Doi prinţi

A locui lângă poezie ca pe malul unui lac…
A locui poezia ca o fiinţă acvatică…
A locui fără poezie ca o piele de şarpe abandonată…
A înlocui poezia cu o femeie pe care nu o vei întâlni vreodată.

Poezia de dragoste a lui Dochia se eliberează de metafore în Noptalgii, sau în, 36 de zile cu Lilith, precum de altfel în toate volumele sale, nu la fel ca legendarul personaj feminin cu acelaşi nume din basmele românilor, care-şi aruncă pe rând cele douăsprezece cojoace amăgită de vântul călduţ, primăvăratic al soarelui, ci mai degrabă ca o fiinţă hieratică, ceva între gheişă şi curtezană, încălzită din interior în lumina rece a lunii, ce se eliberează cu neuitare de sine, cu răbdare şi artă - de lucrurile intime…
Florin Dochia este în Noptalgii egal cu el însuşi, păstorind în marginea raiului un cortegiu de fluturi (Marii, Lanily, Emily, Minumi, Anelise) desigur ca un mare maestru în ceremoniile ceaiului, căci nu-i aşa,
numai o femeie cunoaşte
adâncimea neantului
numai ea poate coborî
fără a se pierde
până la capătul
de unde pentru mine
nu mai există întoarcere

Sunt 50 de ani de când îmi port paşii în câmpul literelor şi am trecut aproape invizibil(mai mult o inabilitate a mea, decât o însuşire cu care să mă pot mândri), pe lângă o mulţime de scriitori, citindu-le cărţile şi observându-i pe fiecare(de data asta eu, nevăzutul, fiind privilegiat). I-am aşezat după rang, convenabil în coroana sufletului meu, de la genii şi până la bestii, de la salahori tăcuţi, până la oratori orgolioşi. Dar numai doi s-au aşezat, având toate însemnele pe ramura prinţilor. Unul spre începutul călătoriei mele, celălalt mai către linia de sosire a celui de-al cincilea anotimp.
Amândoi cultivaţi, modeşti, nevoind să eclateze, dar cu o lumină interioară care dezgheţa reţinerile de orice fel, dăruiţi şi dăruind vorbe alese cu o muzicalitate caldă în ton, iubitori de femei frumoase, păstrând pentru fiecare în licărul blând al privirii, o mângâiere ce înfăşura promisiunea unui gând ascuns, ca o atingere dorită, ca o scânteiere care n-ar trebui consumată. Şi cât de mult le semănau versurile, curgătoare, limpezi cu volute şi arabescuri împletite cu migală, strecurându-se printre gleznele pietrelor ca printr-un labirint nesfârşit.
Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei) şi prinţul de Câmpina, (Florin Dochia), pe amândoi i-am primit împreună ca pe o revelaţie, citind 36 de zile cu Lilith şi aducându-mi aminte că şi Tom a scris un volum de versuri intitulat, 46 de poeme de dragoste.
Câteva versuri şi dinspre Tom:

Gest

Trec cu buzele
Peste numele tău
Ca peste şira spinării
A unei Frunze.

Cât a mai rămas

Cât a mai rămas din mine
depus pe fundul cuvintelor
tot mai crede că ar putea răsturna
un trup în iubire ca pe-un ceas cu nisip…
(Din antologia în pregătire, Fotografii mişcate)