Maria de apă

De ziua Mariilor în dar câteva pagini din Tobârlanii, de fapt ediţia III-a în pregătire a romanului Guşterele, împreună cu urarea, LA MULTI ANI!

            Cât adevăr şi câtă ficţiune? Măsura este imposibil de cuantificat, atâta timp cât bunicul Tobârlan, personaj cumva mitic, atunci când urcă la cer negociază cu Dumnezeu, sǎ-i aducă acolo coverga şi pământul din luncă, înconjurat de râu. Şi să-l lase să-şi adune toate neamurile pe insulă, fără ca El să se amestece în treburile lui.

              Cât adevăr şi câtă ficţiune în prezenţa Mariilor, imaginare sau nu, mereu altele, care îl însoţesc pe autor cu nepătrunsul mister. A nu se căuta legături incestuoase la Crucea de Piatră, în cer! Citiţi cu atenţie, ele nu există. Cât despre Guştere dacă simbolistica lui nu va fi înţeleasă, n-avem ce face, scoatem ediţia treia şi schimbăm numele romanului. Îi vom spune simplu, Tobârlanii. Va fi mai puţin mister…

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

2

Când m-am trezit cu nebuna în spatele meu pe malul Argeşului, ochii îi scânteiau cu luciri tăioase. Se vedea că scăpase dintr-o ceartă cu inginerul. A sărit de pe cal şi mi-a întins căpăstrul.

– Nu te mişti de aici până nu mă întorc, şi, dacǎ vezi că se apropie cineva, strigi! După care aruncă peste umăr ca sǎ ştiu:

– Mǎ cheamǎ Maria!

Începu să se dezbrace. Până în marginea râului se eliberase de tot. N-am cum s-o descriu. Goliciunea ei în lumina amiezii îmi surpase tot firescul pe care-l ştiusem până atunci. Nici măcar nu am apucat să-i strig că vijoiul acolo era adânc şi periculos. Se înecaseră mulţi. Pe albia Argeşului cei de la “Metale rare” excavaseră din loc în loc, căutând titan. Au rămas în urmă gropi adânci. Erau timpuri când nu se mai căuta aurul.

 S-a aruncat în apă. Braţele spărgeau valurile ţinând parcă apa în loc. Şi-a găsit un ritm bun şi a început sǎ înainteze contra curentului. N-a stat mult în apă, doar atât cât să-şi demonstreze sieşi că reuşeşte s-o domine. A ieşit pe mal cu naturaleţe, fără să-mi ceară sǎ pun cătuşe privirii libere ce-i studia corpul destins. Şi-a tras din mers peste pielea udă hainele împrăştiate în nisip.

– Mă cheamă Maria, mi-a zâmbit cald de data asta, ca şi cum consumaserăm împreună o poveste de dragoste. Mi-a întins mâna, cu cealaltă apucând de căpăstru calul alb şi, încălecând a plecat.        

3

Ascultând povestirea lui Cornel, mi-au venit în minte propriile mele reverii şi întrebări. De ce apa râului e un loc mirific unde libertăţile sunt permise, curajul poate merge mult dincolo de marginile care te inhibă şi te opresc sǎ te manifeşti la suprafaţă, în mediul obișnuit, condus doar de simţuri?...

Îmi plǎcea sǎ mă joc cu Maria, Maria mea. Doream să fim împreună, ne căutam unul pe celălalt. Privirile ni se împleteau, dar vorbele ne îndepărtau ca doi magneţi care se apropiau mereu cu polii de acelaşi sens. În apa râului, lucrurile stăteau altfel, polii se modificau, îşi schimbau sensurile. Semnele se căutau diferit. Plusul devenea minus sau invers, minusul se răsturna căutând plusul cu înfrigurare. 

Ea se prefăcea că voia s-o învăţ sǎ înoate, mă ţinea strâns, se lipea de mine, bătea dezordonat cu picioarele apa. Eu o susţinem cu mâinile strânse  pe sânii rotunzi. Apoi voia sǎ atingă nisipul cu picioarele. Se odihnea lipită cu spatele către mine, mâna mea luneca în jos, elasticul mă îngăduia pe platoul acela moale. Ea îşi oprea respiraţia, apoi voia sǎ facă pluta pe spate. O ţineam deasupra. Soarele ştergea în oglinda apei urmele palmelor mele şi ieşeam la mal. Minusul nu mai era plus şi redeveneam doi magneţi cu aceiaşi poli negativi faţă-n faţă.

Mărturisesc, i-am cerut odată pe mal, apropiindu-mă de ea, să-şi imagineze cǎ suntem înconjuraţi de ape. N-a primit sǎ intre în jocul meu. A rămas Maria de apă.

…………………………………………………………………………………………………………

1

           Cu Maria eram prieten. (Prea multe Marii, niciodată aceleaşi!) Era o legătură fără fasoane, care ne elibera de tensiuni din când în când pe amândoi. Şi cu cealaltă Marie, verişoara ei la care ne aflam acum, mă mai văzusem de câteva ori întâmplător. Niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră, mai ales împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii, obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea, ca din întâmplare întâi, buzele ei, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de muselină subţire verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesubt. Ştiam bine că nu aveam voie să folosesc pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Nu mai locuiau împreună. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala verişoarei ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă  galbenă...

Avansasem la scris cartea, deja se înfiripase ca o nuvelă şi îmi luasem o pauză înainte de a ajunge la CNSAS, pe urmele Tobârlanilor. Aşa că nu am comentat când m-a sunat la telefon şi m-a întrebat dacă o însoţesc într-o plimbare matinală prin parc. Nu am refuzat-o. Îşi dăduse demisia de la ziar, nu voiam s-o mai supăr şi eu. Aproape de Cişmigiu, în faţa casei verişoarei sale, m-a rugat să intrăm pentru 10 minute. Aştepta un mesaj pe e-mail de la o bancă unde-şi depusese CV-ul şi-i trebuia un calculator să-şi poată deschide căsuţa poştală.

Stătea cu spatele către noi la o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie pe cealaltă, enigmatică, aşezată pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre, neglijent aruncate peste căldura ce o degaja în închipuirea mea corpul relaxat. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, deja era trecut de 11.

          Maria avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, alb, împingea să iasă din umbră în câmp deschis.

            Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm epileptic puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi traversat de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizasem pericolul de a cădea din pat. Încercam s-o reţin, dar îmi tremurau mâinile şi nu aveam destulă forţă în braţe.

          Prietena mea, speriată, mă ajuta după puterile ei. I-a descheiat capotul până jos şi trăgându-l de mâneci a eliberat-o, de parcă în el s-ar fi aflat tot răul. Făcuse dintr-un prosop o compresă cu apă şi-i tampona pielea fără noimă, în timp ce eu luptam în continuare să stăpânesc trupul acela stârnit de stihie. Am luat-o în braţe, i-am acoperit cu pieptul sânii şi urcându-mă în pat am acoperit-o întreagă cu corpul meu. I-am strâns picioarele cu picioarele mele, parcă începea să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Am aşteptat câteva clipe scufundându-mă şi eu în apa ce trecea peste noi. Totul a durat preţ de două sau trei minute. Fără îndoială cele mai lungi din viaţa mea.

          M-am desprins greu, privind-o copleşit de pe celălalt mal. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. M-am dat jos din pat. Dărâmat m-am aşezat pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

– Ne vedem mâine, Maria!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Patul imens, alb, mi se părea o câmpie ninsă. În mijlocul lui nu era Maria cea la care m-aş fi putut aştepta. Când s-a ridicat, uimită, halatul acela lucios de mătase verde-mentă i-a lunecat pe umeri descoperind un trup ce se deschidea către mine, surprins el însuşi de reacţie. Tinereţea abia îmbobocită a explodat ca o regină a nopţii şi braţele ei m-au cuprins în vâltoarea unei ape. Buzele roşii, de rodie, căutau să-mi soarbă respiraţia. Trăgea de haine să le smulgă, de parcă pasiunea ei adormită dintr-o dată se trezise şi mă avea acolo singur cu ea.

Ne rostogoleam prin pat în toate direcţiile, alternând succesiv privilegiul dominator de a fi deasupra. Dincolo de pat era hăul, iar la capătul hăului Miţa se uita la noi. A luat o cravaşă din piele de la capătul patului, o biciuşcă din cele folosite la diferite orgii şi a încins fără milă trupul contorsionat al femeii.

            – Am ştiut totdeauna că pui pasiune! Pasiunea nu are ce căuta aici! Am ştiut că din cauza ta! Tu, numai tu!... Şi o lovea cu ură, cu răzbunare.