Monitorul de poezie

https://drive.google.com/file/d/1QkzLMKh_ij2_gYdAlQR6qIWvcqow6p7z/view?fbclid=IwAR2nYCGIAux0jVRymJEEjO7SMpfcnRQ7AEGIwnLZptaMU13i--39_tKmZ6w

Multumiri celor care monitorizeaza!

Se deschide Tabara Directiei 9

      

        E o zi enervantă. Azi nu se întâmplă nimic. S-au ciocnit două tramvaie în Arad fără victime, s-a blocat momentan circulaţia şi atât. Măi oameni buni, lăsaţi dracului amorţeala că se moare la televizor cu plictiseala de gât!

       De mâine, mă/car la Costineşti, e mare, e soare, valuri de beri, bronz la liber pe piele, şi-n noapte plăceri fără obstacole, cu stele coapte şi poezie pe pâine în Curtea cu miracole! De mâine… Câteva imagini de anul trecut:
 https://pasareacetii.blogspot.com/2018/09/curtea-cu-miracole.html

Doi prinţi

A locui lângă poezie ca pe malul unui lac…
A locui poezia ca o fiinţă acvatică…
A locui fără poezie ca o piele de şarpe abandonată…
A înlocui poezia cu o femeie pe care nu o vei întâlni vreodată.

Poezia de dragoste a lui Dochia se eliberează de metafore în Noptalgii, sau în, 36 de zile cu Lilith, precum de altfel în toate volumele sale, nu la fel ca legendarul personaj feminin cu acelaşi nume din basmele românilor, care-şi aruncă pe rând cele douăsprezece cojoace amăgită de vântul călduţ, primăvăratic al soarelui, ci mai degrabă ca o fiinţă hieratică, ceva între gheişă şi curtezană, încălzită din interior în lumina rece a lunii, ce se eliberează cu neuitare de sine, cu răbdare şi artă - de lucrurile intime…
Florin Dochia este în Noptalgii egal cu el însuşi, păstorind în marginea raiului un cortegiu de fluturi (Marii, Lanily, Emily, Minumi, Anelise) desigur ca un mare maestru în ceremoniile ceaiului, căci nu-i aşa,
numai o femeie cunoaşte
adâncimea neantului
numai ea poate coborî
fără a se pierde
până la capătul
de unde pentru mine
nu mai există întoarcere

Sunt 50 de ani de când îmi port paşii în câmpul literelor şi am trecut aproape invizibil(mai mult o inabilitate a mea, decât o însuşire cu care să mă pot mândri), pe lângă o mulţime de scriitori, citindu-le cărţile şi observându-i pe fiecare(de data asta eu, nevăzutul, fiind privilegiat). I-am aşezat după rang, convenabil în coroana sufletului meu, de la genii şi până la bestii, de la salahori tăcuţi, până la oratori orgolioşi. Dar numai doi s-au aşezat, având toate însemnele pe ramura prinţilor. Unul spre începutul călătoriei mele, celălalt mai către linia de sosire a celui de-al cincilea anotimp.
Amândoi cultivaţi, modeşti, nevoind să eclateze, dar cu o lumină interioară care dezgheţa reţinerile de orice fel, dăruiţi şi dăruind vorbe alese cu o muzicalitate caldă în ton, iubitori de femei frumoase, păstrând pentru fiecare în licărul blând al privirii, o mângâiere ce înfăşura promisiunea unui gând ascuns, ca o atingere dorită, ca o scânteiere care n-ar trebui consumată. Şi cât de mult le semănau versurile, curgătoare, limpezi cu volute şi arabescuri împletite cu migală, strecurându-se printre gleznele pietrelor ca printr-un labirint nesfârşit.
Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei) şi prinţul de Câmpina, (Florin Dochia), pe amândoi i-am primit împreună ca pe o revelaţie, citind 36 de zile cu Lilith şi aducându-mi aminte că şi Tom a scris un volum de versuri intitulat, 46 de poeme de dragoste.
Câteva versuri şi dinspre Tom:

Gest

Trec cu buzele
Peste numele tău
Ca peste şira spinării
A unei Frunze.

Cât a mai rămas

Cât a mai rămas din mine
depus pe fundul cuvintelor
tot mai crede că ar putea răsturna
un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…
(Din antologia în pregătire, Fotografii mişcate)

Revista Arges. Şocul trecutului

Prietenul meu Aurel Sibiceanu, naiv ca si mine, continua sa se lupte cu morile de vant. Cititi articolul pana la sfarsit si o sa-mi dati dreptate! Oricum multumesc pentu bunele intentii si ii multumesc de asemeni lui Augustin Doman care ne-a lasat pe pajistea lui, sa ne umplem buzunarele  cu fluturi...

Pagini de revista

 Editorial - Doru PETRE, Lumină şi strălucire / 1
Poemul zilei - Crina POPESCU, Cât Eminescu suntem noi / 2
Eseu - Doina DABIJA, „Bună ziua”, „Mulţumesc”, „La revedere!” / 3
Cronica literară - Mioara Bahna, Octavian Moşescu, poetul / 4
Cronica literară - Ion ROŞIORU, Forţă de sugestie şi acurateţe lirică rară / 6
Cronica literară - Claudia PARTOLE, De la „Tobele mute” la „Tărâmul Inocenţilor” / 9
Note de lectură - Daniel Luca, Umbra lui Lilith / 13
Note de lectură - Daniel Marian, Neodihna cea de toate zilele – cu vedere la toate zările / 14
Note de lectură - Mihalcea Octavian, Unitatea în diversitate / 16
Tableta de cititor - Ion Toma Ionescu, Tu tu tu tu tu tuturututu / 18
A la francaise - Florin DOCHIA, Din primăvara poeziei / 20
Note de lectură - Ică SĂLIŞTEANU, Recurs la „Câmpia îşi revendică altarul”, de Tudor Amza / 23
Poezie - Nicolae Vălăreanu Sârbu / 25
Interviu - Radu VOINESCU: „Omul nu s-a schimbat în ultimele cinci milenii” (Marian Nencescu) / 27
Poezie - Diana Trandafir, Înnisipare / 39
Poezie - Arhimandrit Veniamin V. Boţoroga / 41
Eseu - Petru SOLONARU, Enigma «Mioriţei» / 44
Poezie din Turcia - Nisa Leyla (Traducere de F.M. Ciocea) / 46
Teatrul zilelor noastre - Adrian SIMEANU, 1. Haz de necaz; 2. Comedia la maxim / 48
454 de cuvinte despre... ...INUTILITĂŢI FOLOSITOARE, de Nicolae Rotaru / 49
Cartea zilelor noastre - Adrian SIMEANU, 1. Cotidiene italiene; 2. Un comisar insular / 50
Istorii literare - Dumitru Copilu-Copillin, Eminescu și Marea Unire, un vis împlinit / 52
Memento - Dorel VIDRAŞCU, Revederea cu un boier moldav / 57
Eseu - Firiţă Carp, Nou port dunărean / 59
Aici reista: Revista Detectiv literar

Maria de apă

De ziua Mariilor în dar câteva pagini din Tobârlanii, de fapt ediţia III-a în pregătire a romanului Guşterele, împreună cu urarea, LA MULTI ANI!

            Cât adevăr şi câtă ficţiune? Măsura este imposibil de cuantificat, atâta timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcă la cer negociază cu Dumnezeu, sǎ-i aducă acolo coverga şi pământul din luncă, înconjurat de râu. Şi să-l lase să-şi adune toate neamurile pe insulă, fără ca El să se amestece în treburile lui.

              Cât adevăr şi câtă ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele, care îl însoţesc pe autor cu nepătrunsul mister. A nu se căuta legături incestuoase la Crucea de Piatră, în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu există. Cât despre Guştere dacă simbolistica lui nu va fi înţeleasă, n-avem ce face, scoatem ediţia treia şi schimbăm numele romanului. Îi vom spune simplu, Tobârlanii. Va fi mai puţin mister…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

2

Când m-am trezit cu nebuna în spatele meu pe malul Argeşului, ochii îi scânteiau cu luciri tăioase. Se vedea că scăpase dintr-o ceartă cu inginerul. A sărit de pe cal şi mi-a întins căpăstrul.

– Nu te mişti de aici până nu mă întorc, şi, dacǎ vezi că se apropie cineva, strigi! După care aruncă peste umăr ca sǎ ştiu:

– Mǎ cheamǎ Maria!

Începu să se dezbrace. Până în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu. Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase tot firescul pe care-l ştiusem până atunci. Nici măcar nu am apucat să-i strig că vijoiul acolo era adânc şi periculos. Se înecaseră mulţi. Pe albia Argeşului cei de la “Metale rare” excavaseră din loc în loc, căutând titan. Au rămas în urmă gropi adânci. Erau timpuri când nu se mai căuta aurul.

 S-a aruncat în apă. Braţele spărgeau valurile ţinând parcă apa în loc. Şi-a găsit un ritm bun şi a început sǎ înainteze contra curentului. N-a stat mult în apă, doar atât cât să-şi demonstreze sieşi că reuşeşte s-o domine. A ieşit pe mal cu naturaleţe, fără să-mi ceară sǎ pun cătuşe privirii libere ce-i studia corpul destins. Şi-a tras din mers peste pielea udă hainele împrăştiate în nisip.

– Mă cheamă Maria, mi-a zâmbit cald de data asta, ca şi cum consumaserăm împreună o poveste de dragoste. Mi-a întins mâna, cu cealaltă apucând de căpăstru calul alb şi, încălecând a plecat.        

3

Ascultând povestirea lui Cornel, mi-au venit în minte propriile mele reverii şi întrebări. De ce apa râului e un loc mirific unde libertăţile sunt permise, curajul poate merge mult dincolo de marginile care te inhibă şi te opresc sǎ te manifeşti la suprafaţă, în mediul obișnuit, condus doar de simţuri?...

Îmi plǎcea sǎ mă joc cu Maria, Maria mea. Doream să fim împreună, ne căutam unul pe celălalt. Privirile ni se împleteau, dar vorbele ne îndepărtau ca doi magneţi care se apropiau mereu cu polii de acelaşi sens. În apa râului, lucrurile stăteau altfel, polii se modificau, îşi schimbau sensurile. Semnele se căutau diferit. Plusul devenea minus sau invers, minusul se răsturna căutând plusul cu înfrigurare. 

Ea se prefăcea că voia s-o învăţ sǎ înoate, mă ţinea strâns, se lipea de mine, bătea dezordonat cu picioarele apa. Eu o susţinem cu mâinile strânse  pe sânii rotunzi. Apoi voia sǎ atingă nisipul cu picioarele. Se odihnea lipită cu spatele către mine, mâna mea luneca în jos, elasticul mă îngăduia pe platoul acela moale. Ea îşi oprea respiraţia, apoi voia sǎ facă pluta pe spate. O ţineam deasupra. Soarele ştergea în oglinda apei urmele palmelor mele şi ieşeam la mal. Minusul nu mai era plus şi redeveneam doi magneţi cu aceiaşi poli negativi faţă-n faţă.

Mărturisesc, i-am cerut odată pe mal, apropiindu-mă de ea, să-şi imagineze cǎ suntem înconjuraţi de ape. N-a primit sǎ intre în jocul meu. A rămas Maria de apă.

…………………………………………………………………………………………………………

1

           Cu Maria eram prieten. (Prea multe Marii, niciodată aceleaşi!) Era o legătură fără fasoane, care ne elibera de tensiuni din când în când pe amândoi. Şi cu cealaltă Marie, verişoara ei la care ne aflam acum, mă mai văzusem de câteva ori întâmplător. Niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră, mai ales împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii, obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea, ca din întâmplare întâi, buzele ei, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselină subţire verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesubt. Ştiam bine că nu aveam voie să folosesc pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Nu mai locuiau împreună. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala verişoarei ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă  galbenă...

Avansasem la scris cartea, deja se înfiripase ca o nuvelă şi îmi luasem o pauză înainte de a ajunge la CNSAS, pe urmele Tobârlanilor. Aşa că nu am comentat când m-a sunat la telefon şi m-a întrebat dacă o însoţesc într-o plimbare matinală prin parc. Nu am refuzat-o. Îşi dăduse demisia de la ziar, nu voiam s-o mai supăr şi eu. Aproape de Cişmigiu, în faţa casei verişoarei sale, m-a rugat să intrăm pentru 10 minute. Aştepta un mesaj pe e-mail de la o bancă unde-şi depusese CV-ul şi-i trebuia un calculator să-şi poată deschide căsuţa poştală.

Stătea cu spatele către noi la o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie pe cealaltă, enigmatică, aşezată pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre, neglijent aruncate peste căldura ce o degaja în închipuirea mea corpul relaxat. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, deja era trecut de 11.

          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, alb, împingea să iasă din umbră în câmp deschis.

            Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm epileptic puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi traversat de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.

          Prietena mea, speriată, mă ajuta după puterile ei. I-a descheiat capotul până jos şi trăgându-l de mâneci a eliberat-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul. Făcuse dintr-un prosop o compresă cu apă şi-i tampona pielea fără noimă, în timp ce eu luptam în continuare să stăpânesc trupul acela stârnit de stihie. Am luat-o în braţe, i-am acoperit cu pieptul sânii şi urcându-mă în pat am acoperit-o întreagă cu corpul meu. I-am strâns picioarele cu picioarele mele, parcă începea să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Am aşteptat câteva clipe scufundându-mă şi eu în apa ce trecea peste noi. Totul a durat preţ de două sau trei minute. Fără îndoială cele mai lungi din viaţa mea.

          M-am desprins greu, privind-o copleşit de pe celălalt mal. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. M-am dat jos din pat. Dărâmat m-am aşezat pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

– Ne vedem mâine, Maria!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Patul imens, alb, mi se părea o câmpie ninsă. În mijlocul lui nu era Maria cea la care m-aş fi putut aştepta. Când s-a ridicat, uimită, halatul acela lucios de mătase verde-mentă i-a lunecat pe umeri descoperind un trup ce se deschidea către mine, surprins el însuşi de reacţie. Tinereţea abia îmbobocită a explodat ca o regină a nopţii şi braţele ei m-au cuprins în vâltoarea unei ape. Buzele roşii, de rodie, căutau să-mi soarbă respiraţia. Trăgea de haine să le smulgă, de parcă pasiunea ei adormită dintr-o dată se trezise şi mă avea acolo singur cu ea.

Ne rostogoleam prin pat în toate direcţiile, alternând succesiv privilegiul dominator de a fi deasupra. Dincolo de pat era hăul, iar la capătul hăului Miţa se uita la noi. A luat o cravaşă din piele de la capătul patului, o biciuşcă din cele folosite la diferite orgii şi a încins fără milă trupul contorsionat al femeii.

            – Am ştiut totdeauna că pui pasiune! Pasiunea nu are ce căuta aici! Am ştiut că din cauza ta! Tu, numai tu!... Şi o lovea cu ură, cu răzbunare.

Povesti nemuritoare (din istoria tenisului)

Notă: La olimpiada de la Rio de Janeiro Horia Tecău şi Florin Mergea au luat medalia de argint în finală cu Nadal şi Lopez 

2–6, 6–3, 4–6 

Râzi tu râzi Harap Alb!

Nu putem aduna pe spinarea lui Titu Maiorescu — lângă faptele bune — şi toate relele de pe vremea aceea, ale lumii! Se zice că în povestea Harap Alb a lui Ion Creangă, înainte de a fi tipărită, în caietul caligrafiat cu grijă de genialul povestitor, mai vieţuiau în gaşca de personaje fabuloase, alături de Gerilă, Fomilă, Setilă, Păsări Lăţi Lungilă, încă altele, prieteni cu fiul cel mic al craiului pe numele de poreclă pus de Spân, Harap Alb.

Editorul a tăiat în carne vie, dedându-se la o serie de crime în lanţ, mai ceva decât criminalul de la Caracal, iertaţi-mi alăturarea proastă, sub motivul că gaşca de pehlivani şi coţcari, peste ani, s-ar fi putut înrola într-o vastă reţea de protestatari rezist şi să gândească fantezist niscaiva lovituri de stat în Ţara Românească. 10 august nu insist când piaţa se gazase singură…

Aşa e viaţa o înghiţi cu lingură cu tot, politic se poate! Nu la întrebat nimeni de sănătate pe critic şi nu l-a anchetat pentru faptele sale penale, căci pe vremea aceea era necazul că nu s-a inventat DNA-ul şi nici un procuror n-a preluat cazul.

În toiul confruntării cu oastea împăratului Roşu, prin orice mijloace se descuraja războiul şi se consolida lupta pentru pace. Scopul scuză orice mijloace! Trebuia cucerită neapărat zvârluga aia de fată a împăratului!  Răpitor de frumoasă, dar încăpăţânată ca o catârcă. Nu s-ar fi lăsat să fie dusă mireasă, nici în cârcă.

O competiţie ca o Olimpiadă de vară fixară va să zică, nimic mai original! Ea avea o păsărică fermecată în tezaur şi aceasta s-a întrecut cu calul lui Harap Alb. Să se vadă clar în final, cine câştigă medalia de aur.

Pare că editorul Titu Maiorescu a avut dreptate deplină, retezând din pliscul cu oraţia divină a autorului şi simplificând situaţia, căci la fel ca şi la mine acum, exista riscul ca povestirea să devină stufoasă şi încurcată, de nu se mai înţelege nicicum. Ai răbdare cititorule, să ne ţină Dumnezeu cuvintele până la sfârşit de poveste, că înainte mult mai este de povestit!

Unul din personajele nedreptăţite de editor pare să fi fost Harăpilă şi celălalt Merge.

Merge ce merge, Mergea şi Tecău, fără greşeală în turneul de tenis al Olimpiadei de la Rio de Janeiro(2016), şi trecând prin defileul Posadei, ajung ei în finală cu brio. I-am văzut pe cei doi în toată splendoarea câteva seri la rând.  Harăpilă Tecău, aplecat deasupra fileului ca un hău solid… Nici pasărea nu mai trecea de zid, d-apăi mingea! Şi Mergea Florin, ca un vin de Recaş Roze. Ar fi vrut el să ia partea leului şi se dădea puţin mai cocoş în poze. Tot timpul ar fi sărit la bătaie ca taurul Basta, numai să cucerească Olimpul şi să mănânce la sfârşit cu Diana nevasta, langoşi, cu medalia de aur la gât.

Întâmplarea a făcut ca Spânul ăla de Nadal, uns cu toate alifiile să-l ia lângă el în barcă pe Lopez. Ăsta parcă toată viaţa lui prinsese fluturi şi făcuse sărituri la trapez. Au pierdut medalia băieţii noştri, dar au fost fabuloşi luând cu ei doar argintul şi pe fata împăratului Roş…