin, dar cu siguranţă îmbogăţind tradiţiile milenare ale locurilor în care s-au aşezat.

Despre cum au fost alungaţi din casele lor, din ţările lor de origine, de acelaş duşman - setea de lăcomie, de mărire şi de sânge a altui neam, de cele mai multe ori acelaşi agresor. Şi, după ce şi-au vărsat lacrimile în inima primitoare şi deschisă a românilor, au purces împreună ca fraţi, să-şi împartă necazurile, munca şi rar bucuriile, când au fost.

Nu le-a fost de loc uşor să înveţe să locuiască în limba română, dar au făcut-o din respect şi necesitate. O limbă frumoasă dar grea, legată de culmile Carpaţilor cu zale de aur şi argint, strălucind nevăzute, ascunse în apele Prutului, Siretului, Tisei, Crişurilor, Jiului, Oltului, Argeşului şi mai departe în Dunăre spre Marea cea Mare.

S-a vorbit despre armeni, evrei, turci, tătari, polonezi, lipoveni, nemţi, maghiari, romi, ucraineni.

Nu le-a fost de loc uşor să se despartă de pământul lor, n-aveau cum să-l ia cu ei, în schimb au putut lua cu ei poezia şi cântecul, cultura în general, meşteşugurile şi multe altele.

Despre scriitori şi cărţi s-a vorbit ieri la Muzeul Naţional al Ţăranului, într-un cadru modest dar civilizat, scânteind de spirit şi căldură umană, unde nu aveau ce căuta televiziunile pentru că nu era nimic scandalos.

S-a vorbit despre insula Ada Kaleh, dispărută în ape, dar vie încă precum o poveste ce dăinuieşte. S-a vorbit despre ţinutul paşnic al Dobrogei, raiul unde convieţuiesc de milenii toate naţiile pământului

Într-un final, Poeţii cetăţii au găsit loc şi poeziei. O poezie aşezată, cum i-am mai zis şi altădată într-un concept inventat de mine, musai să inventez şi eu ceva, poezie de mijloc(de mijlocul zilei, cu plăcerea de a te afla la masă printre poeţi oneşti, fără festivism opulent, fără ca geniul să bântuie decisiv în neorânduiala momentului, cu versurile lui rebele şi înţesate de orgolii. Nimic peiorativ în ce am spus, aş zice, dimpotrivă!

Au participat:

Daniela Albu. Issabela Cotelin, Ramona Müller, Ecaterina Petrescu Botoncea, Dan Ioan Marta, Cristina Cretu, Cris Mariana, Marius Costache, Natasa Peteu, Taner Murat, Indira Spataru, Marola Victor, Danuta Roman, Ion Toma Ionescu, Ioana Petre Tugui, Dumitru Paleacu.

A fost frumos. Mulţumiri Lilianei Popa cea care îşi asumă organizarea unor întruniri de excepţie şi celor veniţi de la Iaşi sau Constanţa, Ploieştiul fiind la doi paşi, dar ce ne-am face fără mărturia celui care a făcut fotografiile?

La mulţi ani Ioni!

 

În viaţă ca-n viaţă!  N-au fost numai zile prospere cu parfum de mosc şi noroc la canastă, în aproape 50 de ani de convieţuire. Recunosc, e mai ales meritul lui Ioni, nu-i place să recunoască, dar a făcut-o cu plăcere şi multă iubire, precum campionii, şi-i o mare taină cum din cireşe amare, a ştiut să ne facă cea mai faină dulceaţă… de pere.

La mulţi ani nevastă de aniversarea ta! Şi să ne vedem nepoţii aşezaţi la casele lor, cu cireşii lor în grădină! Să recunoaştem o ştim cu toţii, n-o spun eu în premieră. Nu se mai poartă cireşi în garsonieră!