N-am mai scris pe blogul meu despre
fotbal şi nu credeam că am s-o mai fac vreodată.
S-a întâmplat însă aseară să mă raliez necondiţionat
în faţa televizorului valurilor mexicane declanşate în tribună de zecile de mii
de spectatori. O revărsare a bucuriei, un spectacolul în stare pură minunat de sincer,
pe care doar fotbalul adevărat îl poate stârni.
Mai trăisem acele clipe împreună cu
Hagi, Dobrin, Ilie Dumitrescu, Dumitrache, şi mai târziu cu Adrian Ilie. Aseară
am descoperit că se poate şi cu Nicuşor Stanciu. Legându-i tripticul realizat
în meciul cu Sparta Praga într-o imagine de ansamblu, am realizat că artistul şi-a depăşit condiţia de
promisiune şi de acum, având toate datele, trebuie doar să-şi urmeze destinul.
L-ar mai putea doborî doar femeile şi vinul. Pare că Nicuşor e un copil cuminte,
dar are şi el un orgoliu al lui de număr zece, să nu i se mai spună Nicuşor ci
Nicolae ca lui Dobrin. Sper din toată inima să nu se îmbete cu apă rece.
Am admirat de asemeni traiectoria balistică
dusă la perfecţiune a balonului trimis de Tamaş de la 60 de metri, ţintit direct
în transversală. Este parabola învăţată ducând la gură paharele cu bere. Ce fotbalist
de vis putea să ajungă ! Bine că nu s-a strecurat balonul sub bară ca să fie nebunia
împlinită prea lungă, şi apoi să se lase tăcere. Aveam
ce să povestim, de-acum încă cincizeci de ani! Aşa -
trageam nădejde că vom mai sărbători asemenea trasoare demenţiale în vulcanul stadionului, cu
focuri bengale, spre disperarea celor de la ISU, într-o horă a inimilor înfrăţite .
Dar cel mai mult mi-a plăcut echipa,
spiritul ei de luptă. Sper ca resortul să nu fi fost doar milioanele din care
se înfruptă Becali! Sigur, au şi banii un rost al lor, dar mi-aş dori măcar
jumătate din gloria luptei să fi fost, pentru ca istoria Stelei să strălucească şi-n viitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu